Ioana Bentoiu: „Nu putem împărtăși convingeri profunde cu celălalt dacă avem vederi politice diferite”

Ioana Bentoiu, care este și ea personaj în cartea mamei sale, predă canto în Elveția, dar urmărește pas cu pas ce se întâmplă în România. Spune că nu s-a desprins niciodată total de țară și că vechea elită culturală de la București era mult mai solidă decât cea de acum.

Europa Liberă: Annie Bentoiu povestește în memoriile ei cum la finele războiului mama ei, adică bunica Dvs., o întreabă dacă, în loc să se grăbească să se înscrie la Drept, n-ar vrea să plece pentru un an la rudele din Elveția. I-a părut rău, din câte știți, că a refuzat această ofertă și a rămas captivă apoi pentru aproape tot restul vieții, dincolo de Cortina de fier?

Ioana Bentoiu: „Nu cred că i-a părut rău. A avut un moment când a făcut o călătorie în străinătate și atunci poate ar fi vrut să rămână, cred că era în ‘73, așa ceva, și tata foarte calm a spus: <<Draga mea, faci ce vrei, dar eu rămân aici>>. Așa că lucrurile s-au rezolvat foarte rapid. Însă nu, ea nu s-a gândit niciodată atunci că nu se va mai putea călători, cum nu se gândea nimeni la momentul respectiv.”

Europa Liberă: Dar tatăl Dvs., cunoscutul muzicolog Pascal Bentoiu, de ce n-ar fi vrut să plece?

Ioana Bentoiu: „Tata era foarte legat de România și era legat de pământ, de casa în care stătea.De fiecare dată când ne-am mutat aproape că a intrat în depresie, adică tata era un tip extraordinar de legat de pământul românesc și orice s-ar fi întâmplat, cele mai mari catastrofe, nu s-ar fi gândit să plece. A călătorit, bineînțeles, dar s-a întors de fiecare dată fără probleme.”

Europa Liberă: Și Dvs. cum v-ați desprins?

Ioana Bentoiu: „La mine a fost altă situație. Eu terminasem Conservatorul din București în 1979, eram șefă de promoție pe țară și nu aveam niciun fel de perspectivă; pe atunci nu se făceau angajări la opere deloc, totul era blocat, așa că după ce câtva timp am fost profesoară de canto la Școala Populară de Artă, dar pentru muzică ușoară, pentru că altceva nu se putuse găsi, am obținut o viză să plec la un curs, un master class ținut de Elisabeth Schwarzkopf în Italia. Ducându-mă acolo, m-am întrebat ca toți cei care atunci aveau norocul să aibă o viză, ce fac mai departe. Și am hotărât să nu mă mai întorc. A fost foarte grea hotărârea, dar ceea ce m-a determinat a fost ideea că mă duc spre necunoscut. În țară știam ce mă așteaptă, nu mă aștepta mare lucru, simțeam că se închid toate porțile și așa a și fost multă vreme. Și am plecat, și am stat șase ani și jumătate fără să-mi revăd părinții. M-am întors abia în ‘87, când cetățeană elvețiană fiind prin căsătorie în ‘85, nu mai riscam nimic întorcându-mă.”

Europa Liberă: Și cum a fost viața tinerei soprane Ioana Bentoiu în primii ani?

Ioana Bentoiu: „Am stat o lună în Italia, dar m-am dus apoi în Elveția, pentru că acolo aveam – de bine, de rău – niște rădăcini prin bunica mea, cu care de foarte multe ori vorbisem despre copilăria ei elvețiană. Asta știți din carte, că era elvețiancă, mai avea niște rude îndepărtate și m-am dus acolo oarecum din siguranță și am început și acolo niște studii de canto, pe care le-am terminat, a doua serie de studii la Conservatorul din Lausanne, mai mult pentru a cunoaște lumea din domeniul muzicii.Timpul a trecut foarte repede și a trebuit să mă adaptez. Probabil m-am adaptat mai ușor decât alții, pentru că prima mea limbă a fost, de fapt, franceza, prin mama și bunica.”

Europa Liberă: Adică ați crescut cu limba franceză ca limbă maternă?

Ioana Bentoiu: „Da. Cu tata, bineînțeles, vorbeam românește, deși el vorbea foarte bine franceza, dar refuza să-mi răspundă în franceză. Și am fost cu tata și mama bilingvă, tot timpul. Un lucru foarte important și unul din punctele care ne-a legat enorm de mult pe mine cu mama.”

