#10Întrebări | Oana-Valentina Suciu, dr. în sociologie politică: „În România, a face predicții e loterie”

Predă sociologie politică, diplomație culturală, un curs despre reprezentarea politică a minorităților etnice în Europa de Est și un curs la master despre industriile creative și politicile culturale.

Cu o educație formată la București, Oxford, New York și Budapesta, Oana-Valentina Suciu a primit, de asemenea, mai multe subvenții de cercetare și dezvoltare academică de la OSI, AFP, USIS și British Council / Chevening.

Începând cu anii de licență, a lucrat ca activistă civică și cercetător principal în cadrul mai multor organizații neguvernamentale și think-tankuri, în special pentru Societatea Academică Română și Institutul pentru Politici Publice.

A colaborat cu Institutul Băncii Mondiale din Washington D.C. și cu Centrul de Cercetare a Economiilor Postcomuniste din Londra. Cercetările sale se axează pe chestiuni ale minorităților etnice, reprezentarea politică și tranziția în Europa Centrală și de Est și construcția spațiului public.

Este autoare a numeroase articole și capitole de cărți despre subiectele menționate mai sus. De asemenea, colaborează cu Asociația Zeppelin, o organizație neguvernamentală implicată în politici culturale și intervenții în spațiul public și este ofițer de comunicare pentru Facultatea de Științe Politice.

Între 2007 și 2013 a fost șefa Departamentului de programe interne al Institutului Cultural Român, între 2015 și 2019 membru al Consiliului de administrație al Societății pentru Studii Române, o rețea academică americană, iar între 2017 și 2018 a fost directorul programului pentru Proiectul Freiraum al Goethe-Institut România.

1. Europa Liberă: Cum este văzută politica din perspectiva unui sociolog și cum s-a schimbat scena politică de când ai început să predai și până acum?

Oana-Valentina Suciu: Din perspectiva unui sociolog, politica e foarte bine văzută, pentru că ai tot timpul material de lucru. Din perspectiva cetățeanului și a alegătorului care trebuie să fie reprezentat din punct de vedere politic, e mai puțin bine văzută. Sociologic este extrem de interesant și de provocator, pentru că politica în România este ieșită din tipare, atât din punct de vedere doctrinar-ideologic, cât și al comportamentului politic propriu-zis și este foarte greu să faci predicții.

De exemplu, la cursul de metode de cercetare se discută despre ușurința de a face predicții, însă în România, a face predicții seamănă deja cu o loterie. Nu știi la ce să te aștepți, pentru că variabilele care intră în ecuație, actorii politici și comportamentele lor neprevăzute nu te lasă să mergi foarte departe în timp, nu poți face predicții pe termen mediu sau lung.

Am fost interesată de scena politică dinainte de a începe să predau, pentru că încă din studenție am lucrat la mai multe think-thank-uri care se ocupau de analiza politică. Deși nu ne dăm seama și bombănim cotidian, scena politică s-a schimbat, există totuși o profesionalizare a partidelor politice.

Există un set de reguli impuse de legislație, care nu existau în urmă cu 20 de ani și întreg contextul internațional, în special aderarea la Uniunea Europeană, a impus niște norme care trebuie respectate chiar și de către cei mai recalcitranți politicieni sau partide politice. Și din păcate avem exemple de genul acesta de la marginea spectrului ideologic, care se dau în specatacol, dar care, până la urmă, sunt totuși ținute sub control de cadrul legislativ.

Ne place să credem că suntem foarte originali, dar este suficient să ne uităm peste granițe și să vedem ce se întâmplă în Ungaria sau Polonia sau de ceva vreme la Praga, țări pe care noi le aveam ca standard al democrației și vedem că nu suntem nici atât de diferiți și nici nu stăm atât de rău în comparație cu ele.

Este adevărat că stăm mult mai modest în comparație cu democrațiile consolidate occidentale, dar e oarecum în logica tendințelor. Din punct de vedere sociologic și istoric, lucrurile curg exact în ritmul în care ar trebui să curgă. Însă tu, ca om care trăiește într-o situație mai puțin plăcută, vrei ca lucrurile să se schimbe repede.

2. Europa Liberă: Ce cale alege un student după ce termină Facultatea de Științe Politice? Sunt absolvenți implicați în scena politică actuală?

