În România, oricine avea în 1989 vârsta de la care amintirile pot fi rememorate, are ceva de povestit, oricât de puțin, despre cum a trăit zilele Revoluției.
Totuși, în ciuda faptului că regimul politic se raportează la Revoluția Română ca la actul său fondator - întruchipat de comunicatul Frontului Salvării Naționale din noaptea de 22 decembrie prin care a fost eliminat monopolul partidului unic și reinstituit pluralismul - faptele sunt cunoscute de marele public numai în maniera succintă, strict cronologică, prezentată de presă. Elevii nu învață la școală nici istoria dictaturii comuniste, deși ea a durat 45 de ani, nici nu le sunt prezentate detaliat care sunt evenimentele care au făcut ca România să revină în rândul statelor civilizate. Programele educaționale și culturale pentru adulți țin de Ministerul Culturii și de alte instituții în general prost finanțate și administrate.
Condamnarea comunismului - așa cum s-a făcut ea în Parlament, la 18 decembrie 2016 de către președintele de atunci, Traian Băsescu - nu a devenit practică prin finalizarea Dosarului Revoluției, excluderea celor care au participat la represiune de la plata indemnizațiilor sau pensiilor speciale și prin popularizarea numelor acelor mii și mii de de români care s-au opus abuzurilor regimului sau au plătit cu ani de închisoare sau chiar cu viața încăpățânarea de a se considera oameni liberi.
Până când, prin politici publice consecvente, societatea românească va cădea de acord asupra unui narativ comun al Revoluției Române, probabil că mărturiile celor care au trăit direct evenimentele din decembrie 1989 sunt cea mai directă formă de a aminti adevărul. Iată câteva:
Imaginile erau neverosimile. Ca într-o piesă de teatru
Andreea Răsuceanu, critic literar, își amintește că bunicul „își făcuse pe balcon un șantier de tranzistoare și alte mecanisme ale căror piese le tot schimba și improviza”, așa că reușea să prindă Europa Liberă. Autoritățile comuniste bruiau postul de radio încercând să păstreze monopolul absolut al informației. Era interzis să asculți altceva decât versiunea oficială a situației. „De câte ori venea vorba despre Gorbaciov, tonul discuțiilor dintre ai mei cobora brusc, la fel când i-am auzit vorbind despre prăbușirea Zidului Berlinului. N-am înțeles ce însemna asta, aveam numai 10 ani, nici de ce era important un astfel de eveniment, dar bunicii mi-au explicat că era vorba despre un zid simbolic, care despărțea două lumi diferite, dintre care una semăna cu a noastră”.
Cu toate că familia nu își permitea să spere că și în România s-ar putea întâmpla ceva similar, regimul comunist s-a prăbușit și la București. Andreea Răsuceanu își amintește, ca mulți alți români, „efervescența și entuziasmul din casă”, cu televizorul care mergea acum la ore când înainte nu ”era program” și „imaginile neverosimile, care păreau scene dintr-o piesă de teatru, cu cei câțiva revoluționari adunați în studioul de televiziune care anunțau că dictatorul a fugit”. Pentru copii, răsturnarea de situație era de-a dreptul fantastică:
„Dictatorul încă era pentru noi, pentru mine și fratele meu, Tovarășul care ne zâmbea din fotografia de deasupra tablei din clasă, avuseserăm mereu o atitudine ambivalentă față de el, la școală ni se spunea că e părintele și ocrotitorul nostru, acasă surprindeam mereu discuții din care înțeleseserăm repede că era de fapt un personaj negativ”.
Bucureșteancă, Andreea Răsuceanu își amintește și câteva elemente din ceea ce s-a numit ulterior „diversiunea teroristă” - teroarea instalată în oraș și în țară de schimburile de focuri despre care noua putere a spus că ar fi tabere diferite, pe când cercetările ulterioare că a fost vorba despre unități militare și de Securitate care au fost făcute, prin confuzie și dezinformare, să tragă unele în altele. „Îmi amintesc vocea cuiva care striga în noapte - mă aflam la bunici, în cartierul Balta Albă, împreună cu fratele meu mai mic - că apa de la robinete este otrăvită. Sunetele seci, ca de petarde de sărbători care se auzeau venind dinspre un bloc turn, cel mai înalt din cartier (erau sunete de armă n.r.) Penumbra din casă, pentru că jaluzelele fuseseră lăsate, cineva ne anunțase că lunetiști urcați pe blocuri trăgeau pur și simplu în oamenii aflați în apartamente. Frica din ziua în care bunica s-a dus la piață să cumpere alimente pentru Crăciun, deși se auzeau împușcături peste tot în jur”.
