Directețea scrisului său, refuzul de a se exprima eufemistic când e vorba de imbecilitate, mitocănie și mârșăvie, au dus și duc la atacuri dezgustătoare. Mobilizarea resentimentelor și invidiilor arată cât de departe poate merge poltroneria celor care nu suportă puterea iradiantă a valorii autentice. Fiecare articol al său este o invitație la decență, eleganță a gândirii și civilitate.
Pe Andrei îl obosește profund starea de continuă nervozitate așa-zis morală, dar în mod cert îl exasperează relativismele bășcălioase ale celor pentru care totalitarismul nu a fost (și nu este) decât o bagatelă istorică. Pledează pentru dreptul la existență al scepticismului dezabuzat, dar el rămâne un moralist pe cât de onest, pe atât de lucid: „Sunt momente în care nu e de făcut decât ceea ce ai simțit din prima clipă că trebuie să faci. Orice tergiversare suspendă iremediabil impulsul moral sănătos. Excesul inteligenței, rafinamentele psihanalitice, deprinderea de a găsi justificări pentru orice, de-a înțelege totul dialectic, talentul, în sfârșit, de a vedea relativitate acolo unde un discernământ nativ separă, fără dificultate, binele de rău—toate acestea sunt premise certe ale pierderii spontaneității morale” (Minima moralia).
Tocmai accentul pe această spontaneitate morală, pe ceea ce englezii numesc common sense, îl apropie de Andrei Pleșu de un Raymond Aron, George Orwell, Arthur Koestler sau Isaiah Berlin. Mai presus de orice, Andrei Pleșu este un om al dialogului, o personalitate de vârf a culturii române pentru care valori precum încrederea și toleranța sunt fundamentale. Îi repugnă resentimentele de orice fel. Știe să fie îngăduitor, dar nu face rabat la principii.
Filosof al culturii și al religiei, el este în egală măsură un comentator redutabil al actualității politice. Eseurile despre dezolantele înfățișări ale obscenității politice dau măsura unei gândiri eliberată de clișee, un spirit mereu viu, pe cât de alert în planul ironiei, pe atât de grav în acela al judecății morale. Dogmele mumificate îi repugnă visceral, după cum are o oroare sacră față de stupiditatea ori vulgaritatea de prea multe ori prezente în climatul politic postdecembrist.
Radicalismele gălăgioase, ca și extremismele contondente îi dau frisoane. Spre deosebire de atâția confrați de idei și de generație, el și-a asumat, încă din anii ’80, ceea ce aș numi aventura trăirii în adevăr. Nu este niciun paradox, de aceea, în faptul că Andrei Pleșu a scris prefața ediției românești a eseurilor morale și politice ale lui Václav Havel. Asemeni scriitorului-politician ceh, Pleșu crede în datoria intelectualului critic de a se implica în treburile cetății. Nu o face însă de o manieră zburlit-agresivă, ci cu o mare, invidiabilă pudoare. Pedagogia propusă și practicată de Andrei Pleșu este una discretă, calmă, potolită.
Nu mai puțin importantă mi se pare apartenența lui Andrei Pleșu la lista figurilor de seamă ale intelectualității critice est și central europene în anii totalitarismului. Spun acest lucru cu deplină responsabilitate, ca autor de lucrări comparative pe tema istoriei politice a întregii regiuni. În datele concrete ale României ceaușiste, Andrei Pleșu a apărat valorile spiritului și a fost pedepsit pentru aceasta. Faptul că nu a făcut parte din niciun fel de structuri, vizibile ori invizibile, ale fostului aparat (ideologic, politic, ori de alt gen) îl distinge de predecesorii săi în această poziție.
Ca și regretatul Bronisław Geremek (1932–2008), el însuși rafinat istoric medievist și remarcabil disident anticomunist, Andrei Pleșu știe să unească armonios reflecția novatoare și acțiunea rațională. Cititor atent al filosofiei politice contemporane, Pleșu este conștient că, așa cum scria Hannah Arendt, atunci când între gândire și acțiune se naște o prăpastie, libertatea însăși este în pericol.
Uniformitatea și triumfalismul sunt vicii ale unei vieți politice văduvite de sens. Nu cred că există om de bună credință care să-i conteste lui Andrei Pleșu angajamentul constant și neechivoc în favoarea pluralismului, diversității și a celorlalte elemente care constituie tradiția luptei pentru o societate deschisă. În raport cu tribunii radicalismelor generatoare de extremism fanatic, Andrei Pleșu promovează, cu mereu întărit simț al onoarei, etica diferenței și a memoriei. Pentru el, ca și pentru Adam Michnik, intransigența bătăioasă și rigorismul fanatic duc întotdeauna la excese greu remediabile. În egală măsură, observă Pleșu, există situații când fetișizarea flexibilității se convertește în alibi pentru capitulări și abjurări.
Închei, aşadar, cu aceste frumoase, înțelepte cuvinte din Minima moralia: „Sunt însă împrejurări în care nici verticalitatea virtuții, nici înălțimea inteligenței nu sunt suficiente pentru a traversa corect un impas existențial. E nevoie de o calitate suplimentară, pe care, în lipsa unui alt termen, o vom numi talent moral”.