Oana-Valentina Suciu: Am foști studenți, dintre cei mai străluciți, care sunt în eșaloanele tinere de partid. Majoritatea sunt în USR-PLUS, tocmai pentru că și-au dat seama că urmând această facultate, vor să schimbe ceva în politică și asta a fost singura formațiune care se potrivea cu ceea ce învăță în școală. Însă, dacă și acest partid va intra, în ceea ce noi numim în sociologia politică, „Legea de fier a oligarhiei”, adică să se osifice, să devină o organizație ermetică în care schimbările să aibă loc doar printr-un șoc foarte puternic, probabil se vor orienta spre altceva.

În teoria politică, „Legea de fier a oligarhiei” a apărut în anii ’30, în urma unui studiu de caz făcut pe social-democrații germani. Autorul a constatat că „organizație” înseamă „oligarhie”, pentru că, până la urmă, puterea este acaparată de un mic grup de oameni. Dacă combinăm asta și cu o birocrație, în cazul acela tipic nemțească, tot de acolo venind și teoria birocrației, de la Max Weber, ajungem la această teorie, care însă ține la foarte multe organizații, nu numai la partidele politice. Să vedem dacă se va întâmpla asta și cu acest partid, spre care s-au îndreptat majoritatea studenților noștri.

Avem însă și absolvenți de științe politice care sunt în Partidul Național Liberal, alții care s-au îndreptat spre Partidul Social Democrat, unii dintre ei lucrează în Ministerul Afacerilor Externe, alții sunt consilieri la nivel local și mulți dintre absolvenții noștri au ales instituțiile europene de la Bruxelles și Strasbourg. Unii dintre ei au trecut de cealaltă parte a baricadei, ca să spun așa, și lucrează în diverse think-thank-uri sau asociații de lobby.

De exemplu, anul trecut, în plină pandemie, ne-am gândit să facem la sfârșit de an universitar o reuniune online cu o serie dintre absolvenții noștri, ca să vedem pe unde au ajuns și ce fac. A fost foarte plăcut și emoționant să-i vezi că vin din generații diferite și au ajuns în locuri foarte diferite, instituții locale, instituții centrale, instituții europene, societate civilă, jurnalism.

Pe unii îi vezi în Parlament, prin ministere, pe unii chiar și „pe sticlă”, îi vezi în diverse publicații și se „ceartă” din punct de vedere ideologic, dar se ceartă civilizat, pentru că tocmai asta au învățat în facultate.

3. Europa Liberă: Ce învață studenții la Facultatea de Științe Politice?

Oana-Valentina Suciu: Studenții care vor să facă analiză politică și care se pot îndrepta în special spre politica internă, fie ca analiști, fie ca practicieni, urmează secțiile de științe politice; cei care vor în diplomație, instituții internaționale, aleg secțiile de relații internaționale, fie pe cea în română, fie în engleză. Cei care sunt interesați de conflicte se îndreaptă către secție de studii de securitate.

Sunt mai multe specializări, însă toți au o bază, toți învață istoria ideilor politice, care sunt conceptele cu care jonglăm și indiferent de limba de predare, avem un trunchi comun. Toți trebuie să știe să facă cercetare, care este cursul cel mai puțin iubit, cel puțin la început, dar până la urmă cel mai folositor, așa cum recunosc și ei spre finalul anilor de licență. Învață și multă statistică, istorie, drept, economie, cultură, cam tot ce are legătură cu politica.

Avem mastere teoretice și mastere profesionale, unele dintre ele în cotutelă, ca cel în limba franceză, de exemplu, care este în cotutelă cu École des Hautes Études en Sciences Sociales de la Paris, iar altul într-un parteneriat cu Universitatea din Lyon. Sperăm să semnăm cât de curând și un parteneriat de cotutelă cu Universitatea din Napoli, pentru masterul de limba engleză de politică comparată.

În fiecare an, o treime din studenți pleacă cu stagii Erasmus prin diferite țări europene, deci au și această posibilitate, de a vedea cum se studiază în altă parte. Unii vin foarte încântați, alții vin destul de dezamăgiți. E clar că pe fibra noastră intelectuală se potrivesc cel mai bine est-europenii, deci treaba cea mai serioasă se face la colegii din Polonia.

