Deși nu pare, identitatea națională este fluidă. Ea se construiește, se schimbă, sau este distrusă și poate dispărea. Conceptul de identitate națională trăiește și respiră împreună cu oamenii care îi dau formă. Un moment cheie pentru cum înțelegem România astăzi a fost Memorandum-ul transilvănean din 1892.

În ciuda eșecului, Memorandumul trimis către împăratul Franz Iosif de la Viena s-a dovedit o sinteză din care au făcut parte toate ingredientele viitoarei Uniri: argumentele de tip național, politicieni români ardeleni dispuși să riște, un lider român puternic la București capabil să intervină, Regele Carol I.

Există însă și reversul medaliei. Mișcarea Memorandistă a obținut pe termen lung o incontestabilă victorie - Unirea din 1918. Dar lipsa ingredientelor de la 1892 sau măcar a unora dintre ele în prezent - cum ar fi magnetismul Bucureștiului în ascensiune atunci și atractivitatea în scădere a capitalei acum în cercurile ardelene - este de natură a influența maniera în care va fi aplicată descentralizarea administrativă atât de mult amânată și/sau dacă ea s-ar putea transforma într-o formă de federalizare.

Identitatea națională nu e teorema lui Pitagora

Ideea românilor despre România nu este ceva care să fi existat dintotdeauna în forma pe care o cunoaștem acum: ideea noastră despre România a fost construită de-a lungul generațiilor prin munca multor oameni, prin impactul elementelor externe, prin modul în care oamenii au reacționat la întâmplări neașteptate.

Viziunea României nu a fost mereu aceea a României Mari. Profesorul Lucian Boia nu încetează să atragă atenția că Unirea de la 1600 făcută sub sceptrul lui Mihai Viteazul era una de tip medieval, care presupunea relații de suzeranitate și subordonare, aspectul etnic era neglijabil din perspectiva politică a epocii. Ideea de stat național, ca teritoriu unitar din punct de vedere cultural, etnic și lingvistic a devenit dominantă în Europa abia în secolul XIX. A fost momentul când efigia domnitorului a fost redescoperită, iar defilarea de Ziua Națională de 10 Mai se desfășura prin fața statuii acestuia de la Universitate. Dar în acest timp, majoritatea românilor din Transilvania au trăit sub guvernare habsburgică, apoi austro-ungară, iar din 1867, exclusiv maghiară, fără dorința expresă de a se uni cu cei din sud și din est. Multiculturalismul era o realitate în marile imperii europene. Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Otoman, Imperiul Țarist aveau această structură de mozaic și o legitimau prin natura autocrată a puterii.

În mod paradoxal însă, ideile românilor cărturari din Transilvania, adică ale elitelor educate la Viena și Roma, au prins rădăcini instituționale mai întâi în Moldova și în Țara Românească. Când românii din Principatele Unite au chemat la București un principe occidental, ei au răspuns unui comandament identitar puternic care fusese exprimat inițial de Școala Ardeleană, apoi traversase munții și devenise obiectiv politic major la București și Iași. Anume că românii aparțin Occidentului datorită rădăcinii lor latine. Cu acest comandament politic identitar a mers Ion Brătianu la Dusseldorf să negocieze cu prinții de Hohenzollern-Sigmaringen instalarea unui cap occidental la București. Lui Carol i s-au expus toate riscurile, dar i s-a pus pe masă harta regiunii, iar dr. Carol Davila, însoțitorul lui Brătianu i-a spus: „toate aceste țări - Transilvania, Banatul, Bucovina și Basarabia - sunt locuite în majoritate de români și de aceea vor trebui să se încorporeze odată la principatul României”. Atitudinea prințului de Hohenzollern seamănă, din motive diferite cu atitudinea ardelenilor în epocă: „Prințul nu vrea să știe însă nimic despre niște planuri atât de îndepărtate”, dar insistenți, trimișii României lasă pe birou un număr mare de cărți, hărți și fotografii din care Carol să poată face cunoștință cu eventuala lui țară.