Bradul a rămas neterminat și după ce gloanțele s-au oprit
Anul 1989 a prins-o pe Rozalia Bakó la Sfântul Gheorghe ca profesor de științe sociale. Avea puține speranțe că schimbările ce cuprinseseră Europa Centrală și de Est vor avea loc și în România. Ascultând Radio Europa Liberă și alte posturi occidentale, știa de Revoluția de Catifea din Cehoslovacia, știa de schimbarea de la vârful puterii Partidului Comunist din Ungaria, dar nu se gândea că ceva asemănător se poate întâmpla în România.
Fiind destul de departe de granița cu Ungaria, Bakó nu reușea să prindă posturile ungurești de radio, dar se considera norocoasă că își putea vizita prietenii din Oradea și acolo reușea să vadă posturile de televiziune maghiare. La prieteni, a reușit să vadă film ,,Martorul” în regia lui Péter Bacsó, un film satiric la adresa totalitarismului, însă un semn al schimbării din Ungaria. Pe de altă parte, la Cluj, ca studentă, a reușit să citească reviste în limba engleză care vorbeau despre Sindicatul Liber Solidaritatea din Polonia. Dar întoarsă la Sf. Gheorghe, informațiile erau extrem de limitate. Revoluția din decembrie 1989 a adus și în județul Covasna gloanțe.
Rozalia Bakó spune că împodobea bradul împreună cu elevii când în zonă au început împușcăturile. Putea să vadă pe maidanul din fața ferestrei ,,cum șuieră gloanțele pentru că vedeam culorile de la trasoarele lumineșcente”. De altfel, imaginea bradului așezat în fața ferestrei pe al cărei fundal șuieră gloanțele este pentru sociologul Rozalia Bakó chiar miezul Revoluției. Cu atât mai mult cu cât după ce au încetat împușcăturile, nimeni nu a mai revenit să împodobească bradul care a rămas cum îl prinseseră împușcăturile, ,,un simbol al unei Revoluții rămase neterminate”.
Pe de altă parte își amintește că din 22 decembrie, „lumea nu a mai stat la coadă la mâncare, ci a stat la coadă la ziare, oamenii voiau să știe ce se întâmplă în țară”.
Din nefericire, drumul spre normalitate a fost lung și greu. Pentru doamna Bakó violențele de la 15 martie 1990 de la Târgu Mureș au fost un șoc. În aceea zi, își amintește ea, ,,copiii s-au separat, a fost o linie de demarcație, au format două grupuri diferite, în ciuda idealurilor Revoluției care ar fi trebuit să ne unească ca un singur popor sub democrație”.
„Uită-te la mine când vorbesc cu tine!”
Prof. univ. Marcel Tolcea, Facultatea de Jurnalism, Timișoara, se număra printre cei care sperau, se informau și așteptau ca schimbările să se petreacă și în România. „Europa Liberă ne dădea speranțe odată cu venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov și Șevardnadze”, spune el. Își amintește că numele lui Ion Iliescu, fost secretar de partid chiar la Timișoara, era menționat în legătură cu politicile de glasnost și perestroika și că în încleștarea stalinistă în care regimul Ceaușescu închisese România, acesta trecea drept un personaj ceva mai deschis, care citea franțuzește și putea aprecia o piesă de teatru, era perceput pozitiv.
