Linkuri accesibilitate

Începe marea târguială din UE: Un summit unde posturile-cheie sunt scoase la mezat


Parlamentul European

Intrebase odată fostul secretar de stat american (și controversat premiu Nobel pentru pace) Henry Kissinger: “Pe cine sun când vreau să vorbesc cu Europa?” Chiar dacă anecdota e probabil apocrifă, de la tratatul de la Lisabona (2007) încoace, lucrurile sunt mult mai clare.

Uniunea Europeană are acum: 1. Președinte al Consiliului (mai întâi fostul premier belgian Herman Van Rompuy, astăzi fostul premier polonez Donald Tusk. Acesta are rang de șef de stat și e însărcinat cu coordonarea între guvernele celor 28 de state membre, Tusk fiind de pildă zilele acestea maestrul de ceremonii al summitului de vară (20 – 21 iunie), summit special pentru că în timpul lui au loc, o dată la cinci ani, marile târguieli în legătură în numirile în cele cinci importante posturi din instituțiile europene.

Tot rang de șef de stat are și 2. Președintele Comisiei Europene, actualmente luxemburghezul Jean-Claude Juncker, aceasta fiind în realitate cea mai puternică poziție din instituțiile europene și cea mai râvnită.

La fel, de la Tratatul de la Lisabona încoace (tratat care ar fi trebuit să fie o autentică Constituție a UE, dacă ea nu ar fi fost respinsă de câteva state-cheie), funcția de 3. Președinte al Parlamentului European (până acum italianul Antonio Tajani) a căpătat o foarte mare importanță, pe măsură ce Parlamentul, singurul corp ales, caută să se afirme ca un autentic for legislativ, în permanentă rivalitate cu Comisia.

Asta explică de ce atunci când Uniunea Europeană a primit Premiul Nobel pentru Pace (2012), cei care au mers să-l primească au fost șefii celor trei instituții: Comisia, Parlamentul și Consiliul, toți trei având rang de șef de stat.

Celor trei li se adaugă alte două funcții extrem de importante ai căror șefi trebuie aleși zilele acestea sau cât de curând: 4. Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă, altfel zis șeful diplomației, ministrul de externe al UE, echivalentul Secretarului de Stat SUA (până acum italianca Federica Mogherini) și 5. Președintele Băncii Centrale Europene (aflată la Frankfurt; șeful actual: italianul Mario Draghi).

În realitate, Înaltul Reprezentant ( ministrul de externe) este doar unul din cei 28 de Comisari Europeni (câte unul pentru fiecare țară). Așa încât țara care primește acel post nu mai poate avea alt Comisar. Tot așa, Președintele Comisiei este doar unul din cei 28.

Hazardul derulării evenimentelor și al jocurilor de putere din ultimii cinci a făcut că Italia posedă actualmente trei poziții din cele cinci aflate în joc, ocupate de Antonio Tajani, Federica Mogherini și Mario Draghi. Este total exclus ca așa ceva să se repete, ba chiar cel mai probabil Italia antieuropeanului Matteo Salvini nu mai poate spera la nimic important în actuala configurație. La fel, nu poate spera la nimic de soi Marea Britanie, cufundată total în incertitudinea Brexitului.

Principalele lupte în culise nu se duc în general doar între guverne, ci și (sau mai ales) între cele 28 de guverne pe de o parte și Parlamentul European pe de alta. Parlamentul s-a afirmat din ce în ce mai mult ca un autentic for legislativ, întărit de legitimitatea sa democratică (este singurul organism ales la scara continentului) și, chiar dacă nu poate impune legi (majoritatea rezoluțiilor Parlamentului sunt consultative), are puteri largi în câteva domenii cheie: Parlamentul votează (sau poate bloca) bugetul UE; Parlamentul votează (sau refuză) compoziția Comisiei Europene. (Și, la un alt nivel, Parlamentul trebuie obligatoriu să aprobe orice extindere a Uniunii, orice nou membru, însă nu poate impune o extindere.)

