Este vorba de mitul non-extinderii NATO – o rană nevindecată care, în contextul relațiilor actuale ruso-occidentale, aflate la cel mai scăzut nivel de la Războiul Rece încoace, sângerează de-a dreptul.
Aducerea în discuție a subiectului în atenția opiniei publice nu a făcut obiectul vreunei tirade furioase a lui Putin, așa cum s-ar putea crede, ci al unui raport al grupului de reflecție de la Londra, Chatham House, publicat pe 13 mai, care vorbește despre „mituri și percepții greșite” care au modelat gândirea occidentală și au împiedicat-o să stabilească „o relație stabilă și gestionabilă cu Moscova”.
Un astfel de „mit” e și cel care a declanșat o dezbatere furioasă pe mail, chat și pe Twitter, potrivit căruia: „Rusiei i s-a promis că NATO nu se va extinde”.
„URSS nu a primit niciodată o garanție oficială asupra limitelor extinderii NATO după 1990”, a scris John Lough, cercetătorul care a scris secțiunea. „Moscova doar distorsionează istoria pentru a menține un consens anti-occidental acasă”.
Nikolai Sokov, fost diplomat în cadrul Ministerului de Externe rus între 1987 și 1992, nu este de acord. „Piesa Chatham House este foarte proastă - pare a fi o piesă produsă de Departamentul de Ideologie al Comitetului Central” al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, a declarat el pentru RFE / RL.
„N-a fost nevoie să ajungem la asta, iar discuția ar fi rămas la nivel de mic scenariu în istorie, care n-are nevoie de rezolvare”, a spus el. „Este vorba mai mult despre modul de extindere a NATO și de argumentele utilizate pentru a promova extinderea."
Așadar, la mai bine de două decenii după ce componența clasică a NATO de 16 membri din perioada Războiului Rece a fost extinsă pentru prima dată cu trei state ale Pactului de la Varșovia, iar Putin este pregătit să rămână în funcție până în anii 2030, trecutul a devenit cât se poate de prezent.
„Încă dezbatem, pentru că susținătorii extinderii cred că au acționat onorabil și au ajutat milioane de oameni care au fost sub dominația sovietică să-și atingă libertatea”, a spus Jim Goldgeier, care a făcut parte din Consiliul Național de Securitate în mandatul președintelui Bill Clinton, în anii '90.
„Discursul rusesc spune că Occidentul i-a înșelat și a acționat într-un mod care i-a lăsat în afara Europei după Războiul Rece. Este foarte greu să combați aceste poziții, iar emoțiile sunt foarte puternice, având în vedere că speranțele de acum 30 de ani, ca Rusia să devină parte a Europei, nu s-au concretizat", a declarat Goldgeier pentru RFE / RL. „Așadar, au rămas cei care vor să dea vina pe Occident și cei care vor să dea vina pe Putin”.
„Nu este pe ordinea de zi”
Pentru mulți cercetători ai Războiului Rece, geneza acestui tip de discurs descinde de la vizita, din februarie 1990, făcută de James Baker, secretarul de stat al SUA în mandatul președintelui George Bush, la Moscova, unde s-a întâlnit cu liderul sovietic Mihail Gorbaciov.
Zidul Berlinului fusese doborât de trei luni, iar liderii occidentali discutau în mod deschis dacă Germania divizată va fi reunificată, lucru de care se temea Moscova, iar în cazul în care asta se va întâmpla, dacă forțele NATO vor rămâne în Germania de Est, ceea ce înspăimânta Moscova.
Conform transcrierilor publicate ani mai târziu de Statele Unite și Rusia, Baker a spus că este mai bine să existe o Germanie unificată în cadrul structurii politice și militare a NATO decât în afara acesteia.
„În niciun moment al discuției, Baker sau Gorbaciov nu au adus în discuție posibila extinderea aderării la NATO pentru alte țări din Pactul de la Varșovia dincolo de Germania”, potrivit lui Mark Kramer, directorul proiectului de studii privind războiul rece de la Centrul Davis al Universității Harvard, care a examinat transcrierile și alte materiale declasificate.
„Într-adevăr, nu le-ar fi trecut niciodată prin cap să ridice o problemă care nu era pe nicăieri pe ordinea de zi, nici la Washington, nici la Moscova și în niciun alt Pact, de la Varșovia sau NATO”, a scris Kramer într-un articol publicat în 2009.
Gorbaciov s-a întâlnit cu cancelarul Germaniei de Vest, Helmut Kohl, a doua zi după întâlnirea cu Baker.
Potrivit cercetărilor lui Kramer, subiectul unificării germane era mai evident pe ordinea de zi decât fusese în discuția cu Baker. „Gorbaciov nu a căutat să obțină nicio asigurare cu privire la (extinderea NATO – n.r.) și cu siguranță nu a primit vreuna”, a scris Kramer.
