La începutul anului 1924, aviatorul american Lowell Smith, care se pregătea să conducă o escadrilă de patru avioane pentru a face înconjurul lumii - care începea cu travesarea Oceanului Pacific - s-a trezit în fața unei alegeri dificile.
Către sud, era un zid de„zăpadă și furtună”, care se întindea până în Japonia. Către nord, cerul era senin, însă traiectoria era peste izolata zonă sovietică Insulele Komandirskie (aproape de Siberia).
Smith a decis să-și încerce „șansele mai degrabă cu bolșevicii decât cu furia naturii” și și-a îndreptat flotila către teritoriul sovietic.
Smith era unul dintre cei opt piloți care încercau, pentru prima dată în istorie, să facă ocolul Pământului cu avionul.
Încercarea era menită să reaprindă interesul publicului pentru zbor, într-o perioadă în care Statele Unite erau mult în urma Europei în ceea ce privește dezvoltarea sectorului aviatic.
Pentru îndeplinirea misiunii, era nevoie de o echipă de militari deschizători de drumuri, care să poată aduna tot soiul de informații, pe care să le scrie într-un raport, inclusiv despre posibile locuri de aterizare și ciudățenii ale vremii în locurile de realimentare.
Prin urmare, diplomații americani au contactat cele 22 de țări prin care urmau să treacă piloții. A fost pregătită o uriașă rețea de vapoare pentru realimentare.
Bugetul prevăzut era de 100.000 de dolari – echivalentul a 1,7 milioane de dolari din zilele noastre.
Pe 6 aprilie 1924, patru biplane Douglas World Cruiser, special adaptate pentru această misiune, au pornit din Seattle, Washington. Avioanele purtau numele a patru orașe americane: Boston, Chicago, Seattle și New Orleans.
Misiunea a dat imediat de probleme – avionul Seattle s-a prăbușit în zona muntoasă din Alaska. Cei doi piloți au supraviețuit și s-au întors în civilizație după câteva zile petrecute în sălbăticie.
Apele periculoase dintre Alaska și Japonia, deasupra cărora nu zburase nimeni niciodată, le-au dat fiori piloților. Așa că Lowell Smith și ceilalți aviatori au conceput un plan secret: să realimenteze de pe un vas oprit în dreptul Insulelor Komandirskie, din teritoriul sovietic.
Zborul până acolo era mai scurt decât cel peste apele japoneze, însă Washingtonul nu avea la acel moment niciun fel de relație diplomatică cu Uniunea Sovietică – țara fusese, de fapt, evitată complet în faza de planificare a expediției.
Relațiile cu Moscova erau destul de reci – era perioada în care Statele Unite trimiseseră câteva zeci de mii de soldați în Rusia, care să lupte în războiul civil care fusese cu șase ani înainte.
Avioanele americane au zburat câteva ore peste Marea Bering, cu nasurile îndreptate spre teritoriul sovietic, iar piloții „se întrebau ce vor spune rușii când vor vedea trei avioane gigantice coborând din cer în această zonă izolată, unde vapoarele vin cam o dată pe an”, își amintește Smith.
Smith scrie că, în momentul în care au zărit, într-un final, insulele sovietice, „bucățica aia tristă de pământ din mijlocul Mării Bering ni s-a părut foarte prietenoasă”.
Imediat după amerizare, chiar în fața unei așezări pline cu turnuri de comunicație, a apărut o barcă cu „bărbați bărboși”. Pe măsură ce barca se apropia, piloții americani au rămas în cockpituri, cu motoarele pornite, gata de decolare. Într-un final, interacțiunea oamenilor din cele două țări ostile a fost cordială.
Rușiii s-au scuzat că nu-i pot invita pe americani pe continent, dar au explicat că au nevoie de permisiune specială de la Moscova pentru asta.
Care nu a sosit – chiar a doua zi, conducerea sovietică a refuzat cererea americanilor de a intra în țară. Cei de pe insulă le-au trimis, totuși, aviatorilor o barcă cu niște votcă – un semn de bunăvoință înainte ca americanii să realimenteze și să plece spre Japonia.
După Marea Bering, zburătorii s-au îndreptat spre o climă mai bună – cea din Asia de sud.
Pilotul Erik Nelson își amintește că, în timpul unuia dintre zborurile lungi, își imagina viitorul în care avioanele împânzesc cerul, iar „pasagerii fac excursii de weekend de la Shanghai la San Francisco”.
Dacă un asemenea viitor avea să existe, se gândea pilotul, „avionul va fi fost instrumentul care va fi adus toate rasele din lume atât de aproape unele de altele, încât n-ar mai simți nevoia să pornească războaie...”
În apropiere de Multan (în Pakistanul de azi), era atât de cald, încât piloții s-au gândit că mai bine așezarea s-ar fi chemat Molten (topit)."
Americanii prăjiți de soare au fost întâmpinați cu limonadă cu gheață de către un comitet de primire britanic. Paharele aburinde li s-au lipit piloților de buzele arse de soare.
„Am băut multe chestii bune în viața mea”, scrie unul dintre piloți, „dar niciuna nu se compară cu limonada din Multan”.
Din Asia, flotila a pornit, pe deasupra Persiei și a Orientului Mijlociu, către Europa. A zburat peste câmpurile de luptă din Primul Război Mondial din România, încă marcate de explozii și încă pline de resturi ale echipamentelor militare.
Piloții spun despre București că era un „loc curat, cu aspect elegant”, care avea „o grămadă de cafenele și cabarete și multe tinere foarte bine îmbrăcate și foarte frumoase”.
Ultimul uriaș hop geografic din calea piloților a fost Altlanticul de Nord. Mai multe nave americane au fost așezate le-a lungul traiectoriei de zbor, gata să ajute dacă vreun dintre avioane avea vreo problemă.
Pe 3 august, avionul Boston a fost nevoit să amerizeze în mijlocul Atlanticului de Nord. Pilotul și mecanicul de la bord au fost recuperați de căte o navă de salvare, dar avionul s-a ciocnit cu vaporul și s-a scufundat.
Pericolele de neimaginat întâmpinate în traversarea Altlanticului cețos și acoperit de aisberguri sunt descrise de Lowell Smith: „Zburam cu o viteză de 150 de kilometri la oră și vedeam doar la 30-40 de metri în față”.
În momentul în care avioanele au ajuns înapoi pe pământ american, piloții au fost primiți de mulțimile care urmăriseră expediția în articolele din ziare.
200.000 de oameni i-au așteaptat la Santa Monica.
„Când am ieșit din cockpituri, mulțimea s-a dezlănțuit. Oamenii urlau și au dărâmat gardul. Au doborât polițiștii. Au doborât soldații”, scrie Smith.
„Oamenii rupeau bucăți din hainele noastre și luau chiar și nasturi ca amintire. O doamnă a tăiat o bucată din gulerul meu, cu un briceag. Alta m-a tras de ureche – presupun că din greșeală”.
Expediția a însemnat 363 de ore de zbor, în peste 175 de zile și a acoperit 42.398 de kilometri. Aviatorii care au luat parte la ea au fost decorați și au primit tone de cadouri.
Cel mai ieșit din comun cadou a venit de la un imigrant care aflase despre interacțiunea scurtă a americanilor cu sovieticii de pe Insulele Komandirskie.
Bărbatul le-a trimis piloților o scrisoare în care îi întreba dacă știu ceva despre fratele lui, care fusese văzut ultima oară într-un lagăr de muncă din Siberia.
Articol publicat inițial pe www.rferl.org
Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.
