Puțini dintre noi s-au gândit atunci că și după un an, în aprilie 2021, școala online, munca de acasă, masca, ezitarea îmbrățișării vor fi rămas constante ale vieții de zi cu zi. Unii ne-am vaccinat, dar teama nu a trecut de tot, alții refuzăm vaccinul, aproape toți „cârcotim". Nemulțumirile, frustrările, anormalul în care trăim de un an lasă urme.
Nu știm încă cât ne-am maturizat, cât ne-am întors spre noi și cât ne-am redescoperit. Ne e din ce în ce mai dor de „revenirea la normalitate", pare că am privit suficient spre noi înșine, dar, spune doctorul în psihologie Raluca Anton, psihoterapeut și terapeut relațional, e loc de mai bine.
1. Care e cea mai mare problemă pe care am avut-o anul acesta, ca adulți, din punct de vedere psihologic, emoțional?
Raluca Anton: „Cred că problema care a fost accentuată în cazul românilor, e această doză extrem de ridicată de neîncredere pe care o avem. Neîncredere și, îmi vine să îi spun, cârcoteală. Noi știm acest lucru despre poporul român, încă de mulți ani, că avem această atitudine, dar mi se pare că s-a accentuat în ultimul an faptul că punem tot timpul la îndoială intențiile celuilalt: intențiile sistemului, intențiile oamenilor din jurul nostru."
2. Există „medicament”, dacă nu „vaccin”, pentru această neîncredere?
Trebuie să fim cât mai atenți la noi înșine.
Raluca Anton: „Ar fi bine să existe. Poate doar timpul și faptul că evoluam, oricât de greu ne vine să credem, dacă ne uităm la noi, evoluăm în 20, în 30 de ani. Doar timpul și doar experiența ne pot duce într-o zonă în care să avem mai multă încredere în stat, în oamenii din jur, în celălalt și a nu pune la îndoială absolut orice și absolut orice context prin care trece. Poate un tratament cu pipeta, experiență după experiență, ne-ar putea ajuta.”
3. Ca persoane, ca indivizi, cum putem să ne ajutăm să nu menținem mereu cu noi starea negativă pe care ți-o aduce o permanenta punere la îndoială a orice?
Raluca Anton: „Da, neîncrederea vine cu o doză de anxietate și cred că o emoție pe care am simțit-o toți în ultimul an este aceasta: anxietate, frica de ce s-ar putea întâmpla, de ce am putea păți. Iar lucrul pe care putem să îl facem fiecare dintre noi este să fim cât mai atenți la noi înșine. Pentru că asta ne lipsește. Trebuie să ne întrebăm cum e pentru noi experiența pe care o numim viață, cum e călătoria asta? Și cred că dacă am reuși să fim un pic mai prezenți în emoțiile noastre, să înțelegem ce ni se întâmplă, de ce trecem prin situațiile prin care trecem, ce învățăminte putem extrage din această situație, mi se pare că am fi mult mai conectați cu noi și cu existența noastră, iar acest lucru ar aduce și o stare de bine. Nu o spun doar din experiența pe care o am cu oamenii cu care lucrez, ci și din rezultatele cercetărilor în domeniul psihologiei.”
4. Din experiența dvs. profesională din ultimul an, a crescut numărul celor care au nevoie să vorbească 'cu sens', care se întorc spre ei într-un mod conștient?
Raluca Anton: „Da. Ce s-a întâmplat în domeniul nostru, în domeniul psihologiei, în ultimul an, nu cred că s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost această pandemie. Știu că sună ciudat să zic asta, dar noi nu am existat ca profesie o bună bucată de vreme, școlile de psihologie au fost închise în vremea comunismului, au fost sub cupola altor facultăți, filosofie și istorie, de exemplu, și nu de foarte mulți ani am început să fim profesie de sine stătătoare. Evoluția noastră a fost deci mult încetinită. Am luat-o aproape de la zero. Or, anul acesta multă lume și-a dat seama că nu se descurcă singură cu gestionarea emoțiilor, motiv pentru care apelarea la serviciile de specialitate a fost într-un număr extrem de mare."
5. În România există încă o reticență a populației la a admite problemele mentale sau emoționale, la a le admite ca pe ceva firesc, nu ca pe o „rușine”. Avem o istorie a negării unor probleme clasice precum depresia. S-a schimbat și această atitudine? E ireversibilă deschiderea pe care ați sesizat-o în pandemie?
Raluca Anton: „Cred că s-a schimbat destul de mult și oamenii au început tot mai mult să numească dificultățile pe care le au. Mai avem, sigur, mult de lucru, cred că s-a lucrat bine în zona de anxietate, dar în privința depresiei mai avem încă multă cale de străbătut. Doar dacă ne uităm la cât de des spun oamenii că sunt deprimați ’azi’. Folosim această expresie ca pe o simplă expresie, fără să ne dăm seama ce înseamnă depresia și cât de dureroasă este și cu câte riscuri vine. Dar avem și tulburări despre care nici măcar nu vorbim, așa cum sunt tulburările de comportament alimentar sau furia, iar agresivitatea și agresivitatea în familie, inclusiv împotriva copiilor, sunt extrem de ridicate. Sunt încă multe dificultăți emoționale despre care ar trebui vorbit mult mai mult."
