Într-o carte dedicată creșterii nou-născutului - una din numeroasele de pe piață - autorii explicau pas cu pas o rețetă de liniștire, înainte de somnul de seară, a celui (foarte) mic.
Dacă nici una din metode nu funcționa, erai îndemnat să îl urci în mașină și să dai o tură de cartier, în speranța că, legănat în permanență, cel mic se va liniști.
Recomandările admiteau cel puțin că rețeta „perfectă” s-ar putea totuşi să nu funcționeze.
La fel par să stea lucrurile și în cazul priorităților noastre în viață, în general, și în activitățile zilnice, reiese din discuția cu Erika Popliceanu, consilier de planificare personală.
Nu vei găsi răspunsurile într-o rețetă de la a la z, ci în tine însuți, uitându-te mai întâi la care îți sunt valorile și nevoile, spune specialistul.
Chiar dacă a iniţiat programul Plan.clar, din care rezultă că „fără un plan eşti pierdut”, instrumentele de acest fel sunt utile şi te vor ajuta doar dacă se aşază pe valorile, principiile şi nevoile tale.
Altfel, rişti să te învârţi în cerc, să devii chiar workahoolic şi să fii mereu sub presiunea urgenţelor, cu sentimentul că nu faci destul, nu suficient de bine sau nu la timp.
Dacă sarcinile nu sunt atât de complexe şi totuşi le amâni, eviţi sau le faci cu greu faţă e poate momentul să te întrebi, în profunzime, ce e important pentru tine, arată Erika Popliceanu.
Urgent e doar să nu amâni la nesfârşit întâlnirea cu tine, iar dacă vei şti care sunt „lucrurile pentru care ai face orice”, adică să îţi ştii valorile şi nevoile, e o şansă ca toate „tips and trick-surile” să şi funcţioneze, explică ea.
Nimeni nu poate fi consecvent absolut tot timpul cu propriile priorităţi, dar „compromisul” trebuie să fie unul temporar şi nicidecum un stil de viaţă.
Discuţia cu trainerul de planificare strategică personală pleacă de la contextul actual, al sărbătorilor şi al reuniunilor de familie, în care valorile, priorităţile şi obiceiurile mai multor generaţii riscă să se bată cap în cap.
Urmăriţi mai jos interviul acordat Europei Libere de Erika Popliceanu:
1. Europa Liberă: Cum ne stabilim și urmărim prioritățile chiar într-o perioadă ca aceasta, a sărbătorilor, când au loc de obicei reuniunile de familie?
Erika Popliceanu: În reuniunea asta de sărbători se întâlnesc niște generații cu percepții, poate chiar și valori, diferite.
Sigur că familia e o valoare, e importantă, dar putem să alegem cât timp să petrecem cu familia, mai ales în contextul sărbătorilor. Aleg ce e important pentru mine în funcție de ceea ce simt că-mi face bine. Acel lucru devine prioritate.
Ține mult de limitele pe care le punem în relație cu noi și cu ceilalți. Fiind vorba de familie, îmi pot zice: „ok, n-am cum să nu mă duc, dar am să stau o zi, nu două săptămâni sau nu tot weekendul”. Aleg să petrec o zi cu ei și trei cu prietenii, de exemplu.
Depinde cine, copilul sau părintele, își stabilește prioritățile. Un părinte, o mamă știe că de Paști sau de Crăciun trebuie să facă cozonaci, pască, pentru el/ea sărbătoarea nu există fără astea.
Pentru noi, copii lor, este un stres și aud adeseori: „le-am spus alor mei că important e că ne vedem o dată la câteva luni, hai doar să stăm împreună, să nu mai stăm în bucătărie atâta, să ieșim, să facem ceva”. Şi din partea părinților vine răspunsul: „cum adică să nu mai fac, cozonacul, pasca? păi asta e masa, cum să nu fie pe masă?!”