Cât despre spațiul habsburgic, când odată cu revoluția pașoptistă, concepția occidentală despre statul național a început să circule intens și s-a transformat în obiectiv politic, prima care au profitat de noua perspectivă a fost Ungaria. Curtea de la Viena, care în 1849 încercase să tempereze expansiunea politică maghiară prin încurajarea Dietei românești adunate la Sibiu, n-a avut prea mult succes.

După secole de marginalizare - Unio Trium Natiorum nu este o legendă, ci legea medievală din Transilvania care a stabilit etniile dominante (maghiari, sași și secui) și a impus criteriul religios (exclusiv catolici și protestanți) pentru accesul la exprimare politică și educație - românii nu aveau experiență politică, erau divizați și nu au știut să folosească șansa. În mai puțin de 20 de ani, presat de intensa influență maghiară, dar și de riscul ridicării altor națiuni - italieni, croați, slovaci, etc - împăratul Franz-Iosif oferă Ungariei un statut special. În 1867, Imperiul Habsburgic devine Imperiul Austro-Ungar, iar împăratul austriac își amintește că printre titulaturile sale figura și cea de Rege al Ungariei și o repune în circulație.

Pentru românii transilvăneni, mutarea a fost dezastruoasă, dat fiind că Transilvania și-a pierdut autonomia de secole, a fost încorporată Ungariei și a început să fie administrată direct de la Budapesta. Românii protestează cerând revenirea la autonomie, dar sunt slabi și divizați. Aveau să depășească obstacolele, dar până la acest moment, munca, eforturile și riscurile au fost uriașe. Legile educației, administrației și reglementările economice îi dezavantajau categoric pe români. Nu puteau folosi limba română nici măcar în școlile primare, la nici un nivel în administrație, în afara unei minime îngăduințe cutumiare, iar în multe profesii nu aveau practic acces (arhitectură, inginerie, adminstrație de stat, etc)

Reacția împotriva discriminării a cristalizat ideea unității și conștiinței comune a românilor din Transilvania, care au început să militeze deschis pentru drepturile lor comunitare. Identitatea românească, creionată de Școala Ardeleană în sec. XVIII, grație educației la care românii au avut acces ca urmare a trecerii la catolicism și creării Bisericii Greco-Catolice, a devenit acum instrument politic de apărare a drepturilor comunității românești. Liderii politici ardeleni nu se vedeau încă parte a Regatului României, cel de la sud și est de Carpați, deși ritmul modernizării la București atrăgea din ce în ce mai multe energii. Deocamdată, liderii politici transilvăneni erau legaliști.

Din acest motiv, au început să scrie memorii către Curtea de la Viena, instituție căreia îi recunoșteau legitimitatea. Cel mai important dintre acestea, „Memorandumul românilor din Transilvania și Ungaria către Majestatea Sa Imperială și Apostolică Francisc Iosif I - Împărat al Austriei”, a fost înaintat către Împărat în 1892, după mulți ani de muncă. Proiectul a eșuat.

Dar în ciuda eșecului, Memorandumul din 1892 este un exemplu remarcabil al modului în care o idee pătrunde conștiința colectivă, se dezvoltă, ia amploare, se schimbă și dă naștere schimbării. Națiunea s-a construit prin eforturi consolidate și prin eșecuri, nu numai prin momente de glorie. Schimbarea a împins istoria înainte.

Europa Liberă a discutat despre Memorandumul din 1892 și despre contextul transilvănean cu Dr. Ioan Bolovan, profesor la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și cu Dr. Valer Rus, managerul Muzeului Casa Mureșenilor din Brașov. Nu în ultimul rând, cu Indrei Rațiu, de la Turda, unul dintre urmașii liderului Memorandiștilor, avocatul Ioan Rațiu, fratele bunicului lui Ion Rațiu, politicianul țărănist revenit în România după Revoluția din 1989 și candidat la Președinția României în primele alegeri pluraliste după căderea comunismului.

