Cel mai probabil Marea Britanie se va îndrepta către un „no-deal” Brexit pentru că acest lucru este dorit în realitate de forțele politice care controlează acum Parlamentul britanic și care plănuiesc deja viitorul țării după părăsirea Uniunii Europene.
Complexitatea și răsturnările de situație ale Brexit-ului îl vor transforma fără îndoială în subiectul multor teze de doctorat și lucrări de specialitate pentru mulți ani de acum încolo. Poate vom reuși totuși să înțelegem mizele lui viitoare, dacă am tranșa acest veritabil nod gordian cu Briciul lui Occam. William Occam a fost un teolog și filozof englez din secolul al XIV-lea, reprezentant al nominalismului filozofic, care a enunțat așa-numitul principiu al parcimoniei, cunoscut și sub numele de Briciul lui Occam, și care spune că cea mai simplă explicație pentru un fenomen este cea pe care ar trebuie s-o preferăm pentru înțelegerea lui.
Așadar, am putea aplica această filozofie engleză și Brexit-ului pentru a explica de ce doamna Theresa May încă mai este prim-ministru în ciuda gestiunii dificile de care dă dovadă, și de ce forțele politice parlamentare își doresc o ieșire fără nici un acord cu UE.
Doamna Theresa May încă mai este primul-ministru al Marii Britanii pentru simplul motiv că nici un alt politician nu-și dorește să fie în locul ei în acest moment. Toate bătăliile parlamentare ale doamnei May au relevat un tipar bine conturat : întotdeauna a câștigat voturile moțiunilor de cenzură împotriva guvernului său, dar a pierdut voturile legate de trecerea prin Parlament a proiectului său de acord pentru părăsirea UE. De altfel, nu doamna May este problema, ci Acordul de Retragere pe care ea îl propune cu UE și care a ridicat numeroase nemulțumiri. Prezentat pe 12 iulie 2018 și cunoscut și sub numele de Acordul de la Chequers, după numele reședinței tradiționale de la țară a primul-ministru britanic, el are statutul de „carte albă” și încă nu a fost ratificat de Parlamentul britanic, iar în ceea ce privește UE trebuie spus că Bruxelles-ul a respins deja acest proiect de acord în septembrie 2018 prin vocea negociatorului-șef, francezul Michel Barnier.
În centru negocierilor dintre Londra și Bruxelles au stat mereu așa-numitele Patru Libertăți care pun bazele Pieței Comune a Uniunii Europene. Este vorba libertatea de circulație a persoanelor, a bunurilor și servicilor și a capitalurilor, toate fiind aspecte importante care vor defini relațiile dintre Marea Britanie și UE după Brexit. În ceea ce le privește, negociatorii europeni au aplicat mereu principiul indivizibilității celor Patru Libertăți, adică au insistat ca ele să fie acceptate împreună, neexistând o geometrie variabilă.
Or, guvernul May întotdeauna a sperat să le separe, dorind să aibe acces doar la libertatea de circulație a bunurilor, dar ridicând bariere pentru restul, în special pentru libertatea de circulație a persoanelor, referendumul pentru Brexit din 2016 având o puternică tentă anti-migrație. De altfel, toate scenariile apocaliptice post-Brexit legate de penurii alimentare sau cozi interminabile la vămi pornesc de la perturbarea acestor libertăți de circulație, fie că e vorba de dificultăți în aprovizionarea cu alimente sau îngreunarea circulației cetățenilor.
La ora actuală adevăratul clivaj care dezbină Parlamentul britanic este unul trans-partinic. Clivajului tradițional stânga-dreapta i se adaugă cel care-i separă pe parlamentari în cei favorabili ieșirii fără acord, și în cei favorabili ieșirii cu un acord, cel mai adesea similar celui propus de doamna May. Acest clivaj trans-partinic explică de ce opoziția cea mai înverșunată și cea mai energică împotriva Theresei May vine chiar din partea propriului ei partid, Partidul Conservator, și mai exact din partea așa-numiților „diehard Brexiters” reuniți în influentul grup parlamentar eurosceptic European Research Group (ERG) al căror lider este domnul Jacob Rees-Mogg.
În relatarea Brexit-ului, opinia publică s-a concentrat adesea asupra unor personalități excentrice precum Nigel Farage sau Boris Johnson, dar adevăratul om politic care ar merita toată atenția este Jacob Rees-Mogg, un influent parlamentar Tory care întruchipează perfect valorile conservatorismului britanic și care este un susținător determinat al unui „no-deal” Brexit. Mai mult decât atât, domnul Rees-Mogg este liderul atotputernicului grup de conservatori „diehard Brexiters”, European Research Group (ERG), al cărui număr de membrii parlamentari este încă neștiut cu exactitate, dar care adesea reunește în jur de 60-70 de voturi ce fac din el o forță decisivă în Parlamentul britanic, chiar dacă nu votează întotdeauna în bloc.
Conservatorul Rees-Mogg și ERG sunt adevărata opoziție împotriva Acordului Chequers propus de Theresa May, a căreia înlăturare propriu-zisă din fruntea guvernului nu și-o doresc cel puțin pentru moment, în ciuda unei moțiuni eșuate împotriva ei ca lider a partidului în decembrie 2018. Ei sunt cei care au „torpilat” de câte ori a fost prezentat în Parlament acordul Theresei May, dar la moțiunile de cenzură împotriva guvernului au votat mereu în favoarea ei. Într-o bună măsură, ei sunt responsabili pentru Purgatoriul care nu lasă guvernul May „nici să moară, nici să trăiască”.
