Lagărele lui Ceaușescu, ep. 9 | Spirala tăcerii. Parchetul închide dosarul privind moartea a 771 de copii din căminele comuniste

Procurorii spun că nu au găsit suficiente probe care să demonstreze că minorii au fost supuși la tratamente inumane, lăsați fără hrană și asistență medicală sau abuzați fizic și emoțional.

Închiderea dosarului trimis Parchetului General de către istoricii Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) s-a datorat zecilor de declarații ale unor părinți care nu și-au vizitat niciodată copiii sau a celor care trebuiau să îi îngrijească. Aceasta este motivația procurorilor din dosarul de clasare.

În perioada 1966-1991, arată documentele strânse de istoricii-anchetatori și trimise către Parchet în 2017:

• 394 de copii au murit în spitalul-cămin de la Păstrăveni, jud. Neamț
• 138 de copii au murit în spitalul-cămin Cighid, jud. Bihor
• 239 de copii au murit în spitalul-cămin Sighet, jud. Maramureș.

Toți copiii erau internați ca nerecuperabili, iar statul ar fi trebuit să le asigure condiții în vederea recuperării cu scopul încadrării în munca socialistă.

Despre toate aceste cămine-spital și despre felul în care copiii abandonați, născuți cu deficiențe sau bolnavi ajungeau în căminele-spital, 27 la număr, din vremurile comuniste, Europa Liberă a publicat o serie de articole, pe care le găsiți pe site-ul nostru.

Imaginile cu condițiile în care erau ținuți copiii au înconjurat mapamondul imediat după Revoluția din decembrie 1989. Subnutriți, hrăniți cu un terci din amestec de formulă de lapte și făină de cereale, legați de paturi, spălați cu apă rece și fără medicamente.

La 35 de ani de la deschiderea ușilor instituțiilor de ocrotire, Parchetul General, autoritatea supremă de cercetare a crimelor de natură penală, închide la loc fereastra spre adevăr, cu mici șanse ca România să mai descopere vreodată și să își asume statal și instituțional vreo vină pentru moartea a mii de inocenți.

În 2017, Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) trimitea procuraturii dosarul care privea tratamentul la care fuseseră supuși timp de peste 30 de ani minorii din căminele de la Păstrăveni, Cighid și Sighet.

Timp de șase ani, procurorii au audiat zeci de martori, au exhumat rămășițele unor copii și au stat de vorbă cu foști angajați. Au analizat actele epocii. Și au ajuns la concluzia că e prea târziu ca să trimită pe cineva în judecată pentru a fi tras la răspundere, pentru că agresiunile au fost individuale și izolate. Și nici nu au considerat că statul comunist a urmărit organizat să extermine în masă o categorie socială vulnerabilă.

Părinții

O categorie importantă audiată de procurori pe parcursul celor șase ani în care au căutat probe care să susțină sau să infirme spusele istoricilor au fost rudele copiilor care au trecut prin căminele-spital – mame, tați, bunici, frați sau surori.

La Sighet, au fost audiați câțiva zeci de membri de familie.

Vasile, fratele Mihaelei P., a fost internat în căminul spital de la vârsta de 10 ani.

Femeia nu-și mai amintește dacă fratele ei a murit în 2003 sau 2004 și le-a spus anchetatorilor că nu crede că a fost supus unor rele tratamente.

Maria P. a avut-o pe sora ei internată acolo. Nici ea „nu crede” că fata a fost înfometată sau tratată urât.

Fiul Emiliei P. a fost internat în cămin pentru o perioadă îndelungată. Copilul a ajuns la Sighet în 1973, când avea 8 ani, și a trăit acolo până la 18. Emilia P. le-a povestit anchetatorilor că își vizita copilul la cămin cam o dată pe lună și că băiatul „era de multe ori murdar și neschimbat de haine’’.

Femeia le-a spus anchetatorilor că nu știe nimic despre alimentația pe care o primea fiul său și că, în cei aproape zece ani cât acesta a stat acolo, nu a reușit să ajungă niciodată în camera în care locuia băiatul.

Ioana P. și-a dus fiica la cămin în 1974, când fata a împlint 11 ani. A apucat să o viziteze o singură dată pentru că, la mai puțin de o lună, fetița a murit.

Ana V. nu dă nici ea vina pe sistem, ci pe „boala la cap” cu care s-a născut fata ei. A stat patru ani în cămin. A murit acolo, la Sighet.

Carol H. a avut și el un frate mort la cămin. Nu l-a văzut și nici nu l-a vizitat niciodată până la moarte.

Maria B. a avut trei copii care au murit la Sighet. Unul născut în 1979, unul în 1980 și o fată născută în 1982.