Încălcarea drepturilor minorităților în Transilvania

Deceniile dinaintea Memorandumului au fost marcate de o degradare constantă a situației românilor din Transilvania. „În 1867, imperiul Austro-Ungar a fost nevoit să își schimbe formula de organizare prin pactul dualist. Împăratul ceda prerogativele de guvernare executive, împărțind imperiul în două părți”, explică Dr. Bolovan. Legea Naționalităților din 1868 nu oferea protecție popoarelor nemaghiar, iar statul ungar a ajuns să devină sinonim cu maghiaritatea. Limba maghiară a fost standardizată ca unealtă obligatorie în viața publică și în învățământ.

Românii erau o minoritate numeroasă, dar dezavantajată: deși formau 16,7% din populația Ungariei și erau numeric majoritari în arcul intracarpatic, românii orășeni erau foarte puțini. „Românii erau integrați în societatea multiculturală transilvăneană: mergeau la școală, erau obligați să învețe limba maghiară, ajunseseră să vorbească cele trei limbi ale patriei, adică pe lângă limba maternă, și maghiara oficială, dar și germana Vienei”, conform Dr. Rus.

Concentrați fiind la sate, românii erau mai puțin prosperi economic, mai puțin educați, și nu aveau o conștiință națională puternică. Biserica Ortodoxă și cea Unită erau singurele instituții naționale, și au fost printre factorii principali care au combătut politica de asimilare a românilor.

După transformarea Imperiului Habsburgic în Imperiu Austro-Ungar, românii ardeleni s-au trezit din majoritari în Transilvania autonomă în minoritari într-un corp mare electoral, cu foarte puțini reprezentanți în parlament. Românii transilvăneni doreau o majoritate reprezentativă într-un parlament al Transilvaniei, care ar fi reflectat corect situația demografică locală. Aceasta era viziunea politică promovată de politicienii români zi de zi.

În 1881, s-a format Partidul Național Român, ca unic reprezentant al tuturor românilor din Transilvania. Partidul era bazat pe întâietatea principiului de solidaritate, însă acesta era divizat între două facțiuni cu viziuni diferite asupra rolului comunității românești.

„Exista și această dezbatere în interiorul PNR cu privire la poziția comunității românești în relația cu comunitatea maghiară, conducătoarea politică, și cu cea germană. O parte din acești lideri politici solicitau neparticiparea la viața publică și administrativă a noului sistem politic, nedorind să-l recunoască. Exista facțiunea activistă, care propunea participarea activă la conducerea politică a țării, care presupunea recunoașterea noii situații. Această luptă între cele două tabere a dus, aproape, la scindarea partidului”, explică Dr. Rus.

„Contextul internațional era marcat de ascensiunea naționalismului constructiv”, menționează Dr. Bolovan, „care urmărea împlinirea pentru națiunile care nu aveau statul național sau care erau divizate între imperii. În țările democratice precum Anglia și Franța, ecoul acestor eforturi nu a rămas fără rezultat: în rândul intelectualilor, s-au exprimat mulți în favoarea drepturilor acestor națiuni din imperiile multinaționale, împotriva autocratismului imperiilor - în rândul opiniei publice din vestul Europei, exista un curent de simpatie și sprijin pentru aceste națiuni.”

Este aici de amintit valul uriaș de simpatie cu care Occidentul a întâmpinat lupta pentru Independență a Greciei sau, mai târziu, eforturile de unificare ale Italiei.

Partidul Național Român formulează Memorandumul

Memorandumul din 1892 vine „pe fondul mitului bunului Împărat ca protector al națiunilor construit în secolul precedent. Românii au încercat prin memorii adresate direct monarhului și audiențe să amelioreze soarta românilor”, conform Dr. Bolovan.

