Ministrul justiției Tudorel Toader a anunțat că guvernul va face tot ce poate pentru a bloca numirea lui Kovesi, dând întregii situații un ton personal și se pune întrebarea dacă s-a mai întâmplat așa ceva.
Răspunsul este: ohoho, și încă cum! Putem lua exemplul Poloniei: ura totală, nu doar personală, dar de dimensiuni metafizice pe care omul care conduce din umbră guvernul, precum Dragnea în România, jumătatea de gemeni Jaroslaw Kaczynski, i-o poartă președintelui Consiliului European Donald Tusk.
Ura este veche, având consistența tragediilor antice sau shakespeariene. Guvernul polonez s-a opus, de pildă, ca mandatul lui Tusk de președinte al Consiliului European să fie reînnoit, deși funcția este extrem de prestigioasă, Tusk având rangul unui șef de stat. La polonezi nu e nici măcar vorba de cine știe ce divergențe ideologice. Cei doi, Kaczynski și Tusk, pot fi catalogați ca fiind amândoi de centru-dreapta. Kaczynski este creștin-conservator, Tusk e liberal. Dar ura urcă până la perioada în care Tusk era șeful guvernului polonez iar defunctul frate geamăn al lui Kaczynski, Lech, era președinte.
Tusk l-a împiedicat atunci, în 2009, pe Lech Kaczynski să vină la summiturile UE de la Bruxelles, unde el, Tusk, reprezenta Polonia.
După moartea lui Lech Kaczynski, împreună cu mulți membri ai guvernului într-un accident de avion în Rusia, unde se afla în vizită oficială pentru a comemora masacrul trupelor poloneze la Katyn în al Doilea Război Mondial de către trupele lui Stalin—supraviețuitoarea jumătate de gemeni Kaczynski, Jaroslaw, a rămas cu convingerea definitivă că accidentul de avion care i-a omorît fratele a fost provocat de Putin și ascuns de Tusk.
Da, în aceeași logică, el este convins că premierul de atunci, Tusk, pe care cei doi gemeni îl dușmăneau deja, a împiedicat o anchetă adevărată în cazul accidentului.
Îl dușmăneau pentru că Tusk nu îl lăsase pe Lech Kaczynski să meargă, în 2009, să reprezinte Polonia la Bruxelles. În Polonia, ca și în România, constituția spune că politica externă este de resortul guvernului, însă nimic nu impune în practică prezența președintelui la summiturile europene, dar nici nu se opune prezenței lui.
Premierul liberal de atunci, Donald Tusk, a făcut tot posibilul pentru a-l împiedica pe președintele conservator, Lech Kaczynski, să vină la Bruxelles. Mai întâi l-a implorat "în genunchi" în direct la radio să stea acasă și să lase să vină în locul lui ministrul de Externe, pentru că în discuții și negocieri tehnice, pe timp de criză, e nevoie de o expertiză reală, iar regulile summitului nu acordă decât două scaune fiecărei țări. Răposatul Lech Kaczynski a răspuns solemn că el va merge la Bruxelles, pentru că trebuie să se vadă cu egalii săi. Actul doi: în ziua plecării, premierul Tusk i-a refuzat lui Kaczynski o aeronavă (ca în psihodrama Ponta – Băsescu din 2012). Imperturbabil, Kaczynski s-a dus la aeroport și a venit cu un avion de pasageri.
La Bruxelles, serviciile de securitate au fost obligate să-l lase pe Kaczynski să intre în clădirea Consiliului, protocolul făcând imposibil un refuz. Așa încât, spre disperarea si rușinea lui Tusk, europenii s-au trezit (lovitură de teatru) cu Lech Kaczynski în sală. Ministrul de Externe de atunci, Radek Sikorski, a fost nevoit să-i cedeze locul. Rareori a fost mai justificată expresia "a sosi pe nepusă masă". Diplomați polonezi mi-au spus atunci, sub pecetea tainei, că defunctul Lech Kaczynski mai venise cu un scop: să împiedice ca Lech Walesa să figureze pe lista personalităților numite de UE în cadrul unui "grup de reflecție" asupra viitorului Europei.
Asta pentru că, înainte de a ajunge la putere, gemenii Kaczynski îl trădaseră și pe mentorul lor Lech Walesa. Așa că atunci când mandatul lui Donald Tusk în fruntea Consiliului UE a fost reînnoit, Polonia s-a opus din toate puterile.
Da, există asemenea dușmănii și la alții: politicieni în stare să blocheze numirea unui conațional într-o funcție internațională din motive de dușmănie personală sau de rivalitate politică domestică. Imaginea țării nu mai are atunci nici o importanță.