Europa Liberă: Și în Elveția v-au ajutat rudele Dvs. de acolo?

Ioana Bentoiu: „Nu, deloc. Rudele m-au invitat câteodată la masă, dar în afară de aceasta n-am avut nici un fel de ajutor și m-am descurcat singură. Mi-am dat seama că fusesem cam nebună să plec singură. Lumea care pleca pe atunci se ducea fiindcă avea pe câte cineva: un frate, părinți, un soț sau un prieten. Eu m-am dus singură și foarte repede m-am înscris la Conservator și am început să dau lecții private de ce puteam – de canto, de engleză, de solfegiu... Și m-am descurcat așa, iar patru ani după aceea m-am căsătorit și, mă rog, lucrurile au intrat pe un făgaș obișnuit, însă sigur că am avut un curaj care pe atunci era mai mult inconștiență, însă acesta a fost drumul meu.”

Europa Liberă: Și desprinderea de România e cumva completă?

Ioana Bentoiu: „Nu m-am desprins niciodată de România. Poate aș spune că în primii doi-trei ani nu mi-a fost dor, pentru că aveam tot timpul ceva de făcut, trebuia să înțeleg cum funcționa lumea aici, dar de desprins nu m-am desprins niciodată. De exemplu, legătura cu părinții mei a fost permanentă– ei mi-au scris și eu le-am scris și la ora actuală această corespondență la mine în casă ocupă 1,5 metri lungime în bibliotecă, adică am pus absolut fiecare foaie în niște dosare cu șine și pot să citesc orice. Dacă vreau să știu ce mi-a scris tata în 3 martie 1985, găsesc imediat scrisoarea. Și este senzațional! Ei mi-au scris separat, tata - pe foi de avion, erau atunci A4 și când se terminau patru foi recto-verso, îmi trimitea scrisoarea. Scria în fiecare zi, între 9 și 9 și un sfert dimineața, iar mama îmi scria mai rar bătând la mașină și în franceză, întotdeauna.”

Europa Liberă: Vă gândiți să publicați această corespondență?

Ioana Bentoiu: „Ar fi foarte multe volume, dar mă gândesc că, într-adevăr, la un moment dat voi extrage din corespondența asta anumite lucruri și aș vrea să le public, da. Sunt extraordinare. De exemplu, dacă ei povestesc un eveniment la care au participat amândoi, fiecare spune altfel lucrurile, fiecare le spune ca și când ar fi fost două evenimente diferite. Și asta era foarte bine pentru mine, că înțelegeam mai bine citind cele două versiuni.”

Europa Liberă: Cât de des veniți în România?

Ioana Bentoiu: „Foarte des. În ultimii ani, când părinții mei au fost bolnavi, am stat și câte patru luni pe an ca să pot să mă ocup de ei și acum, după ce s-au prăpădit vin în continuare. Practic, toate vacanțele mele de profesoară le petrec în țară. Am prieteni, rude nu prea mai am, trebuie să spun, unchiul meu, ultimul meu unchi, care era poetul și traducătorul din greacă Alexandru Miran a murit în iulie anul acesta. Deci mai am foarte puține rude, dar am prieteni mulți și mă întorc cu cea mai mare dragoste și tristețe câteodată, dar asta e.”

Europa Liberă: Elita culturală de azi de la București seamănă cu cea pe care ați cunoscut-o în casa părinților sau cu cea din poveștile de familie?

Ioana Bentoiu: „Există fără îndoială câțiva oameni care sunt, poate, de acest nivel, dar sunt mult mai puțini. Eu am avut norocul să cunosc niște oameni extraordinari în jurul meu, care mi-au fost cumva părinți, adică nu am avut numai doi părinți, ci mai multe persoane, cupluri, prieteni ai părinților care nu aveau copii și care mă adoptaseră. Mama vorbește de ei în cartea ei de Memorii”

Europa Liberă: Așa este, ați avut la un moment dat ca bonă o boieroaică.

Ioana Bentoiu: „Nu era bonă, era o prietenă a mamei, care nu avea bani, care venea dintr-o familie foarte bună, dar care devenise... Cum să vă spun? Pentru mine era cea mai bună prietenă a mea când eram mică. Noi nu suntem boieri în niciun fel, adică poate părinții au avut o formă de boierie intelectuală, dar venim din familii foarte amestecate și lucrul acesta nu este atât de important, consider eu. Este, într-adevăr, foarte important să ai o formă de aristocrație mentală.”

