De la momentul desemnării din 2016, când oamenii s-au bucurat, au deschis șampania și s-au alimentat cu speranțe, proiectul pare să fi ajuns mâna unui management ignorant, care i-a îndepărtat pe rând nu doar pe cei care au lucrat la pregătirea candidaturii, ci întreaga comunitate de artiști și oameni de cultură. S-a semnalat repetat prin scrisori deschise și memorii că proiectul a luat-o pe un drum greșit, dar indecizia și interesele politico-administrative au lăsat proiectul în amorțeală. Acestea ar fi problemele locale, există însă și unele generale, identificate în multe orașe desemnate.
Un proiect înțepenit
Eșecul celor aproape cinci ani de pregătiri, care au consumat din bugetul local și județean aproape cinci milioane de euro, nu poate fi pus integral pe umerii unor persoane ambițioase, care au profitat de poziție și au transformat proiectul într-o afacere de casă. Există și motive mai adânci, care trebuie căutate în conceptul Capitalelor Culturale Europene-ECoC, lansat în 1985 de Melina Mercouri.
În 36 de ani s-au schimbat multe în lume, iar proiectul a fost ajustat superficial. Sunt 61 de orașe europene din cele peste 70 desemnate, care au încheiat ciclul, multe dintre ele cu tensiuni și controverse. Există, fără îndoială, un câștig cultural, social și de imagine obținute de pe urma titlului, însă cu sacrificii.
Europa Liberă a adresat mai multe întrebări comisarului european Mariya Gabriel, responsabil cu Educația, Cultura, Inovația, Cercetarea și Tineretul, dar și Directoratului General EcoC, pentru a afla detalii despre criteriile care stau la baza selecției orașelor și a experților din panelurile de jurizare și monitorizare, precum și despre cauzele etice ale conflictelor din interiorul echipelor executive.
Comisia Europeană nu este singura instituție de la Bruxelles care păstorește proiectul. Parlamentul European, Consiliul și Comitetul Regiunilor au și ele responsabilități în ce privește desemnarea experților.
Hora consultanților culturali
Scandalul desemnării orașului Chemnitz din Germania pentru anul 2025, similar cu cazul Timișoara, a pus pe gânduri lumea culturală. Süddeutsche Zeitung semnala circuitul suspect al consultanților plătiți de orașele candidate pentru pregătirea proiectului, deveniți apoi experți în juriu și în grupul de monitorizare.
Suspiciunea de corupție, sau cel puțin de conflict de interese, era susținută cu probe de domeniul evidenței. „Cu câștigătoarele ECoC anterioare, aceiași manageri culturali au lucrat întotdeauna până la nivel de juriu de evaluare, care se sprijină reciproc și primesc mulți bani. Adevărate colaborări dubioase, din moment ce la urma urmei, sunt mulți bani de câștigat în acest proces”, scria în ianuarie jurnalistul Uwe Ritzer, ilustrând cu două cazuri, Ulrich Fuchs și Mattijs Maussen, care au fost pe rând consultanți, evaluatori, membri ai comisiilor de monitorizare, în 18 din 22 de orașe desemnate.
La Timișoara, același Ulrich Fuchs a sărit dintr-un rol în altul: în 2013 a făcut parte dintr-o delegație pentru a convinge orașul să candideze, în 2016 era membru în juriul care a ales câștigătorul din cele patru orașe românești finaliste: Timișoara, adică orașul consiliat de Mattijs Maussen, angajat consultant în 2015, la recomandarea lui Fuchs, pentru pregătirea candidaturii.
În 2017 și 2018 revine ca membru în comisia de monitorizare, dar în același timp, în 2018, intră ca membru în board-ul Asociației TM2021 printr-un concurs internațional al cărui președinte de comisie este Mattijs Maussen. Așadar, sfătuitor, selecționer, expert independent al comisiei de monitorizare și, în final, membru în conducerea organizației care derulează proiectul.