Comisia depinde de Parlament, așadar. Sigur, alegerea Comisarilor și repartizarea portofoliilor este apanajul exclusiv al Președintelui Comisiei (motiv pentru care e vorba acolo de cel mai puternic post), pe baza propunerilor statelor membre. În schimb, fiecare Comisar este sever audiat de întregul Parlament European, care îl poate respinge, sau poate chiar respinge Comisia în bloc. Astfel, în 2014, pentru a îmblânzi Parlamentul European, actualul Președinte al Comisiei, Jean-Claude Juncker, a promis și a făcut totul pentru a obține ca o treime din Comisarii Europeni, 9 din 28, să fie femei. Dorind neapărat să umple cota de femei, Juncker a acceptat, în cele din urmă, și propuneri de calitate îndoielnică, precum Corina Crețu, Comisari care ulterior au fost ținuți (ținute) cu totul la distanță în cadrul instituției.

Din 2014 încoace, Parlamentul, care a fost întotdeauna dominat de cele două mari grupuri: creștin-democrații (PPE) și Socialiștii, a reuși să impună, cel puțin temporar, un alt sistem, pe care acum Consiliul (guvernele statelor membre, adevărații decidenți, în practică) ar dori să-l anuleze: cel de Spitzenkandidaten (candidați de vârf, în germană). Altfel zis, fiecare grup parlamentar transnațional numește un candidat pentru funcția de Președinte al Comisiei, prioritate având cel al grupului care a obținut cei mai mulți membri la scara continentului.

Așa se face că ultimii președinți ai Comisiei, inclusiv Barroso și Juncker, au provenit din grupul PPE. Asta mai duce, de asemenea, la o eternă dominare asupra Parlamentului a celor două mari grupuri, care au dintotdeauna o alianță tacită: PPE și Socialiștii.

Sub impulsul lui Emmanuel Macron, în special, majoritatea celor 28 de capitale sunt decise să pună capăt acestui sistem. Actualmente, potrivit sistemului de Spitzenkandidaten, principalii pretendenți la funcția de Președinte al Comisiei sunt: din partea PPE, sprijinit de Merkel, ștersul europarlamentar german Manfred Weber, care nu a ocupat niciodată vreo funcție într-un guvern; din partea socialiștilor, comisarul olandez Frans Timmermans; din partea liberalilor, temuta Comisăreasă daneză Margrethe Vestager. Din nou, o suprareprezentare a statelor nordice, despre care am mai vorbit aici.

Macron este decis să facă totul pentru a pune capăt sistemului de Spitzenkandidaten, sprijinit de Merkel, care l-ar impune pe germanul PPE Manfred Weber. Macron (dar și alte guverne) l-ar vedea mai bine în fruntea Comisiei pe actualul negociator pentru Brexit, francezul Michel Barnier, un foarte competent fost ministru și care mai este și PPE.

Frans Timmermans, în această situație, ar putea fi văzut în funcția de Înalt Reprezentant (ministru de externe), pentru care ar fi foarte competent. Acolo însă ar mai trebui așteptat, pentru că guvernele încă nu au făcut propuneri de Comisari. Pentru asta, trebuie numit mai întâi șeful Comisiei. Guvernele vor să facă asta până pe 2 iulie, data la care Parlamentul se va reuni la Bruxelles în formulă completă și definitivă. Deocamdată guvernele (Consiliul, reunit joi și vineri în summit) au mâinile libere, întrucât Parlamentul nu este încă structurat, jocurile de putere interne nu au fost încă încheiate (Cioloș, de pildă, a devenit șeful Renew Europe, liberalii, al treilea grup din Parlament, dominat de Franța lui Macron, abia miercuri) și nimeni nu poate protesta in numele Parlamentului.