Europa Liberă: Deci, spuneți că elita culturală în România nu se apropie mai deloc de cea pe care ați cunoscut-o Dvs. înainte să plecați din România?

Ioana Bentoiu: „Societatea acum este atomizată, fiecare trăiește în mica lui bulă; înainte de 1989 exista o societate comună a bucureștenilor care se întâlneau la concerte, la expoziții, la teatre; se duceau unii la alții. Probabil și pentru că nu se putea foarte mult ieși în străinătate și toți oamenii aceștia se cunoșteau între ei și era o atmosferă extraordinară. Acum nu. Sunt niște oameni formidabili, da, dar nu știu în ce măsură sunt legați unii de alții, iar eu, fiind plecată de foarte-foarte multă vreme, îi cunosc puțin. Ca atmosferă generală, aș spune, dar nu doar în România, și în alte părți, nivelul general scade, fără îndoială.”

Europa Liberă: V-ați gândit de ce?

Ioana Bentoiu: „Cred că nimeni nu pune preț pe cultură și pe educație și toată lumea pune preț pe bani. Pentru mine acest lucru nu este o valoare în sine și este o foarte mare greșeală să gândești astfel. Nu putem să dăm vina neapărat pe tehnologia computerizată și pe social media, dar sigur că, dacă trăiești numai cu telefonul în mână și nu mai citești cărți, nu ajungi prea departe. Nu se mai scrie de mână, nu știu cum e în țară, dar aici, din ce în ce mai mult, totul se face prin intermediul computerului. Dacă cineva închide la un moment dat butonul electric general, nu știu, Doamne ferește, printr-un război sau cine știe ce, nici nu știu cum vom mai comunica unii cu alții; poate, vom reveni la porumbeii călători sau nu știu.”

Europa Liberă: Urmăriți ce se întâmplă în lumea politică din România?

Ioana Bentoiu: „Da, urmăresc, practic, în fiecare zi. Mai ales trebuie să spun că din 2017 încoace în fiecare seară mă uit pe câte un post, mă rog, nu sunt foarte multe la care te poți uita, dar mă uit, da, la televiziunile românești, urmăresc pe Facebook, citesc din ziare. Pe Facebook m-am instalat după „Colectiv”, pentru că am simțit nevoia să fiu conectată cu ce se întâmplă și să am mai multe știri...”

Europa Liberă: Și cum vedeți această lume politică din România?

Ioana Bentoiu: „Este o mare dezolare, aș spune. Adică, România este o țară care ar putea fi cu totul extraordinară și cred că nimeni n-a înțeles încă lucrul acesta. Sigur că aș vrea personal ca România să fie conectată mai mult cu Occidentul decât cu Estul, dar pentru ca acest lucru să se întâmple trebuie să fie ajutată și consider că nu suntem suficient de ajutați. Cât despre cei care sunt acum la guvernare nici nu mai ai cuvinte, nu mai știi ce să spui, însă oamenii sunt lucizi, oamenii știu ce se întâmplă. Eu pe 10 august anul trecut eram în Piață. ”

Europa Liberă: Când vorbiți de ajutor din afară vă referiți la Uniunea Europeană sau vă gândiți că, poate, și românii ar trebui să se ajute mai mult?

Ioana Bentoiu: „Nu știu dacă Uniunea Europeană sau Statele Unite, între care sigur că sunt tensiuni. Întotdeauna între marile puteri au existat tensiuni, dar eu cred că ei nu au înțeles încă – nici unii, nici alții – ce importanță geostrategică are România”

Europa Liberă: Credeți că elita politică are voința de a fi cu adevărat în Europa?

Ioana Bentoiu: „Ei, elita politică, adică PSD-ul, nu, dar eu cred că celelalte partide, care nu sunt PSD sau aliați ai PSD-ului, da, ar vrea, dar nu prea știu cum s-o facă. Pe mine mă frapează în momentul în care urmăresc câte un talk-show în ce măsură nimic nu contează în România din ce se întâmplă în alte locuri. Pur și simplu, se vorbește numai de mica realitate românească, care sigur e foarte importantă pentru oamenii care trăiesc acolo, însă mai sunt și alte lucruri pe pământ. Eu trăiesc în Elveția, care e minusculă prin comparație cu România. Și totuși, sistemul politic este absolut senzațional. Or, acesta este modelul care ar trebui să fie imitat de multe țări, dacă s-ar putea.”

Europa Liberă: Modelul elvețian...

Ioana Bentoiu: „Da. Mie mi s-a spus lucrul acesta pe care nu l-am crezut la început: „Ai să vezi că nu vei ști cine este președintele, Și așa e – nu știu.”

