Diana Vasile este psiholog clinician principal și cadru didactic universitar. De peste 25 de ani îmblânzește trauma. Din 2013 este președinta și fondatoarea Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei (ISTT).
Trauma blochează dezvoltarea, spune Diana Vasile. Asta înseamnă că putem să ajungem în perioada de maturitate, dar având strategii de abordare a problematicilor vieții de tip copil, adică suntem imaturi.
Diana Vasile și-a lansat recent cartea „Anatomia Traumei”, în care descrie, prin studii de caz, experiențele dificile și oferă soluții în a-ți recăpăta controlul asupra propriei vieți.
Dacă nu procesezi ce s-a întâmplat acolo, nu poți să dai drumul la dezvoltare, explică aceasta, pentru că, atunci când este extrem de mult stres și noi trebuie să facem față la ceva ce este advers, nu mai putem dezvolta nimic, nu avem timp, suntem blocați.
„Preocuparea ta fundamentală rămâne supraviețuirea: hai să trăiesc mai întâi și apoi văd eu cum mă dezvolt, iar în instinctul de supraviețuire, mecanismele sunt automate pentru a te salva, nu pentru a te dezvolta. Dezvoltarea ar trebui să se pornească ulterior, cu condiția să ai resurse, să fie liniște, să fii în siguranță, să fii pe un modul mai lent, ca tu să te recuperezi, să-ți repui în funcție capacitățile tale și abia după aceea poți să te dezvolți.”
Evenimentul dificil, intens, adică trauma prin care ai trecut, nu se vede, dar i se simt consecințele care-ți încurcă viața de zi cu zi, susține psihoterapeuta:
„Oamenii, de regulă, se confruntă cu multă agitație, multă tensiune psihică, multe confuzii, senzația de moliciune, de amețeală, furnicători, senzația de frig, senzația de dezorientare sau dureri în corp, înțepeneală și de aceea este greu să găsească soluții potrivite la problemele cu care se confruntă.”
Asta înseamnă, continuă ea, că persoana respectivă nu reușește să ducă o sarcină la bun sfârșit sau rămâne în relații tensionate și nepotrivite, dificile, complicate, nefericite, nu reușește să-și găsească o slujbă potrivită pentru sine, nu se acomodează în grupuri sau dimpotrivă, rămâne extrem de implicat, extrem de agățat de ceilalți, dependent.
Așadar, sunt multe fațete care arată că în interior s-a produs un blocaj, iar acest blocaj nu se vede decât prin repetiția unor strategii care nu te duc prea departe:
„Păcăliciul este că ți se pare că așa ești tu și că nu se mai poate face nimic. Ești defect sau ai niște limitări. Poate nu spui: sunt defect, dar spui: așa sunt eu, sunt insuficient, adică n-am suficientă energie, n-am suficientă ambiție, n-am suficientă putere, n-am suficientă capacitate. Există permanent această atitudine negativă despre sine.”
Suferința te brutalizează sau te înmoaie cu totul? „Avem ambele extreme către care ne putem duce. Fie varianta de a ne înmuia și a fi foarte maleabili și a fi foarte complianți, foarte pierduți în fața dificultăților, fie varianta agresivă.”
De ce simțim că suntem defecți, stricați?
Atunci când creștem în abuzuri, în umilință, în frică, poate în sărăcie, spune Diana Vasile, simțim ca adulți că suntem defecți, stricați, e o problemă la noi, suntem demni de rușine și, iată, nu putem să facem nimic pentru noi:
„Nu simt așa pentru că așa sunt, ci pentru că așa au devenit. Aceste abuzuri, aceste umilințe, aceste experiențe extrem de dificile care și-au pus amprenta asupra lor. Ei n-au avut variante de răspuns, pentru că nu ai variante de răspuns când ești mic, și atunci, practic, ei au făcut tot ce au putut. Dar, acum, au un bagaj emoțional pe care au nevoie să-l ordoneze. Este un bagaj, n-ai venit cu el, l-ai obținut.”
Acest bagaj emoțional este cel care ne-a obligat să dezvoltăm niște strategii emoționale, cum sunt rușinea, vinovăția, senzația că nu suntem în regulă așa cum suntem: „Ai nevoie măcar să-ți spui: eu sunt ok, am fost de la bun început ok, dar am devenit așa, drept pentru care am nevoie să mă regăsesc, să mă redefinesc, să mă înțeleg și să înțeleg ce s-a întâmplat.”
Cine și cum sunt cei care traumatizează, fie că vorbim de părinții noștri, de rude, de colegi, de prieteni, de parteneri? Sunt oameni răniți la rândul lor, susține psihoterapeuta:
„Oamenii răniți rănesc alți oameni, fie că vor, fie că nu vor. Atunci când există traumatizare și nu ai reușit să procesezi consecințele, nu găsești soluții potrivite. Când nu găsești soluții potrivite, nu e potrivit ce faci. Asta înseamnă că te rănești pe tine, îi rănești pe cei dragi. Buna intenție rămâne. Iubirea rămâne, dar n-ai capacitatea de a te regla, nu mai poți să-ți aduni resursele astfel încât să poți să ai un răspuns potrivit la o anumită situație.”