Ideea unui memoriu a fost prezentă în agenda Partidului Național Român de la început. „Odată cu apariția dualismului Austro-Ungar după 1867, românii au fost excluși de la conducerea publică a teritoriului pe care îl locuiau”, explică Dr. Rus. „De aceea, PNR și-a propus în platforma politică scrierea unui document de poziție care să devină bază de negociere cu autoritățile centrale ale imperiului.” În câțiva ani, protectul Memorandumului a fost pasat de la un membru PNR la altul, și s-au realizat mai multe variante diferite ale documentului.

La 3 iunie 1888, Dr. Ioan Rațiu i-a expus lui Mureșianu concepția sa privind conținutul Memorandumului: „să cuprindă toate gravamintele românilor …. Să fie în stil diplomatic cu vorbe frumoase, dar nu servile și să spună adevărul, să combată regimul, dar nu pe națiunea maghiară; ici colea unde nu va putea evita combaterea elementului maghiar să se restrângă atacul numai la aristocrație și privilegiați, căci aceștia sunt și au fost inamicii noștri neîmpăcați”.

Dr. Rus explică: „La sfârșitul deceniului al optulea, din ce în ce mai des în ședințele comitetului central al PNR revenea ideea documentului care să fie depus la curtea de la Viena. S-au solicitat din cadrul membrilor comitetului central propuneri de document - un asemenea document a fost redactat de Aurel Mureșianu și se află în arhiva noastră. Se pot vedea ștersăturile, ideile, revenirile asupra diferitelor poziții.”

Managerul Casei Mureșenilor și personalul său sunt extrem de primitori. Mergând pe covoarele groase și moi ale micului muzeu, trecând pe lângă arhivă, ajungem într-o încăpere pe peretele căreia se află poza cu dr. Aurel Mureșianu, avocatul apărător al memorandiștilor.

Casa Mureșenilor ține în arhivă manuscrisul original ciornei Memorandumului, un mic caiet pe care Aurel Mureșianu a făcut însemnările. Pe filele îmbătrânite se văd corecturile, adițiile, petele, filele lipite peste. Scrisul e mărunt și îngrijit. Întâlnirea cu un document original ca acesta nu face decât să amintească de umanitatea acestor figuri istorice. În mintea noastră, contemporană, au ajuns iluștri și abstracți, sau au fost uitați. Dar în acest carnețel se poate vedea pasiunea pentru proiectul național, implicarea individuală a dr.-ului Aurel Mureșianu, un fragment din munca sa.

Învelit cu o copertă de hârtie, Memorandumul are o notiță, de la fiul sau vreun alt urmaș al lui Aurel Mureșianu: „Proiectul Memorandului (Tata)”. Notița urmașilor arată grija familiei pentru păstrarea moștenirii sale.

Proiectul de Memorand al lui Mureșianu diferă ușor de cel pregătit de Iuliu Coroianu. Acesta este mai expresiv, pune accentul pe durerea și aspirațiile națiunii a cărei existență este amenințată. Mureșianu prezintă rezultatul oprimant al echivalării intereselor Ungariei exclusiv cu cele ale maghiarilor, nu și a celorlalte etnii, și se adresează pe un ton aproape acuzator Împăratului: „Și guvernul Majestății Voastre ce face?”

La 24-25 decembrie 1888, Partidul Național Român hotărăște folosirea textului lui Iuliu Coroianu, mai expozitiv și mai calm. Pașoptistul Gheorghe Barițiu demisionează de la conducerea Comitetului Executiv al PNR, iar interimatul e preluat de avocatul Ioan Rațiu, stră-unchiul politicianului țărănist din anii '90 . „Până la urmă, cel ce a fost și înaintat împăratului în 1892 a fost versiunea care a avut la bază textul lui Iuliu Coroianu. În forma definitivată, totuși, au contribuit toți liderii partidului la întrunirile dinainte de 1892 - Memorandumul este o operă colectivă”, afirmă Dr. Bolovan.