6. Cum se poate face acest lucru? Ajută inițiative cum ar fi podcast-ul pe care îl aveți dumneavoastră sau ar fi vorba de măsuri la nivel instituțional/oficial?
Încă nu știm să ne ascultăm unii pe alții.
Raluca Anton: „Cea mai mare problemă pe care o avem în general, și o am și eu, e transmiterea mesajelor - în online mă urmăresc cei care sunt interesați de aceste subiecte, însă problema e în cazul celor care nu citesc, nu studiază, nu urmăresc astfel de 'produse'. Dificultatea pe care o avem și unde ar trebui intervenit este în zona de educație. În momentul de față, la nivel educațional, noi încă nu avem o zonă de alfabetizare emoțională. Nu știm ABC-ul lucrurilor care se întâmplă în mintea noastră încă din primii ani de viață. Acum mergem de sus în jos, dar ar trebui intervenit de jos în sus pentru a putea avea rezultate pe termen lung."
7. Cum putem ajuta, fiecare dintre noi, relații care ne-au fost puse la încercare în ultimul an? Prieteni pe care nu i-am mai văzut, îmbrățișări pe care nu le-am mai putut da ne afectează. Putem face ceva ?
Raluca Anton: „Încă nu știm să 'ne' vorbim și să ne ascultăm unii pe alții. Asta am putea face acum: să învățăm să spunem cum a fost pentru mine perioada asta. Să ne spunem unul altuia ce ne-a fost ușor și ce greu în relația dintre noi. Avem nevoie de un follow-up relațional, care nu trebuie să întâmple o singură dată, într-o singură discuție. E un exercițiu pe care ar trebui să îl facem constant în relațiile noastre. Să aflăm cum ne este unul cu cealalt. Ține de sănătatea noastră emoțională să facem și asta."
8. Am fost puși în fața unor situații noi și am reacționat în diverse feluri. Cum știm dacă avem nevoie de terapie? Cum știm dacă reacțiile noastre la ceva ce nu am mai trăit până acum ar sugera, de fapt, că avem o problemă?
Așa cum îți verifici tensiunea și îți faci analizele, cred că e relevant să învățăm să facem și lucruri care țin de emoțiile noastre.
Raluca Anton: „Suferința emoțională doare și avem această durere care uneori devine și fizică. Unii dintre clienții noștri descriu și fizic suferința provocată de diversele dificultăți emoționale, fie că e anxietate sau depresie. Odată ce ne conectăm cu noi înșine și avem acel moment, la finalul zilei, în care ne întrebăm cum a fost ziua și ce am simțit, ne va fi mai ușor să identificăm dificultățile pe care le avem. Problema emoțională înseamnă, până la urmă, o frecvență mare și o intensitate ridicată a emoțiilor noastre. Cu toții avem emoții, problema apare când ele sunt mult prea ridicate, crescute în intensitate și frecvență. Or, conectându-ne cu noi înșine și fiind prezenți în viața noastră, identificăm mult mai ușor diferențele. Așa cum îți verifici tensiunea și îți faci analizele, cred că e relevant să învățăm să facem și lucruri care țin de emoțiile noastre".
9. Care ar fi, în ultimul an, lucrul care v-a impresionat în reacțiile celor din jur?
Raluca Anton: „M-au impresionat tinerii. Am avut multe întâlniri cu oameni din companii. M-a impresionat cât de disponibili sunt tinerii din generația celor care au peste 20 de ani să discute despre dificultățile lor. Cu deschidere și fără să le fie frică de vulnerabilitate. Foarte diferit de cum suntem noi, cei puțin mai maturi, cei la 40 de ani și peste."
10. Care sunt mecanismele dumneavoastră pentru a trece peste momentele dificile emoțional?
Raluca Anton: „Pentru mine a fost o surpriză perioada aceasta din punct de vedere al relației cu mine. Sunt o persoană care nu își imagina cum să nu interacționeze cu oamenii. Anul trecut, în martie, a fost un șoc . Trăiam din energia oamenilor cu care lucram până atunci.
Aș vrea să rămânem după perioada asta cu abilitatea de a ne trăi emoțiile.
A fost o surpriză să descopăr, și a trebui să învăț să spun și asta, a fost o surpriză să aflu că îmi place și să petrec uneori mai mult timp acasă, cu mai puțină lume. Și mi-am reinterpretat perioada ca fiind anul în care stau mai mult cu mine. A sta mult cu ceilalți e și acesta un mecanism de apărare, de a nu rămâne cu emoțiile noastre. Acum nu mai e ca anul trecut când toți încercam să facem câte ceva și credeam că nu va fi foarte greu să petrecem timp cu noi. Dar nu ne-a spus nimeni cum. Aș vrea să rămânem după perioada aceasta cu abilitatea de a ne trăi emoțiile. Chiar dacă ele sunt negative. Să putem spune: simt tristețe pentru că mi-aș fi dorit altceva, dar tristețea e și ea a mea. E parte din mine, ca toate emoțiile. Sensul perioadei ar putea fi, chiar dacă nu e plăcut, a învăța să petrecem mai mult timp cu noi. S-a întâmplat ceva rău, trist, nu putem să nu trăim emoțiile. Important e cum o facem. Am sesizat în țările nordice obiceiul companiilor de a-i forța cumva pe angajați să iasă în natură. A petrece timp în natură ar fi o idee bună – să încercăm să ieșim cât mai des și să ne încurajăm unul pe celălalt."
