Ce simte un secui auster când ajunge într-un București al boierilor ce se vor europeni, dar încă obișnuiesc să stea pe jos, turcește, lângă scaun? Cum reușește să le înțeleagă lumea și dorința de a se îndrepta spre Occident fără a renunța la obiceiurile lor?

Cum arăta Bucureștiul mijlocului de secol XIX? Cum se mânâncă la han și ce limbi străine se vorbesc în saloane? Pictorul secui Barabás Miklós (1810 - 1898) nu doar a înțeles și povestit, dar a reușit să ne și arate.

Barabás Miklós a lăsat culturii române nu doar portrete și picturi clasice de o mare virtuozitate din perioada 1831-1833 cât a stat la București, ci și memorii care restituie epoca pestriță de tranziție spre modernitate a Valahiei, în perspectiva împlinirii sub domnia lui Carol I, trecând prin Revoluția de la 1848, prin Unirea de la 1859 și prin Războiul de Independență.

Aristocrația română între ișlic și joben

Sosit la București de peste munți, de la Sibiu, într-o căruță cu cărți, Barabás, care vorbea bine românește, spera să își găsească în capitala valahă clienți pentru portrete, gen în care avea mâna formată la 21 de ani, dar era încă lipsit de faimă. Nu s-a înșelat. După trei ani, pleca cu gândul de a se înscrie la Belle Arte în Veneția, dar și cu o economie de 700 de poli imperiali austrieci, o tehnică portretistică exersată și cu dorința de a se întoarce.

„El soseşte exact în momentul de mare descumpănire a societăţii româneşti, când matricele culturale şi comportamentale orientale erau înlocuite cu acelea ale Europei occidentale. Ceea ce frapa pe toţi călătorii străini prin Ţările Române”, scria istoricul artei, Adrian-Silvan Ionescu într-un studiu.

După ce a fost prezentat de farmacistul Raimondi, gazda sa, agăi Iancu Filipescu, „un boier foarte ager și hotărât”, cum notează Barabás în Autobiografie, a avut intrare la însuși guvernatorul Tării Românești și Moldovei aflate sub ocupație rusească, generalul Kiseleff. Figura acestuia l-a impresionat pe tânărul pictor care îl descrie ca pe un om „din cale afară de cultivat, care copilărise la Paris, un diplomat ilustru, cu maniere alese, mare iubitor al științei și al artelor”.

Întâlnirea s-a dovedit providențială fiindcă i s-au deschis ușile protipendadei bucureștene și, mai mult „pe urmă am umblat din casă în casă, unde eram chemat pentru a face un portret, ceea ce m-a făcut curând cunoscut”, cum recunoaște în jurnalul autobiografic.

Provenit din lumea conservatoare a secuimii, Barabás Miklós a observat cu ușurință imensele contraste ale unei societăți în schimbare, atrasă de noutățile Occidentului, dar tributară vechilor obiceiuri orientale.„Era o perioadă interesantă a Bucureștilor când, vrând să le fie pe plac rușilor, oamenii începuseră să renunțe la obiceiurile turcești și să le imite pe cele europene”.

L-a frapat amestecul din îmbrăcămintea boierimii, care începuse să adopte moda occidentală, fără să renunțe cu totul la ișlic, șalvari și caftan, așadar a asistat la scene amuzante pe care le descrie cu umor:„am văzut vreo zece boieri fumând din niște ciubuce lungi, însă șezând fiecare turcește lângă un scaun pe jos, dar cu jobenul pe cap și cu aripile fracului tăvălite pe dușumelele odăii! Cantacuzino însuși ședea pe canapea, însă celorlalți boieri le venea mai bine să stea pe pământ cu picioarele încrucișate după moda veche și, fiindcă pe atunci nici turbanul nu se lua de pe cap, uitaseră să-și ia jobenul”. În schimb, observă el, doamnele din înalta societate se îmbrăcau deja după moda de la Paris.

Pentru unii adaptarea s-a dovedit insurmontabilă. Barabás povestește despre prietenul Obedeanu care și-a comandat haine scumpe după moda vremii, „s-a îmbrăcat să probeze hainele, și-a pus țilindrul și s-a oprit în dreptul oglinzii. Imediat cum s-a zărit astfel, îmbrăcat din cap până în picioare în haine moderne, a zărit un om atât de străin, încât a dat cu bunătatea de pălărie de pământ și a trântit și fracul pe jos. A fost cu neputință să îl convingă cineva să le mai probeze vreodată, a preferat să le dăruiască”.