Avem nu doar studenți Erasmus, pentru că la rândul lor vin din Franța, din Germania, Italia, Spania, Polonia, Turcia, avem studenți înscriși, ca studenți internaționali, din Nordul Africii, Japonia, iar în curând voi fi într-o comisie de admitere pentru studenți internaționali din Asia și Asia de sud-est, în premieră pentru noi. Avem un mediu internațional, care, desigur, nu se compară cu o universitate anglo-saxonă din Marea Britanie sau Statele Unite, dar este un mediu multicultural, internațional.

4. Europa Liberă: Cum a schimbat pandemia sistemul de învățare și relația dintre student și profesor?

Oana-Valentina Suciu: Noi am zis că motto-ul acestei perioade va fi „M-auziți?”. Paradoxal, în ciuda faptului că ne-am văzut pe niște ecrane timp de un an și jumătate, cu mulți dintre acești studenți am devenit mai apropiată.

Din cauza faptului că știam că suntem într-o situație în care libertatea de mișcare era foarte redusă, și la propriu și la figurat, am încercat să schimbăm asta prin comportamentul și atitudinea unora față de ceilalți, folosind un ton mult mai lejer în timpul seminariilor.

Și pentru că toate lucrurile se întâmplau în casă, existau și momente nostime pe parcursul celor trei ore - îți mai trecea o pisică pe tastatură, mai lătra un câine și se lăsa cu râsete. La finalul semestrului am făcut o mini galerie foto cu asistenții noștri de curs și astfel avem o serie întreagă de poze cu câini, pisici, iepuri, papagali, șoareci și așa mai departe, lucru care a umanizat toată relația. A fost mare bucurie când ne-am văzut pentru prima dată fizic, la întâlnirea informală pe care am avut-o cu studenții pe care i-am coordonat la licență.

La începutul pandemiei, studenții mei erau atenți la cursuri, însă anul acesta, spre finalul semestrului al doilea, am constatat că nu mai erau la fel de participativi, nu mai aveau reacții, cu toate că dacă îi numeai și le cereai informații, răspundeau.

La examen s-au prezentat foarte bine, în marea lor majoritate, dar se simte o oboseala fizică și psihică. Din discuțiile amicale purtate cu unii dintre ei, am constatat că sunt mult mai anxioși și depresivi, față de generațiile noastre, oamenii de 40-50 de ani, pentru că aceste restricții au fost șocante pentru ei.

Noi care am mai trecut prin așa ceva, chiar dacă eram copii sau adolescenți, suntem obișnuiți și știm că se poate și mult mai rău. Pentru ei, și aici vorbim de „millenials”, oameni care sunt născuți în 2000, 2002, pentru ei nu există nimic altceva decât democrație și libertate. Iar aceste restricții au fost un pic șocante, dar pentru asta le-au respectat.

Dacă ne uităm inclusiv la procentul de vaccinare, am fost absolut impresionată să văd că aproape două treimi dintre cei cu care lucrez sau pe care îi cunosc, sunt vaccinați. Au înțeles că este vorba, până la urmă, despre un fenomen comunitar și social, nu doar sanitar și s-au conformat regulilor și chiar au ajutat.

Unii dintre ei au fost implicați în diverse campanii de „ușurare” a pandemiei, în programe destinate categoriilor vulnerabile. S-au gândit să intervină comunitar pentru a ajuta bătrânii singuri. S-au mobilizat și organizat atât de bine, încât au fost ajutați de Asociația pentru Relații Comunitare din București să creeze o fundație comunitară în Banat, respectiv fundația „ATOR Banatul de Munte”. Studentul meu care a avut această inițiativă se numește George Lăpădat și a pornit-o cu ajutorul unui prieten și al preotului din sat.

5. Europa Liberă: Ați participat la proteste. Cum credeți că s-a schimbat vocea poporului în pandemie?

Oana-Valentina Suciu: Vocea poporului de la proteste e aceeași cu vocea poporului din pandemie. Cei care au ieșit în stradă și care s-au revoltat împotriva nerespectării normelor unui stat de drept, sunt aceeași care au pus umărul și la susținerea țesutului comunitar în timpul pandemiei, inclusiv prin inițiative care veneau să dubleze și să ajute inițiativele publice, deci ale statului.

Ei au fost cei care de data asta nu au protestat la adresa statului, ci au venit să susțină statul pentru a ușura această experiență care a fost și este traumatizantă pentru noi toți.