În România de la finele anilor '80, Marcel Tolcea interesat de literatură și dezbateri culturale se simtea realmente sufocat: „Ceea ce se întâmpla în România [în viața culturală n.r.] era cu totul și cu totul de neînțeles.” Condițiile de creație, de debut, de publicare, toate se aflau sub semnul cenzurii. „Demonul acestei tacite agresiuni,” spune acesta, „era revista Săptămâna a lui Eugen Barbu. Scriitorii generației mele, generației '80, au fost bălăcăriți și amenințați cu urmărirea în brațul literar al Securității.”
Nu e de mirare că Marcel Tolcea s-a aflat în stradă din primele momente. În data de 16 decembrie a mers la Biserica Reformată unde în apărarea pastorului Laszlo Tokes se adunase o mică mulțime. A recunoscut însă printre protestatari doi lucrători ai Securității, s-a temut și a plecat. A revenit însă a doua zi, alături de alți prieteni și a mers să protesteze în fața sediului județean de partid, Consilliul Județean al PCR. Forțele de ordine nu interveniseră încă cu gloanțe, nu trecuse încă ședința începută la 16.00, la București, când Nicolae Ceaușescu a dat ordinul ca manifestanții să opriți cu arme de război. Dar tensiunea între manifestanți și autorități era deja uriașă după numeroasele arestări din ajun.
Deși Marcel Tolcea avea să fie martorul unor scene mult mai dramatice în orele următoare, la gardul de fier al Consiliului Județean i-a fost dat să asiste la o scenă de o profunzime uluitoare.
Un manifestant urcat pe gard striga la șeful județean de partid, Nicolae Bălan, aflat în curte. Îl interpela: „Până când ne mai umiliți? Până când ne mai înfometați? Până când nu ne dați apă caldă?” Oficialul, surescitat, roșu la față, nervos, încerca să îl ignore. Și atunci omul a strigat: „Uită-te la mine când vorbesc cu tine!”. În acea clipă, Marcel Tolcea a realizat că frica a dispărut. Probabil că se întâmplase încă ceva cel puțin la fel de important: oamenii își recăpătaseră puterea de a cere socoteală conducătorilor lor, redeveniseră oameni liberi.
Au urmat însă orele însângerate ale lui 17 decembrie. După replica forțelor de ordine de la Consiliul Județean, Marcel Tolcea s-a întors pentru puțin timp acasă. A rămas cât să-și liniștească soția care ajunsese plângând de pe Calea Lipovei, cu pantofii plini de sângele celor împușcați acolo. Întors în oraș, împreună cu alții, viitorul profesor universitar va opri mașinile ca să ceară șoferilor benzină pentru cocktail-uri Molotov. Tancurile de pe Calea Girocului și tirurile de armă îndreptate spre blocurile din jur le arătaseră că nu mai există cale de întoarcere. Bătălia se dădea pe viață și pe moarte. Din fericire, acest sentiment acaparase întreg orașul. Pe 18 decembrie, Timișoara și-a tras o clipă suflul, apoi a intrat în grevă generală. Regimului nu i-a rămas decât să piardă.
„Eram într-un tablou de război complet. Era ireal”
Critic de artă și manager, Călin Stegerean nu se informa de la Europa Liberă, dar frecventa bibliotecile de limbă străină de la București, americană, germană, franceză. Aici, revistele accesibile erau la zi și prezentau informații externe esențiale: „în 1989 era evident că sistemul se gripase, nu mai funcționa, nu mai putea să continue”. În jur însă constatarea sa era dezavuată. Profesori, colegi, prieteni se arătau resemnați.
„Sistemul nu se poate schimba”, „represiunea e prea bine organizată ca să fie posibil ceva”, spuneau ei. „Încercam să le explic că nu asta e problema, că de fapt sistemul nu mai funcționează, că se comportă un organism care stătea să se prăbușească”, își amintește actualul manager de proiecte culturale. „Călătoream des cu trenul, erau mult prea aglomentate, nu vă puteți imagina astăzi cât de aglomerate. Situația alimentară era de asemenea de necrezut!”.