Nu-și mai amintește când au murit copiii sau în ce ordine. Știe doar că decesele au fost în jurul anului 1985. E sigură însă că la Sighet condițiile erau ,,suficiente si corespunzdtoare pentru tratarea pacienților, inclusiv din punct de vedere al curățeniei”. Maria B., nu a avut nicio nemulțumire față de modul în care au fost tratați și îngrijiți copiii săi.

Alexandru M. s-a născut în 1961. A ajuns la Sighet în 1969. După o perioadă, mama l-a luat de acolo, pentru că „a fost bătut de colegii lui de salon” și pentru că „nu a văzut nicio îmbunătățire în comportamentul copilului născut cu probleme”.

Băiatul trăiește și acum.

Irina V. trăiește și ea. Locuiește cu sora ei, care știe doar din amintirile mamei că fata nu fusese bine îngrijită în cămin. La fel a declarat și o altă mamă care și-a scos copilul din sistemul de stat, copil care, ca adult, trăiește și azi.

Toți cei de mai sus – rude apropiate ale copiilor internați la Sighet, au fost audiați de procurori, sunt considerați martori importanți, iar pe baza mărturiilor lor – pe care Europa Liberă le-a citit în referatul de clasare – au fost trase concluziile care au dus la închiderea dosarului.

Angajații

Și cei care ar fi trebuit să se îngrijească de sănătatea copiilor, angajații spitalelor-cămin, practic principalii vizați de ancheta procurorilor, au susținut că și-au făcut treaba conform standardelor.

La Sighet, 15 din 17 foști angajați audiați au susținut că toate condițiile erau conforme, că minorii aveau de toate și erau bine tratați.

Banii pe care îi primeau pentru hrana copiilor erau 7 lei pe zi în 1989, ultimul an al comunismului, și 14 lei/zi în 1993.

Irina F., infirmieră la Sighet, a susținut că, de acești bani, copiii erau bine hrăniti și că primeau mâncare de cinci ori pe zi.

Declarațiile celorlalți martori se repetă la indigo: copiii erau hrăniți bine, erau curați și bine îngrijiți. Iar moartea lor, spun martorii citați în dosar, se datora bolilor și nu avea cum să fie potențată de lipsa îngrijirilor.

Declarațiile și motivațiile de la Sighet se regăsesc întocmai și în dosarele care privesc celelalte două cămine-spital, Cighid (Bihor) și Păstrăveni (Neamț).

Procurorii au dispus și exhumarea cadavrelor unora dintre copiii morți în căminele spital. Medicii legiști nu au putut spune dacă copiii au fost înfometați sau nu. Rămășițele nu au putut demonstra nici dacă au fost neîngrijiți.

Concluziile

„Din analiza și coroborarea probelor existente în cauză nu rezultă că, anterior anului 1990, autoritățile statului au organizat, direct sau prin interpusi, o activitate bazată pe tratamente inumane și degradante asupra colectivității formate din minorii internați în cele trei cămine”, este concluzia seacă a anchetatorilor.

Nu a existat o preocupare sistematică nici a conducerii, nici a angajaților pentru a suprima viața copiilor, spune referatul de clasare a dosarului celor trei cămine-spital. Iar de vină pentru moartea minorilor nu ar fi neglijența, cred procurorii, ci bolile de care sufereau.

Asta ar demonstra-o și normele de hrană și tratament. Ce era scris în documente era și respectat, în viziunea anchetatorilor.

„Nu au fost identificate elemente sau date din care să rezulte că aceste norme au fost adoptate cu scopul de a asigura un trai impropriu minorilor internați în cele trei cămine”, a mai concluzionat Parchetul, sub semnătura procurorului criminalist Marius Iacob.

Tot el vine să contrazică și declarațiile celor puțini care susțineau contrariul. „Existența unor declarații din care rezultă că minorii erau înfometați, ținuți in condiții necorespunzatoare și agresați fizic de către unii dintre angajații caminelor nu conturează existența unei acțiuni sistematice, generalizate, de exterminare fizică și psihică a pacienților.”

Procurorii mai spun că decesele din spitalele-cămin „pot fi privite ca acțiuni individuale comise de către unii dintre angajații căminelor și, chiar dacă pot fi încadrate în categoria unora dintre infracțiunile de drept comun existente în Codul penal 1969, este de precizat faptul ca acestea nu mai pot fi cercetate, întrucât a intervenit prescriptia răspunderii penale.”

Contestația

Este al doilea dosar care privește moartea copiilor în condiții insalubre în căminele-spital din România închis de procurorii Parchetului General sub semnătura procurorului Marius Iacob.

Dosarul privind morțile de la Siret a fost clasat în vara lui 2023, pentru că arhiva spitalului dispăruse într-un incendiu care se produsese la Crăciunul din 2006.

Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc va ataca decizia procurorilor. Și o parte dintre victimele din cele trei cămine sau aparținătorii lor vor să conteste susținerile procurorilor.

IICCMER a contestat și decizia din primul dosar, de mai bine de jumătate de an. Fără răspuns.