Ioana Burtea lucrează în presă de 15 ani. A colaborat cu Mediafax, DoR și lucrează cu publicații internaționale. A terminat Jurnalismul în Marea Britanie, unde a absolvit și un master de Scriere Creativă.
„Fără instrucțiuni de folosire” este volumul ei de debut și mărturisește că a durat opt ani să strângă poveștile din acest volum și să își adune curajul de a le scrie și publica.
Eseul de la care a pornit cartea, „Vorbesc. Ca să nu știu doar eu”, descrie o traumă. Ioana Burtea a fost abuzată sexual, în copilărie, de propriul tată.
Spune că, în România, nevoia discuțiilor despre traumă e foarte mare și e important să auzim cât mai multe povești personale, pentru că, în felul acesta, oamenii nu se vor mai simți singuri cu suferințele lor.
*Ascultă podcastul SmartJob pe YouTube Music, Spotify, Apple Podcast.
„Tăcerea îmi face rău. Vreau ca alții să nu se mai simtă singuri, cum m-am simțit eu. Vreau ca eu să nu mă mai simt singură. Trebuie să susținem cât mai multe voci să spună povești ca asta”, susține Ioana.
„Dacă nici măcar în familia ta nu poți să ai încredere să te crească în siguranță, atunci în ce să mai crezi și cum să-ți trăiești viața?”, se întreabă jurnalista în carte. O mai macină întrebarea aceasta?
Poți urmări mai jos acest episod din SmartJob
„Credeam că nu. Dar, da. E o întrebare care revine la anumite perioade. Se poate transforma pe parcurs în: pot să am încredere în propria relație, pot să am încredere în prieteni, în colegi, în toată lumea? E dificil, pentru că, oricând se întâmplă o situație dificilă, un conflict, reintru în schemă și în tipar.”
Să nu-și mai creadă fiecare gând negativ, explică Ioana, este un lucru foarte util pe care l-a învățat în terapie: „Să testez gândurile, să le chestionez, să văd dacă chiar stau în picioare toate teoriile alea și de obicei îmi dau seama că nu e chiar așa.”
Abuzul sexual din copilărie
Cartea Ioanei Burtea, „Fără instrucțiuni de folosire”, începe cu un eseu despre abuz și continuă cu eseuri despre iubire, familie, prietenie, muncă, burnout.
Își propune să lase rușinea traumei în spate și, mai mult, să o împărtășească, căci, odată ce experiența e dezvăluită, trauma nu mai are rădăcini atât de adânci.
Abuzul sexual s-a petrecut când avea în jur de 13 ani, spune Ioana: „A durat cam un an și jumătate perioada de abuz sexual și cred că cel mai greu lucru atunci, pe lângă abuzul în sine, evident, a fost faptul că nu aveam cu cine să vorbesc și o lungă perioadă de timp n-am spus nimănui, până pe la 18 ani.”
Dar, odată ce a început să vorbească cu mai mulți oameni și să intre și în terapie, lucrurile au început să capete cumva o altă lumină:
„De-asta am vrut să scriu acel eseu și să scriu colecția asta, pentru că unul din cele mai grele lucruri mi se pare senzația asta, atunci când treci printr-o experiență grea, că ești singur și neînțeles și nevăzut și că poate nu ai cu cine să vorbești sau, dacă ai vorbi, nu te-ar înțelege sau te-ar judeca oamenii. E și sentimentul ăsta de rușine pe care am vrut să-l combat cumva.”
Poți asculta aici acest episod din SmartJob
Apoi, odată ce a început să vorbească și a început să mai includă oameni în cercul de încredere, lucrurile s-au schimbat foarte mult, mărturisește jurnalista:
„S-au schimbat felul în care mă raportam eu la situația asta și imaginea mea de sine, pentru că un abuz de genul ăsta îți știrbește foarte mult imaginea de sine, încrederea în sine, încrederea în oameni.”
Despre iertare în cazul unui abuz sexual
A iertat Ioana sau mai degrabă a acceptat ce i s-a întâmplat, fără a uita?
„Cred că am acceptat ce mi s-a întâmplat. Nu simt nevoia să iert sau să acord iertare cuiva care nici măcar nu și-a cerut-o. Nu cred că există datoria asta a victimelor să își ierte abuzatorii. Nu cred în chestia asta, că nu poți să treci cu adevărat peste dacă nu ierți și dacă nu ești această persoană generoasă cu iertarea.”
Crede că presiunea pe a ierta e tot parte dintr-un mecanism de shaming (n.r. rușine) și e un fel de a plasa rușine pe victime:
„Dacă sunt furioase, dacă nu s-au împăcat cu situația, cu totul, atunci e la ele. Nu cred în chestia asta și nu cred în necesitatea iertării, dar cred în acceptare. Rușinea nu-i a ta, rușinea e a celui sau celei care a făcut chestia asta.”
Ioana Burtea descrie România și copilăria anilor ‘90, cu femei bătute, cu copii bătuți și părinți cu vicii: „Copiii unei tranziții care a dat multe familii peste cap, fără niciun ghidaj în relațiile interumane.”
Crede că e mai mult decât necesar să vorbim despre asta, să împărtășim poveștile dureroase, pentru că trăim într-o societate încă foarte închistată: „Nu există instrucțiuni de folosire a vieții și nu există certitudini, totul se schimbă, totul e pur și simplu în desfășurare.”
La un moment dat, trebuie să te uiți la viața ta și să-ți dai seama că ce s-a întâmplat s-a întâmplat și n-ai ce să mai schimbi, spune Ioana: „Poți doar să înțelegi, poți să-ți iei niște lecții de acolo, poți să te gândești ce vrei să faci pe viitor. Chestia asta, abuzul, face parte din tine, dar nu e totul.”
Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.