Oamenii care au ieșit în stradă în perioada 2016-2018, sunt aceiași care s-au implicat și în susținerea sau crearea inițiativelor de „ușurare” a vieții în pandemie. Pe unii îi cunosc, pe alții i-am avut invitați la discuții cu studenții mei, care au vrut să vorbească cu oameni care sunt implicați în astfel de acțiuni.

Sunt oameni care au înființat call-center-uri, oameni care au construit aplicații, cum sunt cei de la Code for Romania sau cei de la diverse inițiative comunitare.

Protestele împotriva restricțiilor se cuplează cu protestele din trecut, iar dacă ne uităm la cine participă și la faptul că numărul lor nu este foarte ridicat și este destul de ușor să-i identifici vizual, sunt acceași care protestau la adresa protestatarilor din perioada 2016 – 2018, aceeași care au susținut inițiativa coaliției pentru familie, antivaxeri și așa mai departe. Grupările sociale nu sunt foarte diferite, doar cauzele în care se implică ele se schimbă.

6. Europa Liberă: Ați participat la multe conferințe pe tema tranziției în Europa Centrală și de Est și construcția spațiului public. Ce este spațiul public?

Oana-Valentina Suciu: Interesul meu pentru acest domeniu a apărut pe vremea când lucram la Institutul Cultural Român și aveam diverse evenimente organizate în colaborare cu asociații de arhitecți.

În timpul acestor discuții mi-am dat seama că înțelegeam lucruri diferite prin spațiul public. În științele sociale, dacă este să ne luăm după teoria lui Jürgen Habermas despre sfera publică, nu tebuie să existe neapărat un spațiu fizic.

Spațiul public este un spațiu în care se poate comunica, se pot schimba idei, se pot cunoaște idei, concepte, opinii, care nu intră neapărat în conflict, ci sunt pur și simplu discutate și dezbătute.

E un spațiu simbolic, care presupune comunicare, scoaterea în public a anumitor idei. Pentru arhitect, spațiul public este literalmente spațiul din punct de vedere urbanistic. Pentru jurist, spațiul public este abordat din punct de vedere legal – strada e spațiu public, fațada e spațiu semipublic și ceea ce se află în spatele fațadei este spațiu privat.

Am vrut să eliminăm „cutiuțele” la care suntem obișnuiți să ne raportăm și să creăm un cadru în care să aducem toate aceste abordări. Și pentru că vorbeam despre proteste, lucrul ăsta s-a întâmplat în timpul lor, acolo s-a creat un spațiu public.

În primul rând a fost un spațiu al comunicării și al schimbului de idei, dar se creaseră și niște trasee. Piața Victoriei, locul unde au avut loc majoritatea protestelor, nu are puncte de reper spațiale, drept pentru care, toată lumea își dădea întâlnire la unul din puținele potențiale puncte de reper, și anume la celebra girafă din fața Muzeului Antipa. Glumeam la vremea respectivă și spuneam că a ajuns girafa de la Antipa mai ceva decât ceasul de la Universitate.

Oamenii își creaseră nu doar niște puncte de reper, dar și trasee. Dacă te plimbai prin mulțime, îți dădeai seama că acolo se structuraseră niște grupuri ca niște comunități, care comunicau între ele, dar care, în același timp, îți lăsau și un traseu fizic, ca tu să te poți strecura printre ele.

Și aici avem exemplul celor care veneau cu ceai cald sau al celor care se plimbau cu diverse instrumente muzicale sau marionete. Se construise un soi de oraș în oraș acolo, fără a avea infrastructura unuia. Iar din punct de vedere juridic, spațiul era public și de aici conflictele cu reprezentanții instituțiilor de ordine ș.a.m.d. Dar acolo a fost dovada apariției unei mase critice de cetățeni implicați în societatea românească și crearea acelui spațiu public, comunitar și simbolic.

7. Europa Liberă: Unul dintre cursurile pe care le predați are ca temă industriile creative. Cum a apărut ideea cursului și în ce constă concret cursul de industrii creative?

Oana-Valentina Suciu: Ideea mi-a venit într-o conversație purtată cu colega mea, profesoara Luciana Ghica, care m-a întrebat ce aș putea să le povestesc studenților din experiența mea de manager cultural, dar nu ca diplomație culturală, ci ca ceva mult mai aplicat și profesional, care să intre sub umbrela afacerilor publice internaționale. Și m-am gândit la problemele cu care m-am confruntat când lucram la ICR, una dintre acestea fiind legislația. Poți avea idei și fonduri, însă dacă nu te ajută legea, îți petreci 60 – 70% din timp respectând-o, adică trecând prin toate treptele birocratice.