Extrem de relevant, în mai 1890, Iuliu Coroianu a dus manuscrisul la București, unde s-a întâlnit cu premierul Dimitrie Sturdza și cu Regele Carol I. În 1892, Rațiu și Coroianu au fost sfătuiți asupra momentului oportun - lipsa unei viziuni unitare și impedimente politice amânaseră Memorandumul timp de ani buni și au făcut ca direcția și scopul acestuia să se schimbe semnificativ. Aici a fost decisiv rolul conducerii lui Ioan Rațiu, care a împins Comitetul Național să redacteze documentul și să ia o decizie finală, după ani buni de amânări.

Presa în biserică, singura soluție de comunicare în masă

Dr. Bolovan scoate în evidență importanța presei pentru educarea identitară a românilor din Transilvania: „cei care știau carte, învățători, preoți, avocați, intelectuali, citeau și celorlalți, uneori chiar la sfârșitul slujbei de duminică. Prin intermediul presei, s-au difuzat aceste elemente culturale de afirmare identitară.”

După anul 1884, în Transilvania apar primele ziare-cotidian. Este momentul când Gazeta de Transilvania a început să publice de luni până vineri. „Din punct de vedere al comunicării publice, viața politică era efervescentă”, consideră Dr. Rus. „Pentru românii transilvăneni, lectura ziarelor precum Gazeta și Tribuna și informațiile lecturate în aceste ziare de către preoți și învățători făceau cunoscute aceste nume, aspirațiile și viziunile lor. Era o viziune progresistă și democratizantă: doreau o mai corectă reprezentare a comunității românești.” Și în Regat începuse din 1891 o campanie ziaristică puternică în favoarea românilor de peste Carpați.

„Zilnic, cineva citea la Brașov și la Sibiu din aceste tunuri de comunicare mediatice în care se spunea în continuu acest lucru: nu suntem corect reprezentați, suntem discriminați, nu ni se respectă drepturile în propria țară. Acesta este fondul psihologic și social în care Transilvania intră în Primul Război Mondial”, explică Dr. Rus, scoțând în evidență longevitatea întregului proces de conștientizare al identității naționale.

Argumentele memorandiștilor

„În primăvara anului 1892, românii din Transilvania fac o ultimă tentativă să testeze poziția împăratului - nu s-a întâmplat nimic, monarhul a refuzat să primească delegația de peste 300 de români. Memorandumul era foarte bine documentat și argumentat, cu argumente demografice, politice, sociale, economice, culturale, în care românii își descriau situația în cadrul Ungariei dualiste și cereau ajutorul monarhului. Eșecul acestui memoriu adresat pentru ultima dată monarhului a arătat clar unor lideri români că nu puteau spera la nimic bun din partea Vienei și a bătrânului împărat”, explică Dr. Bolovan.

În Memorandum se afirma identitatea românească prin formulări devenite clasice de un secol, idei care fuseseră lansate de reprezentanții Școlii Ardelene: ideea vechimii, continuității și preponderenței numerice a românilor. „Elitele au ajutat masele de români să înțeleagă aceste lucruri", explică Dr. Bolovan. Pentru români, această continuitate, latinitate și majoritate demografică au fost elementele care s-au difuzat de la elite la mase, i-au autodefinit, individualizându-i în contextul monarhiei habsburgice și apoi austro-ungare.

Memorandumul susținea că drepturile românilor au fost încălcate sistematic de uniunea cu Ungaria din 1848 (pasageră) și pierderea autonomiei din 1867, astfel încât au ajuns străini în propria țară. Hegemonia maghiară este scoasă în evidență prin „Legea electorală, legea pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor, legile şcolare, legea municipală, legea de presă şi legile agrare.”

Prin această adresă, românii reprezentați de PNR cereau federalizarea imperiului - autonomie națională, dar nu a Transilvaniei. Respectul și supunerea față de Împărat nu dispar în niciun punct al documentului.

De la Viena la Cluj

Cei 237 de delegați români s-au prezentat la Viena, la vechea primărie și apoi la palatul imperial. Scrisorile din preajma evenimentelor au fost publicate în presa din Transilvania.