De câte ori e greu să decizi ceva eu recomand să aplici o schemă pe situație. Există mereu ceva ce pot controla, apoi o zonă pe care o pot influența și una pe care nu am decât să o accept.
2. Europa Liberă: Cum stabilești / știi ce e important pentru tine, care îți sunt prioritățile?
Erika Popliceanu: Stabilesc ce e important pentru mine plecând de valori. Un mod foarte simplu de a afla care sunt este să te gândești care sunt lucrurile din viața ta atât de importante pentru care faci orice, lucruri pentru care te dai jos din pat orice ar fi, lucru pentru care nu renunți la ceva.
De exemplu, dacă libertatea e o valoare a mea, înseamnă că îmi doresc să am libertate de alegere, de decizie, de gândire. Asta stabilește o prioritate; dacă pentru mine apare oportunitatea unei colaborări, să spunem, care poate să-mi aducă de exemplu renume, dar îmi ia din libertate, voi renunța la colaborare aceea.
Adică o să renunț la ceva ce-mi aduce poate un plus, ce poate mi-ar face plăcere sau mi-ar face bine, pentru că nu sunt dispus să renunț la libertatea mea.
Pot să fac un compromis, alegând acea colaborare pentru o perioadă, deci renunț un pic la libertatea mea pentru o perioadă și cumva e o dezaliniere de la valoare, am ales-o pe cealaltă.
E important să stabilesc cât timp fac asta, deoarece cu cât stau mai departe de valoarea aceea principală, de libertate, costul emoțional va fi mai mare.
3. Europa Liberă: Ce ați constatat din experiența dumneavoastră: oamenii își cunosc și urmează în general prioritățile?
Erika Popliceanu: Nu prea și le cunosc sau spun că le știu, dar după ce stăm un pic pe ele își dau seama că sunt un pic pe lângă sau că nu tocmai acelea erau. Există și ideea că ar exista de fapt o singură prioritate, dar asta e o discuție în sine.
Există o distincție între „vreau” și „am nevoie.” Acel lucru pe care îl spui că l-ai vrea, o mașină, de exemplu, vine dintr-o nevoie sau dintr-un „vreau” pentru că „m-am săturat” și am văzut că vecinul și colegul are o anumită mașină și vreau ceva asemănător?
Sau am nevoie de o mașină pentru că s-a mărit familia ori călătorim foarte mult și vrem mașină mai mare inclusiv ca să dormim în ea?
Din distincția asta între vreau și am nevoie se aleg prioritățile.Erika Popliceanu
Dacă e clară distincția, nici nu mai ai treabă să stabilești prioritatea, ea iese cumva la suprafață.
Nevoia are legătură cu valoarea mea, de exemplu libertatea de mișcare, să pot să lucrez de unde vreau și un anumit tip de mașină mi-o satisface, după care caut în mod pragmatic modelul, văd cât mă costă, poate cât trebuie să investesc, să economisesc.
4. Europa Liberă: Ai nevoie de un plan ca să îți urmărești prioritățile sau, așa cum spuneați, ele ies uneori singure la suprafață?
Erika Popliceanu: E nevoie să ai un plan, dar planul nu înseamnă că ai stabilit ceva și orice ar fi te ții de el.
Dacă planul nu e ancorat în nevoile mele, o să îmi pierd motivația și drive-ul să fac ceva în continuare pentru ce mi-am propus. De obicei când apare asta îți pui întrebarea: „Cum fac să-mi păstrezi motivația?” „Păi te duci la nevoi și la valori!” „Nu, nu, cum fac să-mi păstrezi motivația?”. De aici și mulțimea de „tips and tricks” de păstrat motivația.
Însă motivația e ceva ce apare la început, vine dintr-o „wow, trebuie să facem asta!”, dar după aceea, dacă nu e clară nevoia din care acționez, ea va dispărea.
Importante pentru mine sunt familia și jobul, da? Dar ce job și ce familie? Am întâlnit situații în care, de exemplu, într-o familie, ambii parteneri aveau ca valoare familia, dar pentru fiecare dintre ei însemna altceva.