Rezumat și recapitulare

Ca întotdeauna, o dată la fiecare cinci ani, vom asista în următoarele săptămâni la o înfruntare între Parlamentul European, pe cale de a se închega în forma sa nouă, și statele membre, cele 27 (Marea Britanie, cu toate că a organizat alegeri, nu se află într-o poziție de a-și face auzită vocea în vreun fel).

Trebuie spus că principalele funcții importante din fruntea instituțiilor europene sunt întotdeauna negociate la "pachet", iar nu fiecare separat. Vor trebui aplicate, în acele negocieri, mai multe grile de repartizare extrem de importante: pe grupuri politice (PPE, socialiști și liberali în primul rând), apoi o repartizare geografică, nord-sud, est- vest (în actualul dispozitiv, estul e reprezentat de președintele Consiliului, polonezul Donald Tusk), sau de gen (șefa diplomației UE a fost în ultima Comisie italianca Federica Mogherini).

Principalele funcții care vor trebui repartizate sunt: 1. președintele Comisiei Europene, 2. cel al Consiliului, 3. cel al Parlamentului UE, apoi 4. Înaltul Reprezentant pentru politică externă (Mogherini actualmente) și 5. guvernatorul Băncii Centrale Europene.

În acest moment italienii sunt suprareprezentați: nu doar Federica Mogherini, dar și președintele Parlamentului European a fost un italian (Antonio Tajani), dar și cel al Băncii Centrale Europene (Mario Draghi). Este de neconceput ca Italia lui Matteo Salvini să mai poată beneficia de o așa supra-reprezentare în instituții.

La fel, funcția de șef al diplomației UE (Înalt Reprezentat) a fost ocupat, de un deceniu de când există de două femei nominal socialiste: britanica laburistă Catherin Ashton și Mogherini. Ea ar trebui acum să revină, probabil, unui bărbat din alt grup politic și, de preferință, care ar poseda un minimum de competențe (Catherine Ashton nu vorbea nici măcar franceză).

Va trebui apoi moderată permanenta înfruntare dintre guverne și Parlamentul European, singura instituție cu membri aleși. Guvernele nu vor să repete eroarea din 2014, când au permis Parlamentului, în virtutea unei clauze nu foarte clare din Tratatul de la Lisabona, să numească președintele Comisiei Europene în funcție de ponderea principalelor grupuri politice din Parlament. Este așa-numitul sistem de Spitzenkandidaten, de câte un candidat provenit din fiecare din grupurile politice. Potrivit acestui sistem, grupul politic transnațional cu cei mai mulți membri este cel care preia automat președinția executivului european (Comisia).

Problema: potrivit acestui sistem, președinția Comisiei ar trebui să-i revină automat unul politician din PPE. Actualul candidat al grupului este ștersul fost eurodeputat german Manfred Weber, care n-a ocupat niciodată o funcție în vreun guvern al țării lui. În fața lui, cu forțe noi – socialistul olandez Frans Timmermans, fost ministru de externe al Olandei și vice-președinte al actualei Comisii.

Încheiere (provizorie)

Amețitoarea complexitate a negocierilor era și mai mare în trecut, când coincidea și cu numirea/alegerea unui secretar general al NATO (care trebuie să fie un civil european). Chiar dacă Organizația Tratatului Nord Atlantic este distinctă de Uniunea Europea, era admis tacit că țara care își plasează un secretar general al NATO trebuie să aibă mai puține pretenții la un post mare în UE. Pentru a evita asta, la marile negocieri din mandatul trecut, din 2014, toată lumea a acceptat tacit un non-european, norvegianul Jens Stoltenberg (Norvegia nu e membru în UE), astfel încât acel post să nu intre în pachetul târguielilor europene. La fel, Stoltenberg a fost prelungit, din nou pentru a evita ca postul lui să devină un jeton în actualele târguieli europene.

Facebook Forum

Internațional - Multimedia

„Un lunetist te va ucide” - 15 ani de la drama din Beslan
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:02:31 0:00
XS
SM
MD
LG