În România, legea nu ajută deloc artiștii și în special artiștii independenți și nu vorbesc doar despre artiști, pentru că în industriile creative intră și IT-ul, de exemplu. În industriile creative se integrează orice, de la o cafenea, la o brutărie, librărie, un atelier foto, atelier de pictură, ș.a.m.d., tot ce ține de creativitate și inventivitate cade sub această umbrelă, iar în România, dacă ne uităm la cadrul legislativ și la restricțiile financiar – economice, cei care se implică în astfel de antreprize sunt fie inconștienți, fie eroi.

Unul din „avantajele” pandemiei a fost că prin cursul online, am putut invita la aceste discuții oameni din alte orașe sau din străinătate care sunt implicați în comunitățile locale prin diverse proiecte culturale, chiar prin proiecte comunitare, economice.

Acest lucru a fost salutat și de către ei, pentru că în felul acesta au reușit să se cunoască și să facă schimb de coordonate. În urma acestui curs s-au conturat două concluzii, prima venind de la invitații de la tema de design și artă plastică, și aici vorbim despre Carmen Nistor, care este grafician și caligraf, și Adrian T. Roman, grafician și muzician, și care au spus că dacă „îți iubești prietenii creativi, cumpără-le ceea ce produc!”

A doua concluzie, mai practică, a fost să punem cap la cap toate aceste informații și să încercăm să construim o bază de date și de ce nu, și o aplicație, care să mapeze industriile creative și hub-urile cultural-comunitare din România.

Prin hub înțelegând orice spațiu în care se întâmplă evenimente culturale și care implică comunitate și creativitate, în același timp. Și asta am început să fac împreună cu studenții mei. La sfârșitul semestrului nu am avut examen, pur și simplu s-au grupat câte 5, 6 oameni, s-au organizat și au strâns informații la nivel național despre instituțiile culturale publice și private.

Teorie despre industriile creative nu există. E genul de abordare inductivă, pornești de la niște studii de caz și construiești o teorie. Ca bază avem manualul de la Oxford – „The Oxford Handbook of Creative Industries”, din care ne luăm conceptele cu care lucrăm și pe care le aplicăm pe diverse domenii.

În primele două, trei săptămâni avem întâlniri teoretice, în care fixăm conceptele, după care începem întâlnirile cu practicieni din domeniu – arhitecți, designeri, oameni din industria filmului (am avut-o invitată pe Irina Margareta Nistor, care a fost foarte încântată să discute cu studenții despre ce înseamnă să faci film în România), din industria IT-ului, artiști plastici, cu oameni care au fondat hub-uri culturale, cu oameni care gătesc și până la urmă reieșea același lucru din discuții – statul nu susține, legislația este greoaie, instituțiile publice – Ministerul Culturii, direcțiile de cultură sunt absolut paralele cu așteptările și cerințele care vin din aceste domenii.

Iar concluzia este că acești oameni trebuie să stabilească legături și de aceea ne-a și venit ideea acestei mapări, ca să fie mai puternici împreună și să-și poată impune punctul de vedere și la nivel regional sau național, nu numai punctual.

Miki Braniște, unul dintre fondatorii Fabricii de Pensule de la Cluj-Napoca, spunea că dacă vin alții mai tineri în urma noastră care vor să se arunce cu capul în direcția asta, măcar să învețe de la noi ce să nu facă, pentru că noi am învățat-o urmând drumul greu.

8. Europa Liberă: Un alt curs pe care îl predați este cel de diplomație culturală. Ce este diplomația culturală?

Oana-Valentina Suciu: În cadrul cursului facem tot ce face un institut cultural care este responsabil de crearea a ceea ce se numește „soft power”, pentru statul pe care îl reprezintă. Este o diplomație făcută cu mijloace culturale.

Personal, nu-mi place ideea potrivit căreia, un institut cultural este responsabil pentru crearea imaginii unei țări. Pentru că nu prezinți o imagine. Acesta a fost scopul când a apărut diplomația culturală ca atare, adică în timpul Războiului Rece, când se dădeau aceste lupte surde între Est și Vest, în care rușii trimiteau baletul și opera, și americanii trimiteau muzicieni de jazz sau sportivi, pentru că fiecare dorea să arate ce bine este acolo.