Practic, nu ne putem regla comportamentul, frustrarea și atunci mult mai ușor generăm un comportament agresiv: „Și, pentru că nu-l reglez, nu-l fac doar azi, ci așa fac în momente de tensiune, în momente de stres. Nu reușesc să caut soluții și să negociez cu tine.”
Ce le spune Diana Vasile oamenilor care au suferit traume? „Le spun să învețe să construiască ceea ce noi numim reziliență, adică să navigheze prin provocările vieții, să navigheze prin experiențele cu care se confruntă și să-și folosească resursele astfel încât să-și maximizeze câștigul și să-și minimalizeze pierderile. Să treacă prin durere, să ceară ajutor. Nu poți scăpa de suferință fugind de ea decât pe termen scurt.”
E ok să fii prietenul copilului tău?
Care este cuvântul care doare cel mai tare atunci când ești mic și ți se spune frecvent acel cuvânt?
„Că ești în neregulă. Copilul este o ființă care are maximum de potențial și trebuie să-i înțelegem și să-i descoperim acest potențial ca să putem maximiza tot ceea ce are el. Sigur că noi toți suntem și ființe imperfecte, dar asta descoperim treptat și avem nevoie să-l obișnuim pe copil cu faptul că va face lucruri imperfecte, dar să creadă în progres, în lucruri mai bune, în comportamente mai potrivite.”
Care sunt expresiile din popor menite să minimalizeze trauma, să o anuleze? „Te-am bătut din cauza ta, tu ești vinovat, practic, tu ai cerut-o, ești tu slab, sensibil, mămăligă, asta e, toată lumea suferă, viața e grea.”
Și cum să-l ajutăm pe copil să tolereze frustrarea, cum să gestioneze și să gestionăm și noi dorința lui de a-i fi satisfăcute toate poftele, toate dorințele?
„Pe de o parte, avem nevoie să ne uităm la noi, la cum tolerăm noi frustrarea, cum ne raportăm noi la poftele și dorințele noastre. E foarte greu să-l înveți pe copil ceea ce tu nu știi. Apoi, cum reacționezi tu când copilul devine frustrat, când copilul are o poftă. Contează foarte mult cum îți reglezi tu frustrarea. În funcție de ceea ce faci tu, copilul va reacționa și va include în mecanismul său de reglaj ce se face cu frustrarea sau ce se face cu pofta.”
E ok să spui că ești prietenul copilului tău sau să crezi asta despre relația cu propriul copil?
„Răspunsul scurt ar fi nu, dar avem nevoie să-l nuanțăm. Cred că poziția de părinte este una foarte specială, deosebită și complexă și implică extrem de multă conexiune biologică și psihologică. Prietenia, de regulă, este mult mai psihologică decât biologică. Trebuie lucrat bine la biologia relației părinte-copil ca să poți dezvolta ceea ce ulterior ar putea arăta ca o relație de prietenie.”
Prietenia, prin esență, este o relație egală, spune Diana Vasile: „Între părinte și copil nu e niciodată o relație egală, niciodată. Există un singur element de egalitate în relația părinte-copil, și anume faptul că suntem două ființe umane.”
Și ce-ai risca dacă prietenia ar însemna că ești într-o relație de egalitate cu copilul? „Înseamnă că îi ceri lucruri de care ai tu nevoie, ca adult. Or, copilul nu ți le poate da.”
Diana Vasile oferă și câteva strategii la care am putea apela pentru a redeveni stăpânii propriilor noastre vieți. În primul rând, susține aceasta, e nevoie să recunoști ceea ce ți s-a întâmplat, să recunoști pericolul și că acel pericol te-a atins, să înțelegi ce-ai trăit, apoi, e important să faci activități care sunt realmente importante pentru tine, care îți dau plăcere, sens, control:
„E nevoie să-ți spui: sunt ok, sunt toate ale mele, mă doare, mi-e greu, poate îți vine să plângi, pentru că plânsul este un mecanism reglator și sănătos, asta e frica pe care am trăit-o în experiența pe care am traversat-o. Oamenii sunt făcuți să fie împreună și ai nevoie de oamenii potriviți lângă tine.”
După traumă, ne vindecăm sau ne transformăm?
„Ne transformăm. Traumatizarea există ca să ne permită o modelare. Răspunsul traumatic este un răspuns automat, el este făcut să ne protejeze, de fapt, tocmai pentru că vrem să trăim și vrem să ne dezvoltăm în continuare. Și atunci e un stop joc un pic, pentru că lucrurile sunt foarte complicate acum, deci, ne dă o pauză, ne dă o șansă să nu pierdem mai mult din energia psihică. Deci, nu e o problemă că suntem traumatizați, ar fi o problemă să încurajăm consecințele negative ale traumei.”
Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.