La solicitarea guvernului maghiar, Împăratul a refuzat să primească Memorandumul. Acesta a fost trimis, încă sigilat, la Ministerul de Interne al Ungariei, care l-au trimis mai departe înapoi la semnatari. „Din păcate”, spune Dr. Rus, „acest document nu a fost primit oficial la Cancelaria Imperială de la Viena. A fost trimis înapoi cu poșta la Guvernul de la Budapesta, de unde a fost trimis la Ioan Rațiu, la Turda.”

Primele consecințe au venit imediat după depunerea Memorandumului: casa lui Iuliu Coroianu a fost atacată, la fel și cea a lui Ioan Rațiu.

La 13 mai 1893, s-a depus denunțul penal împotriva Comitetului Național. Conform Dr. Rus, în acel moment „a început un proces politic ostil, agresiv față de liderii politici români, ei fiind acuzați de subminarea noului stat de drept.” Guvernul de la Budapesta adoptă tactica de minimalizare a întregii acțiuni, prin atribuirea ei unor indivizi particulari. Inițial a fost acuzat Eugen Brote, ca proprietar al tipografiei la care a fost tipărit Memorandumul. Comitetul Național a luat însă asupra sa responsabilitatea, ca reprezentant al întregii națiuni române. Până la urmă au fost dați în judecată 23 de membri ai Comitetului Central al PNR și 5 particulari.

„Procesul s-a desfășurat la Cluj, în Sala Reduta care există și astăzi, iar printre apărători s-a numărat și Aurel Mureșianu, care s-a făcut remarcat pentru poziția extrem de intransigentă. Acesta cerea dreptul românilor de a se apăra în limba maternă: «Nu vreau grație, ci vreau să exercit un drept!». Judecătorii și procurorii cereau ca procesul să se desfășoare în limba maghiară, limba oficială, astfel încălcând un drept cutumiar practicat în sec XIX în Transilvania”, conform Dr. Rus.

Ioan Rațiu a cerut și el dreptul de a se apăra în română, chiar dacă vorbea bine maghiara. Vorbind în numele tuturor acuzaților, acesta declară „Sunteți stăpâni pe persoanele noastre fizice, vă scapă însă conștiința noastră care este conștiința națională a poporului român! … E tribunalul lumii civilizate, care vă va osândi odată mai mult și mai aspru decât v-a osândit până acum!”

Procesul a luat sfârșit la 25 mai 1894 - 15 dintre acuzați au fost găsiți vinovați, obligând Gazeta de Transilvania să publice sentința. Recursul de nulitate a fost respins, iar în iulie 1894 condamnații au fost duși la închisoare la Budapesta. Peste un an și jumătate, aceștia au fost grațiați de Împărat la 14 septembrie 1895, deși primiseră pedepse mult mai mari. Faptul s-a datorat intervenției de la București spre Viena a lui Carol I.

Autoritățile române priviseră de altfel cu mare atenție desfășurarea întregului episod, de care cum am amintit regele și prim-miniștrii nu erau străini. Anterior, București-ul a căutat să-și folosescă legăturile privilegiate cu Tripla Alianță (Austria și Germania) pentru a forța guvernul ungar să-și reformeze politica naționalităților. Este momentul în care proiectul național devine oportunitate politică. Partidele din Regat au acordat sprijin financiar bisericilor și școlilor, dar le acordă și guvernele succesive și inclusiv Banca Națională.

Dar când replica Vienei, apoi a Budapestei duce la arestarea memorandiștilor, procesul și sentința de la Cluj au stârnit o furtună nu numai în presa românească de peste Carpați, dar și în cea europeană. Opinia publică se solidariza cu victimele - românii ardeleni. Ochii multora s-au îndreptat fără greșeală spre românii transilvăneni.