La vremea respectivă, conflictul se vedea cel mai bine în Berlinul postbelic, când cele patru sectoare de influență se ciocneau, și de multe ori o făceau prin intermediul manifestărilor culturale și prin presă, fiecare stat finanțând propria presă.

La ora actuală, diplomația culturală nu mai face acest lucru, dar reușește să cizeleze o parte din asperitățile „real politik” și este foarte important. Și asta se întâmplă nu numai la nivel politic, și îmi este destul de greu să le explic studenților că nu ne adresăm numai spațiului politic, ci și spațiului public, despre care vorbeam mai devreme.

Pe mine mă interesează ca publicul din Europa sau din lume să știe că în România se întâmplă diverse manifestări la nivel cultural, cu efecte la nivel social și politic. Asta trebuie să deprindă studenții la acest curs - ce gen de proiecte poți să creezi și cum le pui în practică, cum colaborezi cu alte institute, care sunt problemele care ne vizează pe toți, în special la nivel european, dar nu numai.

La nivel european există EUNIC – European Union National Institutes for Culture, însă a început să se extindă și în alte spații, în America de Nord și în America de Sud și în nordul Africii. Ideea este de a cunoaște și înțelege fenomenele globale, de la încălzirea globală, la conflicte internaționale sau migrație și de a găsi pârghiile pentru a ușura efectele acestor conflicte.

Ce facem cu migranții din alte spații culturale care vin la noi? Institutul Goethe în Germania sau Institutul Francez în Franța au linii dedicate integrării culturale a migranților. Asta putem face, să îi învățăm pe aceștia limba statului respectiv. Până la urmă, în diplomația culturală avem de-a face cu identități, cu sensibilități și aici vine în ajutor cultura.

9. Europa Liberă: Sunteți implicată în proiectul „Uranus Acum”, proiect care face o reconstituire simbolică și analitică a unei realități urbane eliminate, respectiv cartierul Uranus. Ce ne puteți spune despre proiect și care este rolul dvs în acesta?

Oana-Valentina Suciu: Proiectul „Uranus Acum” a fost inițiat de prietenii mei de la revista Zeppelin, Ștefan Ghenciulescu și Dorothee Hasnaș, cărora li s-au alăturat cei de la Ideilagram, Ilinca Păun-Constantinescu, care dincolo de faptul că este o arhitectă excepțională, are un simț sociologic ieșit din comun.

Alături de ei am încercat să facem nu doar o cartografiere, ci și o istorie a ceea ce a însemnat cartierul Uranus pentru crearea identității orașului București, cum au fost create acolo rețele comunitare și cum a supraviețuit - aici mi-am adus eu contribuția - țesutul social în urma demolărilor care au început la sfârșitul anilor ‘70 în cartier, teren pe care astăzi se află Casa Poporului și o mare parte dintre blocurile care găzduiesc instituții publice.

Proiectul a constat nu numai într-o documentare arhitecturală și istorică, am avut interviuri focalizate cu foști locuitori ai cartierului, cu oameni care cunoșteau foarte bine cartierul Uranus și din diversele discuții, care erau foarte grele, cu o încărcătură emoțională puternică, am aflat foarte multe lucruri.

Încerc să dau mai departe asta, că nu poți să rămâi mereu imparțial ca cercetător. Unele discuții sunt despre viețile oamenilor, care au fost pur și simplu sparte, ca o vază în mii de bucăți, dar care încet, încet s-au adunat la loc.

Sperăm ca prin proiectul acesta, prin faptul că i-am identificat, i-am găsit, am stat de vorbă cu ei, i-am repus în legătură, am demonstrat faptul că în ciuda distrugerilor făcute de regimul comunist, și la propriu și la figurat, țesutul ăsta social nu a murit. El încă există și tocmai asta ne propunem prin proiectul „Uranus Acum”. De aceea se și numește așa, este o coprezență, este ce a fost și ce este acum și ne uităm și la ce va urma.