În cele din urmă, potrivit lui Steven Pifer, fost ambasador al SUA care a lucrat la Departamentul de Stat la acea vreme, Statele Unite, Franța și Marea Britanie, împreună cu Germania, au fost de acord să nu desfășoare forțe NATO non-germane în fosta Germanie de Est.
În 1999, după mulți ani de la reunificarea germană și retragerea tuturor trupelor sovietice din Europa de Est, NATO a admis trei foste țări ale Pactului de la Varșovia: Polonia, Republica Cehă și Ungaria.
Zece ani mai târziu, într-un interviu acordat ziarului german Bild, Gorbaciov s-a plâns că Moscova a fost păcălită de Occident.
„Mulți oameni din Occident și-au frecat mâinile în secret simțind gustul victoriei, inclusiv cei care ne-au promis că ’nu ne vom mișca un centimetru înspre Est’”, a spus el.
Mai târziu, Gorbaciov a părut să revină, spunând că subiectul extinderii nu a apărut niciodată în discuțiile din 1989 sau 1990.
„Subiectul ’extinderii NATO’ nu a fost niciodată discutat; nu a fost ridicat în acei ani. Spun asta cu toată responsabilitatea. Nici o țară din Europa de Est nu a pus problema, nici măcar după ce Pactul de la Varșovia a încetat să mai existe în 1991", a declarat el pentru ziarul Kommersant în octombrie 2014.
Gorbaciov nu a putut fi contactat pentru comentarii. Purtătorul său de cuvânt nu a răspuns la mailul redacției.
„Spiritul tratatului”
Primul președinte ales al Rusiei, Boris Elțîn, a fost precaut cu privire la extinderea NATO, dar nu s-a opus acesteia, potrivit notelor declasificate.
„Înțelegem, bineînțeles, că orice posibilă integrare a țărilor est-europene în NATO nu va duce automat la faptul că alianța se va întoarce cumva împotriva Rusiei", a scris Elțîn într-o scrisoare din septembrie 1993 către președintele american Bill Clinton. „Dar este important să ținem cont de modul în care opinia noastră publică ar putea reacționa la acest pas".
Dar Elțin e citat, de asemenea, oferind asigurări oficialităților sovietice, în timpul negocierilor privind unificarea germană, că „spiritul tratatului privind soluționarea finală ... împiedică opțiunea extinderii zonei NATO în est”.
Patru ani mai târziu, într-un efort de a atenua preocupările Moscovei, NATO și Rusia au semnat Actul fondator al NATO-Rusia, un acord politic care precizează, printre altele, că „NATO și Rusia nu se consideră reciproc adversari”. În 2002, NATO și Rusia au convenit să înființeze un consiliu consultativ mixt, în care să fie rezolvate toate dezacordurile. Dar Consiliul a fost văzut ca ineficient de mulți la Moscova.
Apoi, doi ani mai târziu, NATO a suferit cea mai mare expansiune din istoria sa, admițând încă șapte țări din Europa de Est, inclusiv statele baltice Estonia, Letonia și Lituania, foste republici ale Uniunii Sovietice, sub conducerea Moscovei. Deși nu era prima dată când un membru NATO se învecina cu Rusia sau Uniunea Sovietică, acum trupele unui membru NATO se aflau la doar 625 de kilometri de Moscova.
În 2007, la Conferința de securitate de la München, o adunare anuală la nivel înalt de oficiali, diplomați și experți din ambele părți ale Atlanticului, Putin a dezlănțuit o adevărată opoziție împotriva NATO, precum și a Statelor Unite, acuzând alianța de duplicitate și de amenințarea Rusiei.
„Cred că este evident că expansiunea NATO nu are nicio legătură cu modernizarea alianței în sine sau cu asigurarea securității în Europa. Dimpotrivă, reprezintă o provocare serioasă care reduce nivelul de încredere reciprocă", a spus el.
„Ce s-a întâmplat cu asigurările făcute de partenerii noștri occidentali după dizolvarea Pactului de la Varșovia? Unde sunt aceste declarații astăzi? Unde sunt aceste garanții?", a întrebat Putin.
La un an după discursul lui Putin, la un summit de la București din aprilie 2008, NATO a refuzat să ofere Georgiei și Ucrainei o cale rapidă de aderare, dar a dat asigurări celor asigurat cele două țări că se vor alătura în cele din urmă alianței.
Patru luni mai târziu, Rusia a invadat Georgia, distrugându-i forțele armate, ocupând două regiuni care avuseseră deja o autonomie aproape completă și umilindu-l pe președintele de atunci al țării, Miheil Saakașvili, care ceruse în mod deschis ca Georgia să adere la NATO.