Europa Liberă: Pentru că e rotativ?

Ioana Bentoiu: „Că e rotativ. Și nu are nicio importanță. Am întâlnit consilieri federali la birturi, pe stradă, mergând pe jos, cu bicicleta... Ei și? Adică, ei sunt acolo să facă treabă pentru noi și dacă o fac bine, foarte bine. Nu sunt acolo ca să se înfrupte din bunurile publice...”

Europa Liberă: Vă aduceți aminte cum au luat naștere memoriile mamei Dvs., devenite celebre sub titlul Timpul ce ni s-a dat?

Ioana Bentoiu: „Da. Cred că mama la început, cu mulți ani în urmă a vrut să scrie un roman și puțin câte puțin și-a dat seama că realitatea depășește ficțiunea și că ar fi mult mai interesant să recurgă, pe de o parte, la amintirile ei și, pe de altă parte, la documentele epocii. Și ea avea o serie de agende minuscule care erau cam de 8 cm lungime și 5 cm lățime, câte o pagină pe zi, pe care scria telegrafic ce se întâmpla în ziua respectivă. La un moment dat a luat aceste agende la puricat, pe care numai ea putea să le înțeleagă, și le-a rescris bătând la mașină. A fost vorba, în orice caz, vreo 10 ani din seria asta. Aceasta fost baza pentru Memoriile ei, după care a vorbit cu foarte mulți din jur, s-a dus la biblioteci și a consultat, de exemplu, toată colecția ziarului Scânteia din anii stalinismului. Eu o admir pentru lucrul acesta pe care nu știu cum a avut curajul și chiar energia fizică să-l ducă la capăt. Apoi, a vorbit cu istorici, înainte de a publica volumul.”

Europa Liberă: Cam când a început lucrul ?

Ioana Bentoiu: „Cred că prin ‘94-‘95. Adică în primii ani după 1989. Au fost niște ani de siderație, niște ani în care – și ea, și tata – au urmărit, pur și simplu, actualitatea de fiecare zi. Și la un moment dat s-au calmat. Tata s-a consolat, ocupându-se de Enescu, iar mama a scris. Mama, pe lângă cartea ei, a scris toată viața și a publicat în franceză, în Elveția, multe volume de poezii și de însemnări care sunt absolut extraordinare. Unul singur a fost tradus de Irina Eliade în românește cu ani de zile în urmă, Fraze pentru viața de zi cu zi (Cartea Românească, 1998). Mama scria când în română, când în franceză. Avea, de altfel, două cămăruțe în care lucra în apartamentul lor din Drumul Taberei, pentru că se întinsese și în camera mea și cred că într-o cameră scria în franceză și în cealaltă în română.”

Europa Liberă: Această istorie de toate zilele care descrie viața primului deceniu și jumătate de comunism ne ajută să nu uităm fiindcă – după cum spunea Annie Bentoiu – „n-am fi nimic fără memorie”. Memoria ei se baza însă mult pe adnotările zilnice pe care le făcea. Vă aduceți aminte de momentele în care își respecta această disciplină, pe care și-a impus-o încă de când era adolescentă?

Ioana Bentoiu: „Nu, deloc, pentru că era foarte secretoasă. Adică, ea lucra la ea în cameră, nu închidea neapărat ușa, dar nimeni nu se ducea peste ea să vadă ce face. Noi nu știam, de exemplu, când a scris toate aceste volume de poeme.

Europa Liberă: Ce lucruri noi ați aflat citind memoriile mamei Dvs.?

Ioana Bentoiu: „Pentru mine a fost senzațional, fiindcă știam personal aproape toate personajele care apar în această carte și am putut să pun imagini noi pe numele acestea. În plus, am înțeles mai multe lucruri chiar din istoria mea personală, înțelegând trecutul.”

Europa Liberă: Ați crescut într-o familie în care bunicii din ambele părți au făcut închisoare politică. Aveți amintiri despre ei?

Ioana Bentoiu: „Despre bunicul patern, nu am amintiri. Știu că l-am cunoscut, am și o fotografie cu el. A fost închis întâi opt ani, eliberat în ’56. Și condamnat din nou, când avea 70 de ani, la 25 de ani de temniță grea. A murit acolo după cinci ani. Deci, el a fost figura tutelară, aș spune, în casa noastră, era o personalitate senzațională, fusese avocat, subsecretar de stat la Interne în guvernele liberale și chiar și ministru al justiției câteva luni de zile, dar era, mai ales, un om despre care toți cei care l-au cunoscut au spus numai lucruri extraordinare. Și tatăl meu a fost, sigur, foarte, foarte rănit, foarte lovit de această absență...”