Din fericire, istoria i-a dat dreptate, comunismul s-a prăbușit și în România înainte să se termine anul. În decembrie 1989 se afla la Sf. Gheorghe, unde lucra ca stagiar. În noaptea de 21 spre 22 decembrie a aflat despre noaptea însângerată de la București. Neavând telefon (fix, mobil nu exista), la șase dimineața, a mers la birou și a dat un telefon unei prietene bucureștence ca să afle ce se întâmplă. În drum spre casă, peisajul din centrul orașului era complet altul. Regimul se pregătea de război cu propria populație. Toată zona centrală din jurul instituțiilor publice era înconjurată de tancuri și echipament militar.
„Această ocupare militară a orașului, fără avertisment, mi s-a părut că ne aruncă dintr-o lume care totuși până atunci era guvernată previzibil, care s-a schimbat dintr-o dată și eram într-un tablou de război complet. Am avut sentimentul că nu m-am trezit, că visez. Era un sentiment de ireal – nu de suprarealism, acolo sunt alte legi – dar ceva ireal.”, povestește Călin Stegerean.
Erau orele în care la București, în clădirea Comitetului Central de unde dăduse ordinele măcelului din cursul nopții, Nicolae Ceaușescu, le mai cerea încă o dată loialitate subalternilor din conducerea PCR, iar aceștia nu i-au spus „nu”, deși știau că sute de mii de protestatari se îndreaptă spre Piața Palatului.
„Atmosfera de miracol de atunci nu poate fi redată în cuvinte!”
În 1989, cercetătoarea Germina Nagâț era la rândul ei profesor stagiar. Era detașată la țară, complet izolată de orice informație dinafara sistemului comunist. Nu putea asculta nici măcar radio-ul „pur și simplu fiindcă în fiecare seară se lua curentul.” Totuși, mergând acasă la București, era la curent cu schimbările din celelalte țări arondate Moscovei. Dar „speranță nu aveam fiindcă știam că nu are cine să înceapă. Peste tot, schimbarea se făcea de la vârf în jos, la noi nu avea cine, iar din stradă era imposibil. Știam cât de strâns era controlul, cât de tare supraveghează Securitatea și Miliția totul”, spune șefa Direcției Investigații de la CNSAS. Tot ce își dorea înainte de Revoluție era să găsească o cale să fugă din țară.
În mod paradoxal, la 17 decembrie 1989, exact ,,spaima și oroarea care se auzeau la Europa Liberă cu înregistrările acelea de împușcături și vocea aceea de femeie care striga - Români, nu trageți în români!”, au făcut-o petânăra Germina Nagâț să spere. Iar tot ceea ce a urmat, ea crede până astăzi că a fost „miraculos”. S-a aflat pe bulevardul Magheru, la baricadă, atunci când oamenii au început să cânte pentru prima dată „Deșteaptă-te, române!”, imnul Revoluției de la 1848, cântec interzis pentru care mulți români au făcut închisoare în anii '50.
„Cu toate că se știu detaliile, iar evenimentele se pot reconstrui cronologic în amănunt, atmosfera aceea de miracol, de ceva neverosimil, nu se poate reda în cuvinte și numai cine a trăit-o o poate recunoaște. Aveam senzația că abia acum începeam să respir”. Sau mai bine spus, se corectează ea, „aveam senzația unui om care nu a văzut clar până i s-au pus primii ochelari și de-abia atunci descoperă cât de greșit vedea lucrurile”.
S-a aflat și a doua seară în prima linie a Revoluției de la București, adică în Piața Palatului în momentul în care a început să se tragă. Pentru ea, Revoluția începută în decembrie 1989 poate fi sintetizată în imaginea gloanțelor care veneau dinspre Muzeul Național de Arte spre sediul deja fostului CC al PCR, unde se aflau membrii noii conduceri a țării, Consiliul Frontului Salvării Naționale. Marcați de euforia libertății și a bucuriei de după fuga lui Nicolae Ceaușescu și de discursurile pline de speranță ale vorbitorilor din balcon, demonstranții au fost realmente șocați. Nu credeau că împușcăturile pot fi reale. „Inițial, am crezut că luminițele roz sunt artificii”, spune Germina Nagâț, „până în momentul când am văzut lumea aruncandu-se la pămînt, oameni fugind derutați și speriați”. Speriată și împinsă de mulțime, tânăra și-a pierdut ochelarii. Din fericire, cineva a tras-o la adăpost din bătaia gloanțelor.