Nu e primul caz dată când rolurile s-au suprapus: s-a întâmplat similar la Linz și la Marsilia, unde Fuchs a fost de toate: consultant, membru al juriului, director-adjunct artistic și/sau manager de proiect. La Matera, în Italia, unde a fost membru în juriu, revine să conferențieze pe sume mari, iar pe soția sa o regăsim cu un contract pentru predarea cursului Markers and Linkers. În Finlanda, unde orașul câștigător pentru 2026 va fi anunțat în iunie, Ulrich Fuchs a oferit un contract de consultanță costisitor orașului Tampere, conform unui document consultat de Radio Europa Liberă.
Întrebat de Europe Liberă, Ulrich Fuchs a negat că s-ar afla în conflict de interese, el explicând că nu este plătit ca membru în board.
Ce spun instituțiile europene
Întrebată de Europa Liberă dacă este admisibil conflictul de interese în conduita experților independenți, comisarul european Mariya Gabriel ne-a răspuns, prin echipa de comunicare, cu recomandarea de consultare a obligațiilor etice din contractul-tip încheiat cu experții independenți care semnează pentru a garanta că nu se află în conflict de interese. Totodată, un Cod de conduită care impune obligația de a evita orice situație de conflict de interese este anexă la contract.
Deși selecția experților se face prin aplicații deschise, 12-15 experți se repetă de mai mulți ani, fiind nominalizați când de o instituție, când de alta. De exemplu, Jiri Suchanek a fost nominalizat de Consiliu pentru 2016-2018, apoi de Comisie pentru 2017-2019 și 2020-2022. Ulrich Fuchs a fost cooptat de Consiliu pentru 2014-2016, 2016-2018, apoi de Comisie 2017-2019. Sylvia Amann, Cristina Farinha și Agnieszka Wlazel sunt numite repetat de Parlamentul European din 2015 până în prezent.
Consultanța este bine remunerată. Conform contractului-cadru, pentru fiecare zi de lucru un expert independent primește 500 de euro și, dacă face monitorizări și selecții, mai ia 250 euro pe zi. Se decontează călătoriile, cazarea, diurna, echipamentele necesare activității etc.
Directoratul General pentru educație, tineret, sport și cultură al Comisiei Europene pretinde că Ulrich Fuchs nu ar fi în conflict de interese ca membru din 2018 în board-ul Asociației TM 2021/2023, fiindcă nu mai este expert al CE din 2015. Directoratul e contrazis chiar de Comisia Europeană care îl avea pe listă pentru perioada pentru 2017-2019.
Mai mult, Directoratul-General nu ia în considerație deficiențele semnalate de presa germană în cazul Chemnitz, considerând că „aceste alegații nu sunt fondate”. La rândul ei, Comisia ne asigură, că nu știe „ca membri ai panelului să fi colaborat cu orașele desemnate în timpul mandatului lor” și adaugă: „Luăm foarte în serios acest proces pentru a garanta valoare adăugată titlului de Capitală Culturală Europeană”.
Industrializarea culturii și capitalizarea iluziilor
De ce ar conta prezența repetitivă a experților aleși de instituțiile europene să se ocupe de politicile publice, procedurile, monitorizarea ECoC? Pentru că ei sunt în ultimul deceniu purtătorii modelelor, schemelor și discursului european aferent, transplantate cu mici schimbări în fiecare oraș desemnat. De aici, o uniformizare, o aplicare schematică și artificială care obturează uneori specificul orașului, adică esențialul. „S-a format o coaliție între Comisia Europeană, experți în politici publice și specialiști care au susținut că ECoC este benefic pentru orașe și dezvoltarea lor economică. Această rețea auto-întreținută și auto-referențială a postulat că implicarea experților este benefică în procesul de pregătire pentru competiție și de găzduire a ECoC”, arată, într-un studiu, Alexandra Oancă, doctorand în 2016 la Universitatea Central-Europeană.
Experții s-au reunit în 2018 într-o organizație numită Shaping an European Capital of Culture – S ECoC pentru a-și oferi serviciile pentru pregătirea candidaturilor. Se regăsesc aici Steve Green (președintele juriului pentru Timișoara), Mattijs Maussen, Ulrich Fuchs și chiar Gerald Colleaux, unul dintre șefii Directoratului General pentru cultură al CE, gata să dea consultanță cui cere.