În 2014, după ce Rusia a confiscat Peninsula Crimeea de la Ucraina și a echipat, finanțat și a oferit sprijin militar luptătorilor separatiști din estul Ucrainei, provocând un război care continuă și astăzi, NATO a anulat orice consultare cu Rusia.
La scurt timp după ce parlamentul rus a aprobat preluarea Crimeii, Putin a spus într-un discurs că Rusia a fost umilită de expansiunea NATO. „Ne-au mințit de multe ori, au luat decizii pe la spatele nostru, ne-au pus în fața unui fapt împlinit”, a susținut el.
„Un discurs care se vinde”
Printre cei care au alimentat acest gen de discurs al Rusiei a fost și ultimul ambasador al SUA în Uniunea Sovietică, Jack Matlock, care a spus în repetate rânduri, atât în fața Congresului, cât și mai recent, că Gorbaciov a primit într-adevăr asigurări că, dacă Germania se va reunifica rămânând în NATO, granițele NATO nu se vor mișca spre Est.
Dar Wolfgang Ischinger, fost ambasador german și ministru adjunct de externe, care acum este șeful Conferinței de securitate din München, a declarat că acordurile privind reunificarea Germaniei, inclusiv tratatul din 1990 cunoscut sub numele de Tratatul 2 + 4, care a deschis în mod oficial calea pentru ca cele două țări să devină din nou una, nu a făcut nicio mențiune privind extinderea NATO.
„Rusia a reușit destul să vândă destul de bine discursul că, în schimbul acceptării unificării germane prin Tratatul 2 + 4, li s-a promis că nu va exista extinderea NATO", a declarat Ischinger pentru RFE / RL.
„Rusia se prezintă ca victimă”, spune el.
„Oricâte promisiuni cu privire la non-extindere ar fi putut fi discutate în 1990, cert este că Rusia a acceptat extinderea, cu condiții detaliate, și în scris, atunci când a fost convenit Actul de înființare NATO-Rusia", a spus Ischinger într-un mail.
„Faptul că ulterior rușii susțin că s-au făcut diferite promisiuni în 1990 pur și simplu nu este relevant. De fapt, aceasta este propagandă și este una făcută cu cu rea-credință!"
Nikolai Sokov, fost diplomat care se află acum la Centrul de Dezarmare și Neproliferare din Viena, a declarat că cea mai mare problemă a fost că extinderea NATO ar fi putut fi „gestionată” pentru a minimiza neînțelegerile.
O șansă ratată?
Extinderea inițială, din 1999, a avut loc în timpul bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei, menite să oprească ascensiunea forțelor sârbe împotriva populației kosovare. Indignarea Rusiei împotriva campaniei NATO a fost cel mai bine sintetizată la acel moment de gestul premierului rus, Evgheni Primakov, care și-a întors avionul deasupra Atlanticului în semn de protest și și-a anulat vizita în SUA, întorcându-se în Rusia. Invadarea Irakului din 2003 a fost altă acțiune a SUA care a stârnit furia Moscovei.
Actul de înființare din 1997 a fost bine intenționat, așa cum a fost și crearea, în 2002, a Consiliului NATO-Rusia, spune Sokov. El spune că aceste acorduri „nu au funcționat niciodată”, argumentând că alianța ia adesea decizii care afectează securitatea rusă sau regională fără a consulta Moscova.
„Procedura cel mai des folosită este că NATO ia o decizie și apoi încearcă să convingă Rusia că decizia sa este bună și că ar trebui acceptată. Aceasta este formula sigură pentru dezastru”, spune Sokov. „Cred cu tărie că era posibilă și extinderea NATO și evitarea conflictului. Șansa a fost ratată și astăzi vedem un conflict înrăutățit, iar întrebarea despre garanțiile date de Baker este simbolică".
Pentru alți cercetători, problema se află în principal la Moscova, în modul în care Putin și Kremlinul percep extinderea NATO și o prezintă publicului rus și Occidentului.
„Ideea că NATO și-a încălcat promisiunea că nu va accepta nici un nou stat membru din Europa de Est, este una din ideile esențiale care conduc opinia Rusiei asupra unui Occident ostil", a declarat Keir Giles, consultant și coautor al raportului Chatham House.
Într-un articol pentru Brookings Institution din 2014, Pifer, fostul ambasador, a prezis că pentru Putin, „presupusa promisiune a Occidentului de a nu mări alianța va rămâne, fără îndoială, un element standard al discursului său anti-NATO.”
„Iar asta se potrivește atât de bine cu tabloul pe care liderul rus încearcă să-l picteze, despre o Rusie jignită, nedreptățită de alții și din ce în ce mai izolată - nu din cauza propriilor sale acțiuni, ci din cauza mașinăriilor unui Occident înșelător”, a spus Pifer.