Europa Liberă: Este vorba despre Aurelian Bentoiu, care după cum scrie Annie Bentoiu în Timpul ce ni s-a dat, „fusese arestat în 1948 pentru că cineva, supus el însuși torturii și unor acuzații false, declarase că într-un eventual guvern liber l-ar pune la Justiție pe Bentoiu. Pe baza acestei afirmații, cel din urmă fusese plimbat dintr-o închisoare în alta timp de opt ani.”

Ioana Bentoiu: „Tata Pascal a foarte lovit de această această absență teribilă, pentru că ani de zile noi n-am știut ce se întâmpla cu bunicul meu, care a fost la Sighet, a murit la Jilava și care apare în anumite memorii. De exemplu, în Jurnalul fericirii de Steinhardt sunt descrise ultimele zile ale bunicului meu, pe care îl prezintă ca pe un personaj în celulă și la spitalul unde era acolo. Deci, sunt niște lucruri pe care le-am aflat mult după, dar această absență a colorat toată copilăria mea.”

Europa Liberă: Cella Serghi își amintește de Dvs. citind, când aveați 17 ani, Pânza de păianjen pe o bancă la Sinaia.

Ioana Bentoiu: „Da, da. Cella Serghi era acolo. Vacanțele la Cumpătu au fost o parte foarte frumoasă a copilăriei mele. Tata n-a vrut niciodată să stea la Pelișor, pentru că avusese prea mult respect pentru familia regală. După aceea, când s-a mutat la Cumpătu și lucrurile erau mai anonime, să spunem, am fost și noi în vacanțe acolo și veneau foarte multe personalități. Acolo l-am cunoscut, mică fiind, și pe Alexandru Paleologu, înainte să se nască Toader. Deci, era o lume formidabilă și Cella Serghi era pe o bancă, mie mi s-a spus că e Cella Serghi, eu citeam cartea și am rămas absolut uimită, iar ea a fost foarte mișcată că mie, care eram o fetiță dintr-o epocă mult mai nouă, îmi plăcea această carte. Și atunci mi-a făcut o dedicație lungă pe cartea mea.”

Europa Liberă: În apartamentul Dvs. din strada Iulius Fucik, nr. 6, unde ați petrecut primii 16 ani de viață, ce lume venea?

Ioana Bentoiu: „O, Doamne! La Iulius Fucik 6 era tot așa o casă a uniunilor de creație. Jos erau niște ateliere ale Fondului Plastic, unde le-am întâlnit pe artistele Ala Jalea, Elena Micodin. Când eram mică, mă duceam și mă uitam la una, la alta, miroseam vopselele, eram fascinată. Sus veneau foarte mulți muzicieni, prieteni ai lui tata; veneau cei care apar în carte, de exemplu, Nicu Horodniceanu, pe care noi îl numeam Nuni, care era un inginer chimist, dar și scriitor, și filosof și care și-a terminat viața în Israel, după ce a plecat în ‘72 și care era cel mai bun prieten al lui tata, al mamei și al meu. Deci, Nuni venea la noi acasă și spunea: „Am venit să-i fac o vizită lui Annie”. Și se ducea la Annie în cameră. Sau: „Am venit să-i fac o vizită lui Doudou”. Doudou este micul meu pseudonim familial pe care îl folosesc și acum unii din prietenii mei. Nuni Horodniceanu era un om senzațional, era un al doilea tată al meu, a fost un al doilea tată, cineva care m-a format. Aveam discuții foarte serioase cu el. Îmi aduc aminte că eram luată foarte în serios și nu mă lăsau, mă rog, în măsura posibilului, să fac greșeli de logică, nu mă lăsau să schimb criteriile în momentul în care vorbeau ceva, că erau foarte duri, erau toți niște adulți formidabili și eu trebuia să mă adaptez. Eram cumva singurul copil acolo. Venea sora lui tata, scriitoarea Marta Cozmin, care era o tipă formidabilă și ea, cu soțul ei, Alexandru Miran, despre care v-am vorbit, poet și traducător din greacă, care a tradus în românește Eschil integral, Euripide integral, într-o ediție senzațională apărută la Chișinău și între toți acești oameni și mulți alții erau niște conversații de un nivel formidabil, vorbeau de cărți, vorbeau de istorie, de politică, de tot ce se putea vorbi. Am învățat în acest mediu extraordinar să cultiv prieteniile și să înțeleg că darul acesta al prieteniei este un lucru atât de important. Tata fusese coleg de clasă la „Sfântul Sava”, în practic toți anii liceului, cu Alexandru Miran, care se numea Mircea Pop, cu Dinu Giurescu, cu Dinu Ianculescu, cu Vlad Mugur, regizorul, cu care a lucrat foarte mult timp după aceea, cu formidabilul arhitect Laurențiu Spoială, care se ocupa de restaurări nenumărate în țară, de restaurări de biserici, de monumente istorice; cu inginerul Mircea Soare, care a devenit rector la Institutul de Construcții din București, care era universitatea tehnică de profil în acei ani, și care și el era un om cu un nivel de cultură formidabilă. Deci, asta era o clasă la „Sfântul Sava”, seria în care era și tata. Ce să vă spun mai mult?”

