Chiar dacă despre Beethoven se spune adesea că n-a fost cel mai religios dintre compozitori, Missa Solemnis e o mărturie a a unei profunde spiritualități. Versiunea dirijată aseară de René Jacobs pe scena Ateneului a fost una memorabilă, cu o fabuloasă partitură corală a Zürcher Sing-Akademie.
Vocal-simfonicul sacru beethovenian by midnight la Ateneu a fost impresionant, mai ales datorită corului elvețian Zürcher Sing-Akademie.Missa Solemnis e o partitură despre om și despre partea lui spirituală și mai ales despre relația lui Beethoven cu Dumnezeu, una destul de belicoasă uneori, alteori solemnă și neașteptat de atașantă. Op.123 o lucrare monumentală, atât ca dimensiuni cât mai ales pentru profunzimea spirituală. A lucrat 4 ani la această misă, în paralel cu Simfonia a IX-a, a cărei universalitate o eclipsează și plasează astăzi într-un nemeritat con de umbră. Compozitorul are puțin peste 50 de ani când o scrie, e surd complet și foarte nefericit. Deși gândită pentru ceremonia înscăunării unui arhiduce, nu va fi gata la timp, iar Beethoven, ursuz, ipohondru și total anti-social cu semenii va nota o dedicație pe partitură: ”Dumnezeului meu, care nu m-a părăsit niciodată”.
Muzica misei ”solemne”, scrise pe tipicul clasic al liturghiei romano-catolice, are o plenară bucurie intrinsecă, Beethoven plonjează în tipicul liturgic cu uneltele sale geniale, iar dacă marile fugi vocale ale corului sunt o dezlănțuire radiantă de bucurie, în special în monumentala parte a II-a, Gloria, aparatul orchestral care performează pe instrumente de epocă are un rol sinergetic, iar Freiburg Barock Orchestra s-a bucurat efectiv de muzică, în versiunea originală propusă de René Jacobs, un șef fără cine știe ce tehnică dirijorală, dar cu o viziune clară și multă pasiune, cu o atenție de cerber la tempo-uri. Jacobs știe să nu cadă în păcatul excesivului, în care deseori se hazardează ansamblurile ce cântă pe instrumente vechi, din cauza lipsei volumului – nu sunt un fan al interpretărilor cu instrumente ”autentice” ale unor capodopere clasico-romantice (spre exemplu, Jordi Savall și Hesperion 21 au cîteva abordări ridicole în sensul acesta) dar versiunea beethoveniană a Freiburgului mi-a plăcut, în special pentru cor, unul fabulous.
Misa are momente solistice superbe, iar garnitura celor 4 din fața ansamblului e destul de bună și omogenă – nu mi-au plăcut niciodată vedetele prea operistice în repertoriul oratorial și de misă, cu o notă specială pentru timbrul și interpretarea mezzo-sopranei Sophiei Harmsen, pentru căldura tenorală lui Maximilian Schmitt și pentru adecvarea baritonului Johannes Weisser, doar soprana maghiară Polina Pastirchack, o voce caldă și frumoasă de alfel, suferind în cîteva pasaje în care nu trece de ansamblu, nici măcar excesul ”operistic” nefiind de ajuns. În Agnus Dei, inima spiritualizată a lucrării, soliștii sunt admirabili, ei vor crea o senzație de evanescență în dialog cu corul, Donna nobis pacem fiind o admirabilă concluzie.
Ansamblul minimalist se simte bine în desfășurarea frumuseții vocale beethoveniene, cu solo-uri minunate – timbrul instrumentelor de epocă este absolut formidabil, în special alămurile (corni și trompete fără valve) fagot și flaut baroc, cu o partidă a corzilor omogenă sub atacul ferm al concertmaistrei Anne Katharina Schreiber, cu o poziționare cel puțin originală a instrumentiștilor. Acesta e elementul care izbește de la încă intrarea în scenă: viorile sunt în centru-dreapta scenei, în picioare (!) cu cellii așezați, încadrați de viole, linia lemnelor în spate, cu fagoții la extremitățile liniei, cu contrabașii pivotând central și cu linia suflătorilor de alamă în spate, sus, cu timpani în față – superb timpanistul Charlie Fischer! Corul e dispus în două falange, pe câte o diagonală a scenei, în dublu partide Sopran-Bas dreapta, Alto-Tenor stânga. Prin însăși amplasamentul de lance sonoritatea e copleșitoare, mai ales cea a corului, devenit în mâinile lui René Jacobs un magnific instrument, într-un timming aproape perfect cu orchestra și soliștii. Zürcher Sing-Academie pregătit de Florian Helgath sună superb (Zürcher vine de la orașul elvețian, ”zurichezii” într-o traducere la îndemână) coriștii sunt foarte tineri, vorbesc doar dialectul aspru swiss-alemanic pe care îl auzi preponderant la Zürich, n-am reușit să mă înțeleg prea bine cu ei după concert, dar dicția textului în latină e impecabilă pe scenă, corul are strălucire și bucurie devoțională în partitura epuizantă. Pregătirea lor e impecabilă, chiar formația în sine e tînără, înființatăîn doar 2011 și cu un repertoriu incredibil, de la Monteverdi la Elgar, trecând prin baroc și clasicim. Vor cânta toată misa cu încredere și claritate, cu o intonație superbă în Kyrie, cu o intensitate extraordinară în Gloria, contrapunctul fugii vocale e dumnezeiesc, e un fortissimo brilliant – n-o să uit prea repede acel Et in terra pax de aseară și acele minunate și fremătătoare Sib ale sopranelor. Tenorii sunt magma sonoră în Et incarnates, Sanctus-ul e minunat cântat în registrul coral, cu o noblețe resemnată care dă fiori – compozitorul a notat mit andacht în partitură și devoțiunea e resimțită înfiorat de publicul din sală. La pleni sunt coeli cupola Ateneului se umple de slavă, da, sfințenia nu e pentru toți oamenii, nici măcar pentru genii. Vioara se străduie în Benedictus, cu morgă aproape concertantă, nu mă deranjează deloc vibrato-ul, Anne Katharina Schreiber e un excelent concertmaistru, în general are un dialog rafinat al nuanțelor cu ansamblul coral, care, din nou surprinzător, se ridică din nou în picioare la izbucnirea Ossana in excelsis! Pentru mine a fost o experiență magnifică: ce pianissimo vocal are corul în Agnus Dei, ce artă în preluarea subtilă a intensităților orchestrale de la cor la orchestră și înapoi la soliști, într-un cuvînt, ce cor, unul absolut magnific: în ciuda efectivului redus și a versiunilor ”clasice” pe care le știu de pe înregistrări, pentru mine a fost o versiune memorabilă. Sir John Eliot Gardiner, semnatarul unei versiuni de colecție a Misei Solemnis, a spus într-un interviu că ”partitura corului în această lucrare e ca o ascensiune pe muntele Everest”. Pentru mine, Zürcher Sing-Akademie a ajuns în aseară, acolo sus, în înălțimile rarefiate ale artei interpretative.
Facebook Forum