Ultimul act

În urma eșecului Memorandumului, și odată cu el peste un deceniu de conferințe, documente și hotărâri PNR, cauza românilor din Transilvania a obosit, pe plan politic intern. Visul autonomiei a fost abandonat, iar în 1905, mișcarea pasivistă s-a încheiat. Iluzia românilor că pot apela la un Împărat bun și drept s-a disipat și el, conform Dr. Bolovan: „Mișcarea Memorandistă, chiar dacă nu a dus la o ameliorare concretă, imediată a statutului lor, a arătat liderilor că s-a terminat cu petiționalismul la Viena. Din punct de vedere al strategiei mișcării naționale românești, a fost ultimul act.” Urmează acțiunea.

În Transilvania, „era vorba de cine are dreptate, nu cine a fost primul. Populația a preluat discursul. Preoții și învățătorii erau membrii ASTRA, era o comunitate de idei care circulau. Toată lumea știa despre ce este vorba. A început o mișcare subversivă. Elevii de la Liceul Românesc nr. 1 din Brașov își țineau mici tricoloare pe interiorul cozorocului, le scoteau când nu erau reprezentanții autorității de față. Se cânta Deșteaptă-te, Române”, spune Dr. Rus despre spiritul timpului.

În România, oamenii au devenit conștienți de soarta fraților de după Carpați. „Oamenii din Vechiul Regat au devenit mai sensibili la problemele românilor din Transilvania și au conștientizat cât de vulnerabili sunt aceștia în fața presiunii spre maghiarizare”, explică Dr. Bolovan. Au contat și cele câteva decenii în care elevilor din Regat li se spunea la școală că Transilvania e locuită de români și că e posibil ca și acele teritorii să facă parte din statul român. Dar evenimentele din 1892-1894 au promocat emoție:„Memorandumul a generat un val de simpatie și sprijin care a crescut până la Primul Război Mondial. Nu ar trebui să ne mire decizia din vara anului 1916 de a intra în război pentru eliberarea Transilvaniei: exista o presiune populară crescândă ca autoritățile de la București să se implice în soarta românilor de peste Carpați.”

Memorandumul a atras și atenția intelectualilor din întreg continentul. „Un lucru este sigur: nu există publicitate negativă, doar publicitate”, spune Dr. Rus. „Cauza românilor ardeleni a devenit subiect de presă european. Luni la rând, presa europeană a vremii, alimentată de comunitatea statală românească a sprijinit această mișcare memorandistă și a adus pe masa ministerelor de externe din Europa cauza acestei minorități privată de exercitarea drepturilor politice."

Luptele unor generații după generații

Mulți dintre cei care au contribuit la cauza națională din Transilvania au fost oameni de cultură, cu studii în străinătate și distincții importante, iar mulți au învățat valoarea educației acasă. Astfel, vocația proiectului național s-a transmis în familii precum Mureșianu sau Rațiu de-a lungul multor generații.

Familia Mureșianu

Iacob Mureșianu, primul din familie care s-a stabilit la Brașov, era convins că singura soluție pentru formarea conștiinței naționale este culturalizarea maselor. Altfel spus, educație. În ciuda amenințării cenzurii maghiate, a înființat în 1838 Gazeta de Transilvania.

Aurel Mureșianu, fiul său, a luptat pentru unificarea societăților românești, publicând articole extrem de populare. Acesta s-a format ca jurist la Viena. În 1884, a transformat Gazeta într-un ziar cotidian. Aurel Mureșianu făcea apel la toți românii să fie solidari și să participe la viața politică.

Iacob Mureșianu junior, fiul lui Aurel, a avut o contribuție importantă către întemeierea unei școli românești de muzică. Fiul acestuia, Iuliu, s-a format apoi și el ca muzician în străinătate.

