Aici la Soultzmatt în liniștea pădurii alsaciene, pe o palmă de pamânt românesc, are loc în fiecare an, în luna iunie, întâlnirea românilor din exil, care vor să se roage pentru toți cei căzuți la datorie în uniformă și mai târziu cei căzuți în temnițele comuniste.
Vin în general aici, în acest orășel, români din multe țări europene (Franța, Germania, Austria, Elvetia, Suedia, Spania, Luxemburg) și uneori chiar din America. Erau prezenți și români care au venit din țară la rudelor lor din străinătate. Inițiativa acestei solemnități aparține celor doi refugiați români în Franța –fostul ofițer Remus Radina și lui Cicerone Ionițoiu, ambii victime ale ocupatiei sovieto-comuniste.
Într-o astfel de Zi a Eroilor, la 14 iunie 1986, au venit la Soultzmatt regele Mihai și regina Ana, care au fost primiți cu urale pe străzile orășelului, după care au fost invitați de primar și de edili așa cum cerea protocolul. Apoi Regele și Regina, mulțimea de români s-au îndreptat către Cimitirul Eroilor, situat la marginea localității în apropierea pădurii. Mulțimea de oameni se răspândea pe pajiști în așteptarea slujbei religioase, la care erau pomeniți eroii din cele două războaie mondiale, cât și cei de mai târziu, care au fost victime ale urgiei comuniste.
La capătul cimitirului se afla un monument cu multe plăci de marmură. Pe una din acestea era scris: ,,Aici îşi dorm somnul de veci cei 687 de prizonieri români. În acest cimitir se află toţi cei care au murit în ianuarie 1917. Ei au îndurat foamea, privaţiunile de tot felul şi tortura”. Pe altă placă sunt scrise cuvintele reginei Maria, cunoscută și sub numele de ,,mama răniților,: ,, Soldați români! Departe de patria voastră pentru care voi v-ați jertfit , odihniți-vă în pace, aureolați de glorie, în acest pământ care nu vă mai este străin.,,
Pe o altă placă comemorativă care exista în trei exemplare la Soultzmatt, Haguenau și Dieuze este inscripționat :,,În memoria celor 2344 prizonieri de război morți în lagărele germane din Alsacia și Lorena în anii 1917 și 1918; în memoria alsacienilor și lorenilor care i-au ajutat să supraviețuiască.,,
Guvernul francez, cu gândul și compasiunea pentru camarazii români din Primul Razboi Mondial, a donat României în 1919 pământul pe care se află Cimitirul Eroilor din Soultzmatt. Astfel, acest teritoriu al morții a devenit pământ românesc.
În cimitirul de la Soultzmatt, și nu este singurul din Alsacia cu soldati români îngropați, se odihnesc 678 de soldați români luați prizonieri și morți în captivitate. La capul fiecărui mormânt este câte o cruce, unele purtând un nume, altele aparținând cu adevărat unor eroi români necunoscuți.
De obicei slujba este oficiată de preoți ortodocși și greco-catolici, deși o dată am întâlnit și un pastor baptist venit tocmai din America. La sfârșitul slujbei era cântat de toată lumea Imnul Eroilor :
,,Presărați pe-a lor morminte, ale laurilor foi
Spre a fi mai dulce somnul, fericiților eroi.
Ridicați pe piramida nemuririi, faima lor,
Scris în cărțile de aur, cântecul nemuritor.
În timp ce se intona Imnul Eroilor, copii, adulți, rude, prieteni, necunoscuți depuneau cu emoție și lacrimi, flori și coroane de flori la crucile eroilor.
Regele a spus câteva cuvinte, după care au urmat scurtele cuvântări ale personalităților precum și ale oamenilor simpli. Au fost evitate voluntar orice nuanțe politice de orice natură păstrându-se solemnitatea momentului.
După slujbă, cei veniți de peste tot au început să se răspândească pe pajiștile din jurul cimitirului. Au început să aștearnă fețe de masă, paturi, să deschidă scaunelele pliante, să desfacă din merindele pe care le-au adus cu ei de departe sau mai de aproape. Nu lipseau nici țuica, nici vinul bun. În tot acest timp al pregătirii, mulți din cei veniți se mișcau de la un grup la altul, se întâlneau fie cu cei veniți și în anul precedent, fie își făceau noi cunoștințe, fie își povesteau din cele întâmplate în cursul anului, fie depănau amintiri triste sau mai puțin triste, fie își împărtășeau știri din țară. Era o atmosferă de sărbătoare câmpenească amestecată cu cea de reculegere, păstrându-se totodată tradițiile sărbătorii Înălțării Domnului.
Pe masură ce se înainta în după-amiază, începeau să plece cei care aveau drum lung până acasă. Alții, care își aranjaseră șederea prin apropiere, mai rămâneau pentru că tot mai aveau ceva să-și povestescă sau să își amintească.
Încet, încet lumea părăsea locul și rămâneau mormintele, amintirile unui război crud și nemilos, lumânările care să încălzească crucile triste, foșnetul copacilor ce murmura încă imnul eroilor și florile care încă mai păstrau un strop de culoare și parfum dăruit nemuririi, jertfei de sânge și viață, rămâneau rugăciunile și speranțele pentru mai binele patriei, rămâneau martirii…rămânea tăcerea…
Mircea Carp
Facebook Forum