Din acel moment am rămas cu o întrebare, continuă interlocutoarea Europei Libere. ,,Cine a tras atunci? Nici până astăzi nu știm. E revoltător că oamenii care au pierdut pe cineva drag în timpul Revoluției nu au aflat ce s-a întâmplat. Măcar atât le datorăm. În plus, cum ne poate fi bine dacă prețuim viața atât de puțin?”
„Am știut că va avea loc ceva teribil”
Marcel Pop este acum pensionar. Istoria familiei sale este marcată de povestea României ocupate de trupele sovietice. Bunicul său a fost unul din ofițerii obligați de comuniști să stea cu spatele la Regele Mihai și la Regina Mamă, Elena, atunci când cei doi au urcat în trenul exilului, la 3 ianuarie 1948.
Timișorean, spune cu mândrie că „în decembrie 1989 și nu numai” a luptat pentru libertate. Protestele l-au prins în fața Spitalului de Copii în apropiere de Catedrală, după-masă. În timp ce ieșea din spital, împreună cu soția însărcinată, și se afla pe treptele spitalului, a văzut TAB-urile venind dinspre primărie. „Am știut că ceva teribil va avea loc. Am încercat să fugă cu soția către fântâna arteziană dintre Operă și Catedrală”. Nu reușiseră încă să se pună la adăpost când soldații au deschis focul:
,,Nu am ajuns până acolo și au și început să tragă. În nici cinci minute”. A vrut să intre în Catedrală, dar aceasta fusese închisă la ordin. Ierarhia ortodoxă neagă până astăzi că ar avea vreo legătură ferecarea ușilor bisericii. Marcel Pop spune că e fericit că nu a reușit să intre. Are motive întemeiate. Cei care au făcut-o, se pare că au fost îndrumați să iasă pe ieșirea secundară și au fost împușcați în parcul din apropiere.
După Revoluție, omul a plecat în Serbia, încă parte a Iugoslaviei. A rămas uimit de cât de diferită poate fi o țară comunistă: ,,În Iugoslavia nu puteai să crezi că după 10 seara puteai să mănanci carne, să găsești pâine feliată în magazin, dacă aveai poftă de ceva, te duceai la non-stop. La noi a fost cel mai dur fel de comunism - a fost stalinism".
„Începuseră niște fulgi mărunți și eu alergam pe bdul Armata Poporului”
În 1989, actuala arhitectă Irina Tulbure era elevă de școală. Avea 12 ani. Își amintește vag cum părinții ascultau radio-ul, dar nu a reținut nimic semnificativ. Nici momentul Revoluției, trăit în familie în fața televizorului nu și-l amintește prea clar. Dar are clar întipărit în minte o secvență când în urma unei știri în casă s-a produs o adevărată „vânzoleală”, în jur era o euforie de nedescris. Cuprinsă la rândul ei de acest val, fără să raționalizeze nimic, fetița a ieșit pe stradă și a început să alerge.
„Îmi aduc aminte pur și simplu de nevoia de a ieși și a alerga, de a alerga într-o direcție complet opusă față de centru. Începuseră niște fulgi mărunți și alergam pe Bd. Armata Poporului spre vest. N-are niciun sens, în mod evident, dar e o senzație pe care nu o s-o uit!”, a povestit Irina Tulbure.
„Pe urmă, lucrurile s-au succedat extrem de complicat, noi rămânând acasă și părinții mergând, nici ei nu știau unde.” Cel mai probabil, părinții s-au numărat printre mulții bucureșteni care au răspuns apelurilor de la TVR să apere instituțiile și Revoluția. Sigur este că singura certitudine a momentului a rămas forța interioară care i-a făcut pe oameni să se bucure, să se îmbrățișeze, să spere. „Alergând, m-am întrebat de ce fac lucrul acesta. Nu am găsit un răspuns și m-am întors acasă.”
Un alt fel de a spune că Revoluția Română își așteaptă încă răspunsul?
Notă:
Articolul a fost realizat prin contribuția Sabinei Sancu și a lui Aurel Pelin.