Europa Liberă: Care a fost cel mai important sfat pe care vi l-a dat mama Dvs. sau tatăl Dvs.?

Ioana Bentoiu: „...Mama mi-a spus un lucru care m-a frapat foarte mult. Mi-a spus o dată, cred că aveam vreo 20 de ani: „ție ți se pare viața complicată și dură, dar de fapt e mai simplă decât crezi, în schimb e mai nuanțată”. Și am stat și m-am gândit și da, am ajuns la concluzia că avea perfectă dreptate, fiindcă dacă te gândești că viața este dură la început, până la urmă nu mai faci nimic, ești blocat în această duritate și începi să te plângi, dar dacă te gândești că este nuanțată și că, de exemplu, din orice circumstanță foarte dificilă a vieții poți să extragi o oportunitate pentru a deveni altcineva, cineva mai bun, de exemplu, atunci trebuie s-o faci. Acestea erau genul de sfaturi pe care mi le dădea mama, iar tata mi-a spus foarte târziu, fiindcă ultimele dăți când plecam, ei rămâneau acolo, erau deja foarte în vârstă și-i întrebam: <<Dă-mi un sfat, spune-mi ceva cu care să plec de data asta>>. Și o dată mi-a zis ceva, așa, pe moment: <<Nu te gândi niciodată la bani. Fă ce ai de făcut și nu te lăsa obsedată că s-ar putea să nu ai bani. Fă ce ai de făcut și nu te gândi la bani>>. Este un sfat formidabil și de câte ori am o problemă mă gândesc la sfatul lui tata și până la urmă se rezolvă.”

Europa Liberă: Pentru că ați fost copilul întregului cerc în care se învârteau părinții dvs., ați avut privilegiul să luați de la fiecare câte ceva.

Ioana Bentoiu: „Da, Nuni Horodniceanu m-a învățat să iubesc oamenii. Avea foarte mulți prieteni și putea să vorbească despre Platon cu tata și după aceea să se ducă să bea beri cu un bețiv oarecare, pe care îl întâlnea într-un birt și să vorbească și cu acela cinci ceasuri la rând. Nu știu dacă mi-a dat sfaturi concrete, fără îndoială mi-a dat, probabil că prin scrisorile lui, dar m-a învățat să fiu înțelegătoare cu oamenii și să accept slăbiciunile umane. El m-a făcut să-l citesc pe Dostoievski, de exemplu. Și multă literatură rusă. Sunt foarte atașată de literatura rusă grație lui. Fiecare a venit cu lumea lui. De la Mircea a fost greaca, de la tata a fost literatura engleză, germană, italiană, de la mama, cea franceză și, în fine, se făcea un fel de glod de cunoștințe. Cât am putut, mă rog, și eu să... că n-am citit nici a zecea parte din cât au citit ei la viața lor. Însă, da, trebuie să spun că ei citeau, dar nu rămâneau niște intelectuali seci. Erau toți foarte umani, de o dulceață, de o blândețe și de o rectitudine morală foarte mare. Și mai e ceva. Apropo de partea de politică pe care am atins-o ușor la început, absolut toți oamenii care au fost prietenii noștri au fost anticomuniști fără nicio discuție. Nu vreau să spun cuvântul feroce, pentru că nu erau feroce nici unii, nici alții, dar erau cât se poate de adamantini în atitudinea lor. Acest lucru e foarte important, fiindcă putem să vorbim cu oricine, dar nu putem împărtăși convingeri profunde cu celălalt dacă avem vederi politice diferite, mai ales atunci când trăiești sub dictatură.”