Ne putem trezi însă în situații de viață sau loc de muncă în care acționăm pe pilot automat. Pentru că așa „trebuie” și te simți cumva blocat în situația în care ești.
Poate să nu îţi mai placă acel blocaj. „Ieșirea” e să stai să te întrebi: ce e cu adevărat important pentru tine?
5. Europa Liberă: Cum îți poți da seama dacă un job anume corespunde priorităților, valorilor tale de viață? Ca să nu vorbim de o rediscutare a profesiei în sine...
Erika Popliceanu: E despre cum te simți dimineața când te trezești să te duci acolo. Dacă-ți vine să-ți pui plapuma în cap, nu e ok. Dacă te uiți la ultima perioadă și știi că de regulă îți vine să nu te ridici și să te duci, acela e un indicator.
Că ai avut o noapte grea și te simți epuizat, da, se întâmplă, deși dacă locul ăla e ce trebuie și îți este potrivit, nu o să ajungi la timp, dar tot o să găsești bucurie să faci ce faci acolo, chiar și sub pătura aceea de oboseală.
Însă poate apărea o teamă de a sta cu tine și de a te gândi. Până să vorbești cu altcineva, trebuie să-ți dai seama că e ceva în neregulă și pentru asta ai nevoie să stai cu tine, fie că ții un jurnal, că te uiți în oglindă și vorbești cu tine să îți găsești cinci minute zilnic, să te întrebi cum te simți.
Când apare frica asta de a sta cu tine, ce se întâmplă de fapt? Devii workahoolic. Am trecut și eu prin situația asta. Spunea Stephen Covey (autor foarte cunoscut de cărţi de dezvoltare personale, n.r.) că „dependența de urgență” ascunde o nevoie nehrănită, neîmplinită.
Când mă doare ceva, de exemplu să stau cu mine, îmi caut de lucru, mă bag în și mai multe proiecte ca să uit - nu generalizăm, dar se întâmplă - şi niciodată nu ai timp să stai cu tine.
E aşadar această dependență de urgență, deși nimic nu e atât de urgent. Știi ce e urgent? Urgent este lucrul pe care, dacă nu-l faci acum pentru tine, viața ta se schimbă din secunda doi radical, și nu-ți place direcția în care se duce.
6. Europa Liberă: Se vorbește mult de time management și metode de gestionare a timpului. Cât de utile sunt? Te pot ajuta de fapt doar în măsura în care ceea ce faci corespunde nevoilor, priorităților tale? Riscă să fie doar o „coafură”, la suprafață?
Erika Popliceanu: Eu văd toată partea asta de planificare ca pe un iceberg, în care instrumentele de time management - cum faci să ajungi din punctul A în punctul B, la timp, cum ți-ai propus - e partea care se vede, de deasupra. Dedesubt e tot ce ține de partea asta emoțională, care ține de valori, principii, nevoi, care sunt legate și sunt busola care ne ghidează.
Când ceva din zona asta de deasupra nu funcționează, „am aplicat nu știu ce sistem de time management și la mine nu funcționează”, mereu întârzii, mereu amân, trebuie să mă duc mai jos, să văd de ce amân.
Una e că amâni în mod conștient lucruri, e o chestiune de decizie, însă procrastinarea e o amânare care nici nu știi că ți se întâmplă. Doar te „trezești” că ai tot amânat.
Dacă mă trezesc că fac asta, că procrastinez, nu am cum să caut alte sisteme, alte trucuri prin care să pun capăt acestei chestii, nu există.
Este despre de ce fac asta? De ce mi-e frică să se întâmple lucrul ăla pe care îl tot amân? De ce nu mă duc către punctul ăla de final? Poate să-mi fie frică de eșec, de schimbare, poate să nici nu mă intereseze să fac treaba aia, că n-are treabă cu ce e important pentru mine în viața asta.