Unul dintre planurile noastre ambițioase este să convingem autoritățile să dărâme gardul din jurul Parlamentului, dar vom face și o carte. Pe 22 septembrie proiectul a fost prezentat în cadrul Conferinței Internaționale Anuale SCOPE, organizată de Facultatea de Științe Politice, la care au participat toți oamenii interesați de cartier.

Anul acesta conceptul-umbrelă este „Vulnerabilitate”, iar noi am vorbit despre vulnerabilitatea Bucureștiului pornind de la Cartierul Uranus în cadrul panelului „Orașul vulnerabil”. Avem alături de noi arhitecți, istorici, jurnaliști, care au planuri pentru revitalizarea acestei zone și readucerea ei în țesutul orașului. Dorim să facem niște intervenții în spațiul public, care să crească gradul de conștientizare al culturii urbane.

10. Europa Liberă: Cercetările dvs se axează și pe chestiuni ale minorităților etnice. Ce proiect aveți în plan, în viitorul apropiat, legat de chestiunile armenești?

Oana-Valentina Suciu: În cadrul facultății putem organiza centre de cercetare pe diverse domenii. Există un Centru de Studii Israeliene, un Centru de Studii de Gen și pentru că există interes și la nivelul cadrelor didactice și al studenților pentru chestiunile armenești, dar și pentru că avem o foarte bună relație cu Ambasada Armeniei în România, vom crea și un Centru de Studii Armenești. Dacă lucrurile merg așa cum am planificat, va fi lansat pe 6 decembrie anul acesta.

Ideea mea, care este susținută de decanul Facultății de Științe Politice a Universității București, profesorul Cristian Preda și de către colegii mei de la Institutul de Cercetare al Universității din București, este să creăm un fel de hub regional, cu posibilitatea de a oferi analize și soluții pentru țările din jurul Mării Negre, iar Armenia intră în această categorie. Proiectul l-a inițiat profesorul Dragoș Aligica care va prelua acest centru împreună cu fostul meu coleg de facultate, profesorul Marian Zulean.

E o idee de-a mea mai veche, și ca om care aparține acestui grup etnic, cred că am depășit momentul în care ne întâlnim și ne plângem pe umăr noi între noi, vai cât de năpăstuiți am fost. Bun, am fost. Și asta a forjat o anumită identitate. Dar hai să trecem un pic peste asta și să ne uităm și la ce fac alții. Vreau să profit și de experiența cercetătorilor turci, care au fost expulzați din Turcia și care actualmente trăiesc fie în Marea Britanie, fie în Statele Unite ale Americii, vreau să colaborez cu colegi și prieteni cercetători din domeniul studiilor israeliene, să reușim să punem în legătură toate aceste inițiative.

Vreau să fac același lucru pe care îl fac și cu inițiativa de mapare a industriilor creative. Cred că este foarte important să comunicăm și să colaborăm. Am trecut prin toate informațiile legate de studii academice și culturale pe chestiuni armenești din Europa, Statele Unite și Canada și după ce formalizăm centrul acesta în cadrul facultății, pasul următor va fi stabilirea colaborărilor.

Vrem să facem analize – sociologică, economică, culturală, istorică, vreau să venim cu publicații, să organizăm evenimente, dar să nu fie doar la nivel academic, ci și la nivelul spațiului public. Ideea mi-a fost confirmată de lectura cărții lui Charles King, „Midnight at the Pera Palace: The Birth of Modern Istanbul”, care folosește orașul Istanbul ca un pretext pentru o descriere și o analiză în profunzime a istoriei moderne a Europei. Este o carte la care s-a lucrat 20 de ani, dar este scrisă aparent ușor, frumos, într-un stil care curge și o citești ca pe o carte de aventuri.

Asta aș vrea să facem și noi, să ajungem să explicăm evenimentele tragice care au marcat și încă marchează armenii, într-un mod accesibil. Împreună cu Cristian Preda, ne-am propus să deschidem academic și cultural interesul către chestiunile armenești. Și pentru că l-am pomenit pe Cristian Preda, să nu uităm că el este cel care a inițiat și a citit, pe 22 aprilie 2015, în calitate de europarlamentar, rezoluția prin care Parlamentul European a recunoscut genocidul armean. Și pentru că vorbim despre asta, trebuie să spunem că România nu recunoaște nici acum genocidul armean, dar asta este o chestiune politică, iar acest fenomen bizar îl putem explica din punct de vedere cultural, comunitar, istoric, legal ș.a.m.d.