Timișoara, decembrie 1989: Jurnal fotografic de front

Dobrivoie Kerpenisan era în 1989 student la Universitatea de Arte Folkwang, din Germania. Familia lui plecase din România de ceva vreme, însă ținuseră legătura cu rudele și tânărul student își dorise mult să revină acasă, să-și revadă bunicii și prietenii din copilărie. Pe 17 decembrie 1989, cu câteva ore înainte ca Nicolae Ceaușescu să ordone închiderea granițelor, Dobrivoie vine în țară să-și petreacă sărbătorile cu bunicii săi, în satul copilăriei, Sânpetru Mare, de lângă Timișoara. Emigraseră de Crăciun și venea acum „să sărbătorească jubileul celor 15 ani de la plecare”, după cum îmi spune. A venit cu mașina, era obosit, a stat puțin de vorbă cu bunicii și s-a culcat. Nu știa că intrase în ochiul ciclonului. Ceea ce urmează l-a obsedat de-a lungul ultimelor trei decenii în vise și în creația sa documentaristică: revenit în țara de baștină, devine prizonierul evenimentelor sângeroase care au urmat și martorul lor direct, imortalizându-le cu aparatul de fotografiat. Pe 18 dis-de-dimineață, când a ieșit din curte să meargă la ceilalți bunici a căror casă era în partea cealaltă a comunei, a trecut prin centru și a văzut că se întâmplă ceva. Era luni, oamenii ar fi trebuit să meargă la lucru la câmp sau la fabrică însă cumva, dintr-un motiv neștiut, se strânseseră acolo. Purtau discuții încinse. Apoi au început să strige „Jos Ceaușescu!” În sat informațiile despre ce se întâmpla în Timișoara ajunseseră prin cei care făceau naveta. Satul se află la vreo 40 de kilometri de Timișoara, aveau rude și prieteni acolo, și nu puțini munceau la Electrolux, la Azur. Veniseră acasă la sfârșitul săptămânii și le-au spus tuturor ce au văzut că se întâmpla în oraș. „Duminică se știa deja, cu gura închisă s-a vorbit despre asta. Cineva a avut inițiativa și a scris în seara aceea pe Alimentară Jos cu Ceaușescu, Jos comunismul!” A plecat la Timișoara pe 19, nu fără a fi îndelung verificat la intrarea în oraș de Miliție și Securitate pentru că plăcuțele de înmatriculare și pașaportul nemțesc îi intrigau și îi făcuseră să intre la idei. De asemenea camera foto pe care ar fi vrut s-o confiște. Nu voiau însă să riște cine știe ce conflict diplomatic, mai ales în acele vremuri tulburi așa că i-au dat în cele din urmă drumul, sperând că au băgat spaima în el. I-au luat niște filme, el a făcut „pe prostul”, vorbind în nemțește și părând că nu prea pricepe ce se întâmplă în jur.

A dat un tur prin oraș: în centru era mare tensiune. Era multă frică dar și multă adrenalină, îmi spunea el. Toți tinerii lui prieteni (avea și niște verișori în oraș) erau mai degrabă entuziasmați, decât înfricoșați. A putut ține un jurnal fotografic de-a lungul celor mai fierbinți și sângeroase zile ale Revoluției române în următoarele două săptămâni. A rezultat o arhivă fără egal prin spontaneitatea, prospețimea și îndrăzneala fotografiilor de a căror valoare nu și-a dat seama decât mai târziu. Și, îmi spune Dobrivoie Kerpenisan, mai sunt câteva pe care nici nu le-ar expune pentru că sunt prea dure și vrea ca expoziția aceasta să fie văzută și de copii, nu numai de adulți. Sunt fotografii făcute pe Calea Lipovei, unde au fost expuse cadavrele celor uciși de armată și securitate. Și astăzi vocea lui tremură când vorbește despre acele momente. Dacă privești acele fotografii, înțelegi de ce. Aproape toate fotografiile aflate la Institutul Goethe nu au mai fost publicate și nici expuse până acum. „Chiar și profesoara mea de la facultate m-a întrebat de ce nu le-a văzut în Paris Match.”

Acum, la treizeci de ani de la acele incidente sângeroase, Dobrivoie Kerpenisan își propune să reconstituie cu ajutorul fotografiilor evenimentele acelor zile. De fapt, este un discurs polifonic: fotografiile sunt comentate astăzi de protagoniștii supraviețuitori ai acelor zile. Unii sunt țărani din Sânpetru Mare, alții orășeni din Timișoara. Din această rememorare fotografică a rezultat noul său documentar, Unfinished: Rebels with a Cause, a cărui premieră internațională a avut loc la Astra Film Festival 2019.