Purgatoriu care de altfel va înceta decât odată cu un „no-deal” Brexit pe care ei îl speră la sfârșitul lunii martie 2019. Nu întâmplător la începutul lunii martie, mai mulți lideri conservatori au afirmat că după Brexit, doamna May ar trebui să se retragă, lăsand în fruntea țări un alt lider pentru fazele următoare ale procesului de ieșire din UE, arătând astfel că în ochii lor misiunea istorică a Theresei May se va încheia atunci.
În orice caz, cu siguranța vom mai auzi numele domnului Rees-Mogg în lunile următoare când vor începe bătăliile politice pentru viitorul post-Brexit al Marii Britanii, opoziția sa față de Acordul Chequers și angajamentul categoric pentru un „no-deal” făcând din el în prezent adevăratul „shadow Prime-Minister” al țării.
Deși ar putea părea surprinzător, o ieșire fără nici un acord (un „no-deal”) din Uniunea Europeană este dorită de mai multe forțe politice care contează în Parlamentul britanic, dar de fiecare din motive diferite.
Rees-Mogg și ERG își doresc un „no-deal” atât pentru a evita plata „facturii de plecare” estimată la aproximativ 39 de miliarde de lire sterline, dar și pentru a-și impune propria viziune despre cum ar trebui să arate viitorul țării după părăsirea UE. Ei sunt adepții așa-numitului model economic Singapore-pe-Tamisa (în engleză „Singapore-on-Thames”) sau al Patrulea Mandat Thatcher. Este vorba de un model de reforme economice liberale după modelul celor ale doamnei Thatcher, și care presupun în principal privatizări și dereglementări financiare.
Miza acestui model economic este transformarea Marii Britanii într-un paradis fiscal atractiv pentru investitorii din întreagă lume, Londra devenind un soi de „tax haven”, refugiu pentru fluxurile de capital ce vor căuta aici adăpost. Pentru ca acest model să prevaleze în viitor este nevoie de un „no-deal” pentru că orice acord cu Bruxelles-ul ar presupune reglementări, în special a serviciilor financiare, pe care Londra ar fi obligată să le accepte.
Jeremy Corbyn, liderul Partidului Laburist, își dorește un „no-deal” pentru a putea da vina pe conservatori pentru posibilul haos creat, el urmărind să profite de gestiunea deficitară a conservatorilor într-o viitoare campanie electorală pentru funcția de prim-ministru. Corbyn nu este un simpatizant al UE, dar nu s-a exprimat public de teama de a nu-și îndepărta membrii de partid și alegătorii, autoritatea sa fiind deja destul de contestată.
Un alt actor politic care ar prefera un „no-deal” este partidul unionist nord-irlandez, Democratic Unity Party (DUP), partenerul junior de guvernare a doamnei May, în momentul de față cele 10 voturi ale parlamentarilor DUP asigurând existența guvernului în Parlament. În mod paradoxal și acest partid nord-irlandez ar putea ajunge să prefere un „no-deal” din cauza așa-numitei „clauze a frontierei irlandeze” (în engleză „the Irish backstop”) asupra căreia UE nu va renunța.
În momentul în care Marea Britanie va părăsi Piața Comună și Uniunea Vamală între ea și UE se vor reinstaura controalele vamale la frontiere. Singura frontieră terestră pe care Marea Britanie o are cu UE este cea dintre Irlanda de Nord și Republica Irlandeză, dar orice frontieră fizică (în engleză „hard border”) cu infrastructura și controalele vamale aferente ar fi percepute drept contrare spiritului și literei Acordului din Vinerea Mare (Good Friday Peace Agreement) din 1998 care a pus capăt războiului civil de atunci dintre naționaliști și unioniști și ulterior a pacificat regiunea Irlandei de Nord.
Pentru a evita o posibilă reizbucnire a oricărui conflict, UE a propus o așa-numită „plasă de siguranță” (în engleză se folosește expresia „backstop”) care ar permite să rămână deschisă frontiera dintre cele două Irlande ca până acum, dar ar oferi Irlandei de Nord un statut special în Uniunea Vamală și anumite părți ale Pieței Comune, în schimb ea angajându-se să respecte ca până acum normele comunitare sub autoritatea Bruxelles-ului. Or, Londra percepe acest statut special drept un afront adus suveranității și integralității sale teritoriale și pe cale de consecință îl respinge cu vehemență. Așadar din aceste motive, dar și calcule electorale de politică regională, partidul unionist DUP ar prefera un „no-deal”, deși nu ar recunoaște-o deschis, deoarece orice acord cu UE ar include obligatoriu o „clauză a frontierei irlandeze” percepută ca o amenințare la unitatea Regatului Unit.
Dacă într-un final se va ajunge la un „no-deal” pentru relațiile cu alte state se vor aplica principiile de drept internațional enunțate de Convenția de la Viena din 1969, și regulile internaționale comerciale ale Organizației Mondiale a Comerțului.
Desigur, nimeni nu poate să prevadă ce va urma în viitor, dacă data părăsirii UE va fi amânată, dacă se va ține un al doilea referendum, deși este puțin probabil, sau dacă va apărea un alt element neprevăzut. Este interesant de observat că dificultățile Brexit-ului nu țin atât de UE cât mai degrabă de rivalitățile vieții politice interne britanice. În tot acest joc politic complex, principiul parcimoniei sau Briciul lui Ockham ne spune că explicația cea mai simplă este cea de preferat, iar în acest moment, cea mai simplă explicație este că Marea Britanie se îndreaptă către un „no-deal” Brexit.
Indiferent de cine va fi următorul lider al Marii Britanii, Jacob Rees-Mogg, Boris Johnson, Jeremy Corbyn sau oricine altcineva, la întrebarea cum vor arăta în viitor relațiile dintre Londra și Uniunea Europeană ne permitem să cităm titlul unei cărți a istoricului W.G. Runciman și să răspundem „Very different, but much the same”.