7. Europa Liberă: Ce faci în momentul în care realizezi că te învârți în cerc şi nu îţi urmăreşti de fapt priorităţile?
Erika Popliceanu: Te duci și chestionezi ce e important pentru tine. Time managementul poate să funcționeze atâta vreme cât nu îți dă bătăi de cap.
Sunt foarte multe persoane care zic: „ceva n-am înțeles eu, nu fac eu ceva bine, trebuie să fac diferit, am nevoie de un alt sistem.” Nu, n-ai nevoie de alt sistem. Sistemul e simplu: ai de făcut una, două, trei chestii. Să zicem că ești cu lista de „To do” (lucruri de făcut, n.r.) în față, time management.
Şi ai pe listă 20 de sarcini, să zicem. Fă un test timp de o săptămână și vezi câte din ele le duci la capăt în mode real? Cinci... Atunci fă o listă de cinci.
Sunt lucruri pe care nu apucăm, nu putem să le facem și asta ține de acceptare.
Eu cred că nici nu ai cum să scapi de întâlnirea cu tine, în care să-ți spui verde în față ce e important pentru tine și să-ți aduni resursele, apoi să faci schimbarea aia, în aliniere cu ce realizezi că e important.Erika Popliceanu
Poți să amâni momentul ăsta, nu-l faci la 20 de ani, ci poate la 30,50, 70 de ani, dar tot vine momentul acela.
Vine un context în care te simți pur și simplu „pus la zid” și n-ai încotro și zici: „Nu mai vreau să duc listele astea de To Do, de douăzeci de chestii pe zi, nu mai am chef să mi se spună că nu mă mișc suficient de repede... nu mai vreau, gata. Deci ce e important pentru mine?”
E important să fac lucrurile cu ușurință, bucurie.
Altfel, pe termen lung, te trezești că trăiești în filmul altcuiva și că trăiești viața pentru altcineva. Simți că nu crești, că nu aparții, că nu te simți conectat cu nimic la modul real, profund.
8. Europa Liberă: Ce faci când lista de sarcini nu e atât de extinsă și totuși nu le duci la îndeplinire sau nu la timp?
Erika Popliceanu: De fapt nu contează câte lucruri ai pe listă, ci cu ce sunt ele. Dacă ai pe listă un singur lucru, dar el înseamnă „scrii articolul", îți dai seama că ai de făcut mai multe lucruri pentru asta: „am de făcut niște interviuri, să mă documentez, etc."
Adică trebuie să vizualizezi ce presupune sarcina și să stabilești cu ce începi. Adică observ că sunt cu listă de câte trei chestii și reușesc să fac una pe zi, dar eu muncesc toată ziua, pune pe hârtie ce ai făcut efectiv în ziua aceea.
Desfă-le în bucăți mai mici, cu tot ce presupun, le dai apoi o ordine cronologică și în care te apuci de ele. Dacă ai lucruri care țin două ore și totuși nu le faci, le tot ocolești și atunci tu poți să vezi cum te organizezi, dar dacă nu funcționează este despre „ce treabă am eu să fac chestiile astea?”
Vreau să le fac, am nevoie de ele? Sunt în povestea mea sau sunt în povestea altora? Sunt urgente, importante pentru mine sau pentru alții?
E foarte ușor să rămâi la suprafață și să zici trebuie să te organizezi mai bine, că ai nevoie de instrumente mai bune de time management şi că trebuie să îți impui mai multă rigoare, disciplină și este mai greu să te duci în profunzime.
Niciodată nu este despre time management, este despre gestionarea emoțiilor. Nu este despre cum faci să fii productiv, ci ce faci când nu poți să faci ce ți-ai propus? Cum depășești momentele alea? Niciun instrument n-o să te ajute să le depășești dacă nu „stai” cu emoțiile respective.