Tăranii români pe care pictorul îi privea cu simpatie, fiind el însuși venit din mediul rural, și-au păstrat portul, frumos ilustrat într-o pictură celebră „Mocani sălișteni îndreptându-se spre târg”.

Mâncarea și igiena în „pitoreasca lume valahă”

Șederea la București, perioadă în care face zeci de portrete, are pentru secuiul crescut auster un singur inconvenient: igiena precară și obiceiurile alimentare care necesitau un stomac rezistent. Ezită să stea la Hanul lui Manuc care i se pare insalubru și refuză mai multe invitații la masă din cauza usturoiului care se punea abundent în preparate, dar și din motive sanitare:

„Pe masă nu se afla nici vin, nici apă și nici pahare, însă în colțul sufrageriei stătea un arnăut cu o sticlă de vin și un pahar în mâini și cine dorea să bea, îi făcea semn, după care servitorul mergând în fața lui, îi dădea paharul umplut. Dacă însă rămânea ceva în pahar, nu se asvârlea nicăeri, ci paharul umplut plin se dădea musafirului care urma, așa că toți obișnuiau să bea din același pahar. Tot așa se lua și dulceața, deoarece se întrebuința numai o singură linguriță și un singur pahar”.

Tratarea unei carii la măsea e descrisă cu haz, fiindcă nefericitul pacient și-a plombat-o singur cu plumb topit. Iar doctorul Breton, medic grec cu studii la Paris, se dezbrăca de toate veșmintele când venea de la pacienți, de frica paraziților care se găseau frecvent în casele boierești.

Pașoptiștii școliți la Paris, Berlin sau Viena, văd cu aceiași ochi contradicțiile tranziției. Vasile Alecsandri consemna cu uimire în proza Balta-Albă cât de contrastantă poate fi societatea românească aflată în schimbare „că nu știu nici acum dacă Valahia e parte a lumii civilizate sau de este o provincie sălbatică”.

Jurnalista T.Koós Imola scrie în publicația Új Magyar Szó că secuiul, trecut prin greutățile vieții, care a făcut din pictură o artă a supraviețuirii, nu propune judecăți de valoare ci „el n-a făcut altceva decât să observe în detaliu, cu spiritul său curios de artist, acea lume nouă pentru el... Pictorul vorbește la modul cel mai firesc despre societatea bucureșteană, pe atunci încă atașată tradiției otomane, negăsind nici în cele mai frapante deosebiri culturale altceva decât curiozitățile și nimic mai mult”.

Tradusă în românește în 1985, Autobiografia a apărut cu numeroase fragmente cenzurate, pentru că unele episoade nu corespundeau imaginii idilice și triumfaliste asupra trecutului practicate în perioada comunistă.

Lumea multiculturală și limbajele ei

Ceea ce Barabás Miklós admiră sincer este multilingvismul aristocrației bucureștene care vorbea în afară de română, greaca, „limba de bonton”, apoi franceza, germana, adesea și rusa.

Familia spițerului Raimondi știa, „în afară de română și greacă modernă (care, prin domnitorii greci trimiși de sultan acolo, devenise limba de salon a artistocrației române), cunoșteau bine franceaza, italiana, și vorbeau bine chiar și maghiara – pe aceasta din urmă o învățaseră de la slujnicele și doicile maghiare”.

O controversă de salon e povestită cu oarecare uimire. Un episcop român în vizită la familia Raimondi laudă limba maghiară, în comparație cu engleza preferată de fiicele farmacistului:„Spre marea mea surprindere, episcopul român mi-a luat partea, lăudând frumusețea limbii maghiare și, ca să demonstreze acestea, a recitat oda Speranței de Csokonai cu o dicție atât de frumoasă și de limpede, încât nici un poet maghiar nu ar fi recitat-o mai frumos!”, își amintește pictorul.

Și în această privință își face loc paradoxul, fiindcă „bucureștenilor le stă în obicei să dea pentru orice vina numaidecât pe nemți”, strigând după cei necivilizați „Neamțu' bețivu'”. Artistul găsește o explicație în abuzul de vin al calfelor nemțești, în vremile când vinul era ieftin. „Mai târziu, sub ocupația rusă, viața s-a mai scumpit”, menționează în jurnal.