Familia Rațiu

Familia Rațiu a lăsat o moștenire de neșters asupra României. Originari din Turda, oraș marcat de aura antichizată de vechi castru roman, aceștia sunt o familie nobilă recunoscută de secole. În familie s-au remarcat mulți membri, explică Indrei Rațiu, fiul mai mic al politicianului țărănist, Ion Rațiu. „Dr. Ioan Rațiu și familia sa aveau o viziune amplă pentru români. Asociația femeilor a fost condusă de Eugenia Rațiu, un simbol revoluționar al egalității femeilor și asta înaintea mișcării sufragetelor din Anglia. Baziliu Rațiu a construit școli și biserici. Ioan Rațiu a fost inspirat de discursurile și activitățile lui Baziliu, totul a devenit o misiune cumulativă.”

„Dr. Ioan Rațiu și tatăl meu Ion, zis Iancu, Rațiu aveau elemente în comun - faptul că mișcarea memorandistă a fost o mare inspirație pentru generația nouă”, povestește cu drag Indrei Rațiu. „În copilărie, tatăl meu ne-a vorbit despre semnificația modului în care românii și-au câștigat identitatea și au început să construiască această viziune timp de câteva secole. Pe covorul din sufrageria de la Londra, ni se povesteau aceste lucruri.”

Liderul memorandiștilor, dr. Ioan Rațiu, era frate cu bunicul lui Ion Rațiu. Tatăl lui Ion Rațiu, deci nepotul de unchi al memorandistului, Augustin Rațiu a fost cel mai tânăr delegat în Sala Unirii de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918. În perioada interbelică, a ajuns primar în orașul său, Turda. Era un bun organizator, între altele, el a inaugurat salina, dar și o școală de meserii.

A fost arestat în timpul ocupației sovietice, dar nu și-a executat pedeapsa în totalitate pentru că o lovitură prea puternică la cap l-a făcut inapt de muncă forțată. Fiului exilat la Londra (Ion Rațiu terminase Economia la Cambridge și lucra la Ambasada României de la Londra la finele celui de-al doilea război mondial), a izbutit să îi povestească peste ani întreg calvarul. Duba Miliției îl azvârlise în centrul Turdăi alături de un veteran de război și el, inapt de muncă, din cauza unui picior lipsă. A fost îngrijit de fiul rămas în țară, medic, o perioadă îndelungată până când a reînceput să vorbească și, treptat, și-a reluat activitatea. Locuiau cu toții, familia extinsă a celui mai tânăr delegat la Alba-Iulia, în subsolul casei lor de odinioară.

Impactul Memorandumului

Este de domeniul evidenței că acțiunile Memorandiștilor au contribuit la construirea conștiinței naționale în Transilvania, chiar dacă nu au reușit să schimbe politic sau economic statutul românilor sub monarhia dualistă. Viziunea lor a dus la potențarea proiectului național și în Regat, unde oamenii de rând și oficialii deopotrivă au început să își imagineze locul Transilvaniei într-o Românie Mare. Punctual, memorandiștii au eșuat: nu au reușit să amelioreze condiția românilor transilvăneni. Au contribuit însă la spiritul care le-a dat transilvănenilor drepturi în cadrul noului stat român după 1918.

La nivel internațional, Memorandumul a atras atenția politicienilor europeni liberali care susțineau statul național și drepturile omului. Transilvania - anterior un teritoriu tampon, așezat strategic între Imperiile Austro-Ungar, Otoman și Țarist, s-a însuflețit prin cunoașterea cauzei oamenilor de acolo. Transilvania a devenit terenul perfect nu pentru confruntări militare, ci morale și diplomatice.

Atât Dr. Valer Rus, cât și Dr. Ioan Bolovan menționează că astăzi, impactul Memorandumului e caduc. Cauza națională a românilor din Transilvania a fost realizată prin Marea Unire. Evenimentul rămâne un punct de interes numai pentru istorici. Memorandiștii au ajuns să fie nume de străzi sau monumente, fără ca lumea să mai știe cine au fost cu adevărat acei oameni.

Ceea ce ar putea interesa însă astăzi, în cel mai înalt grad, este felul în care marginalizați politic au reușit cu răbdare, hotărâre și asumându-și riscuri, să ducă la bun sfârșit un proiect atât de ambițios încât părea neverosimil.