9. Europa Liberă: Cei care sunt mai sincronizați profesional cu nevoile lor ori sunt mai eficienți sunt așa prin structura lor sau au trecut printr-o perioadă când și-au chestionat lucrurile acestea?
Ține de contextul în care s-au format, li s-a dat libertatea să aleagă, să greșească.
Să ai un plan clar înseamnă să știi la ce să renunți atunci când e nasol. Pentru asta trebuie să știi ce e important, care sunt valorile, nevoile, prioritățile.
Sunt oameni care așa sunt, poate în familie nu era pusă presiune, era valorizat ritmul personal, ce îți place să faci și sunt oameni care au ajuns în burnout și au zis: așa nu mai pot, cum fac altfel?
Și totuși, cei mai mulți ies din burnout și nu au deschidere să stea să vadă ce simt, ce e important pentru ei și revin la ce a fost înainte. Sunt puțini care intră pe ușa asta a introspecției.
Te duci la terapie sau într-un proces de coaching, ai o întâlnire cu niște persoane care te ghidează fiecare pe specialitatea lui, dar după ce pleci de acolo e despre ce faci tu cu tine.
E despre dacă tu ai totuși curajul să stai cu ce ai lucrat în întâlnirile alea, ai curaj să stai să zici: sunt de 15 ani în job-ul ăsta și eu nu mai vreau să fac asta.
Nu înseamnă că renunţi la ce a fost până atunci. Eu când am făcut o schimbare radicală am avut putrea să o fac şi pentru că m-am bazat pe experienţa din spate.
10. Europa Liberă: Lucrul în echipă presupune sarcini în care cele care îți revin poate nu corespund neapărat priorităţilor tale, pe care poate tocmai ţi le-ai definit. Cum procedezi în astfel de situaţii?
Vei putea să faci asta un timp, nu știu cât, până când o să mai poţi. Ce poți să faci este să vorbești. Eu primesc răspunsul ăsta des: „n-am cu cine să vorbesc” și atunci lucrăm pe de ce n-ai cu cine? Şeful acela e un om.
Eşti într-o echipă, tu începi să vezi schimbările astea la tine şi le spui: eu performez mai bine aşa; dacă intru pe alt ritm se arde motorul, nu performez, cum facem?
Poată să existe: poţi să pleci! Şi atunci este despre: vreau să rămân aici în continuare? Fac un compromis, o să ies din ritmul meu şi o să merg în continuare, dacă vreau neapărat să rămân acolo.
Tot timpul e o chestiune de decizie. Poate părea o teorie că decidem şi contextul de viaţă te poate susţine sau nu să faci schimbarea aceea, dar întotdeauna există o opţiune, doar că ne este frică.
Cum împaci planul personal cu profesia
„E o chestiune de decizie şi compromis. Nu există echilibru stabil între astea două. Ca să fie echilibru, ar trebui să poți să aloci egal timp, energie şi e imposibil.
E un echilibru instabil și o chestiune de decizie pe moment. Pot zice: «acum, în perioada asta vieții, focusul meu se duce pe familie, comunic la job lucrul ăsta şi vedem cum facem.»”
Sau «acum focusul e pe profesional» și vorbesc acasă și zic că o să lucrez mai mult, o să fiu plecat mai mult, discut asta.
Ideea e că noi nu suntem două persoane diferite, una pe plan personal şi una profesional.
Și planul profesional este o «felie» de viață prin care noi ne hrănim niște nevoi și e de văzut ce nevoie îmi hrănesc. Nevoia de siguranță, de certitudine? Ok. Cât sunt eu dispus să aloc job-ului ca să-mi iau aceste resurse? Dacă îmi iau certitudine doar din job și job-ul dispare, atunci o să fiu tentat să fac tot ce pot să fiu 100% în job ca să controlez asta să nu dispară.
Dar de fapt nu controlăm nimic.
Și atunci întrebarea e: din ce pot să mai îmi iau certitudine? Ca să nu pun «toate ouăle într-un coş».”