Adevărata fascinație a lui Barabas față de lumea românească se transmite însă în picturile sale, de o „remarcabilă precizie a desenului, un intens realism fizionomic şi psihologic, alături de pitorescul şi veridicitatea vestimentaţiei, cu interes pentru redarea celor mai diferite materiale (dantelă, stofă, catifea, blană etc.) şi accesorii vestimentare, domeniu în care atinge o măiestrie comparabilă cu cea a artiştilor flamanzi. Atras de pitorescul vieţii urbane bucureştene, pictorul a realizat prin intermediul unor desene rapide în creion remarcabile tipologii etnice, umane şi sociale”, apreciză Adrian-Silvan Ionescu, alături de A.Veress, primul biograf de la 1930 al perioadei românești a lui Barabás Miklós.

Au rămas din acea epocă Portretul Doamnei Orghidan, Portretul unei doamne, Portretul unui domn, mai multe portrete ale generalului Kiseleff, precum și ale familiilor boierești de vază ca Ghica, Filipescu, Șuțu, Cantacuzino, Şuţu, Văcărescu, Bălăceanu, Creţulescu, Rosetti, Oteleşteanu etc. Deși pictate mai târziu, peisajele de la Turnu Roșu sau cele cu țărani români sunt opere admirabile, iar desenele în peniță cu boieri și locuri din București au valoare documentară. Tot lui îi datorăm portretul cel mai cunoscut al lui Emanoil Gojdu.

Scrisoarea inedită din Conacul Gál

Adus în actualitate de Fundația pentru Comunitate din Cluj prin înființarea la Dalnic a casei de cultură care îi poartă numele, Barabás Miklós ne apare azi nu doar ca un pictor de virtuozitate a stilului Biedermeier, ci și ca un om de o mare probitate, cald și plin de compasiune.

Poveștile Dalnicului și ale pictorului secui au fost recuperate de mai mulți jurnaliști care au publicat în 2016, în trei limbi, volumul Dalnic. Istorii nespuse din satul lui Doja. Reporteri în Secuime.

O scrisoare olografă se găsește la Conacul Gál, construit de unchiul său la 1844, după ce casa bunicului aflată mai jos s-a inundat. Conacul reflectă echilibrul și cumpătarea caselor familiale ale micilor nobili secui din secolul al XIX-lea.

Scrisoarea înrămată lângă un autoportret litografiat al pictorului, în copie, este datată 8 septembrie 1883 și e adresată vărului Zsiga, rămas la Dalnic, unde copilărise și Miklós, după ce mama sa, Terézia Gaál, s-a despărțit de tatăl său, János Barabás, din cauza băuturii.

În scrisoare, Barabás Miklós îi mulțumește vărului că l-a găzduit pe nepotul său, Aladár, care nu mai pridea să spună ce bine s-a simțit la Dalnic. Totodată îi restituie bancnota împrumutată de nepot. Vremurile se schimbaseră și în Ardeal, la fel și peste Carpați:„Acum însă, de când cu căile ferate, nu mai este așa departe Ardealul, nici Trei-Scaune, ca odinioară; (odată am călătorit 10 zile de la Cluj la Pesta împreună cu Samu Kiss) și altă dată poate să facă o excursie până acolo, în mod special, dacă nu cumva își propune să hoinărească prin tot Ardealul”.

Barabás avea deja 73 de ani când trimite scrisoarea, trecuse un val de istorie peste Transilvania, iar peste Principate răsăriseră zori noi, după unirea lor și după ieșirea de sub stăpânirea turcească în 1877. Peste Carpați se zărea un regat în plină dezvoltare și modernizare sub Carol I al României.

Conacul Gál

În primăvara anului 2014, în Dalnic, sat din Secuime așezat în Covasna, între Târgu-Secuiesc și Sfântu Gheorghe, s-a deschis la, Conacul Gál, un centrul cultural purtând numele lui Barabás Miklós, pictor Biedermeier, portretistul regilor și al aristocrației imperiale din secolul al XIX-lea, care copilărise aici.

Satul însuși are un interes aparte fiindcă tot aici s-a născut Gheorghe Doja și nu doar atât: comunitatea s-a remarcat printr-un referendum în 2003, primul de acest fel, pentru a se administra independent de comună.