Schimbarea în timp a modului de selecție a orașelor câștigătoare, dar mai ales a conceptului, a condus la tensiuni între cultura văzută ca un cumul de valori spirituale și instrumentalizarea artei care trebuie neapărat să aducă în norocosul oraș Capitală Culturală Europeană mulți turiști, dezvoltare economică, infrastructură culturală, incluziune socială. Artistul plastic britanic Grayson Perry a ironizat această pretenție consemnând pe un vas de ceramică „Acest obiect de artă va ridica standardele educație în școlile din apropiere cu 17%”, iar pe altă lucrare „Acest obiect de artă va regenera economia locală”.
Până în 1990, timp de cinci ani, proiectul ECoC a funcționat ca moment al celebrării culturii. Începând cu Glasgow, conceptul s-a îndreptat spre regenerarea orașelor, câștigarea unui loc între destinațiile turistice, ameliorarea imaginii prin prestigiul imaginii de Capitală Culturală Europeană. Mai târziu, selecția s-a făcut dintre orașele marginale, abandonate de guverne, în speranța ameliorării economice prin evenimente culturale.
Regulamentul ECoC s-a modificat de mai multe ori. S-a acceptat coexistența a două sau trei orașe candidate în același an, s-a recomandat cooperarea regională și s-a decis punerea în competiție a mai multe orașe din aceeași țară pentru a desemna campionul.
Controverse, certuri și demisii
Rapoartele au consemnat mai ales realizările ECoC, mai rar au scris și despre dificultăți și eșecuri. Extinderea conceptului dincolo de evenimentul memorabil al anului când locul se află sub lumina reflectoarelor a produs așteptări imense din partea cetățenilor. Și nevoia de finanțare a crescut, fiindcă nu e posibil să transformi fără bani un oraș neglijat.
S-au cheltuit la Liverpool în 2008, conform unui raport semnat de Steve Green, 100 milioane lire sterline, 99 milioane de euro la Marsilia în 2013, la Mons finanțarea a fost de 71 milioane euro, 57 milioane euro s-au cheltuit la Aarhus în 2017, aproape 50 de milioane euro au fost necesari la San Sebastian în 2016, 27 milioane la Riga în 2014 și aproape 22 milioane euro la Kosice în 2013.
De subliniat că proiectul îl susțin autoritățile locale și naționale, Comisia Europeană recompensează, la final, oferind Premiul „Melina Mercouri” de 1,5 milioane de euro. Toate acestea au generat noi tensiuni și momente de eclipsă a încrederii în proiect, în echipele manageriale, în autorități.
La Pécs-2010, în Ungaria, directorii de proiect s-au schimbat de trei ori, iar formula de organizare de tot atâtea ori. Totuși, orășelul de la granița cu Croația a rămas cu o Casă a Muzicii și una a științei, cu complexul cultural Zsolnai refăcut și cu autostradă până la Budapesta. La Wroczlaw-2018 s-au înregistrat manifestații antisemite și xenofobe, iar Plovdiv-2019 a înregistrat manifestații homofobe și a trebuit să închidă o expoziție contestată.
Evenimentele de la Patras-2006 și Istanbul-2010 au fost calificate de presă ca „semieșecuri”.
„Galway-2020 a fost nu numai împotmolit în controverse, eșecuri și presă proastă, dar a devenit sinonim cu managementul de criză”, scria Irish Times. Matera-2019, în Italia, a fost de mai multe ori pe punctul de a renunța la titlu. După ce s-a stins euforia sărbătorii, multe din promisiunile de infrastructură au rămas nerealizate sau încă în fază de proiect.
Există explicații pentru anxietatea și controversele din jurul proiectului:„Explicația cea mai simplă stă în faptul că politica și cultura trebuie să conlucreze. De aici tensiunea, fiindcă artiștii, oamenii de cultură nu vor să renunțe la independența lor, dar finanțarea vine de la autorități politice. Cele două agende sunt diferite în acțiune și obiective, de unde și asimetriile uneori fatale. Mai adaug că proiectele sunt destul de standardizate și incomplet adaptate la timpurile de acum. Multe s-au schimbat, tehnologiile, mobilitatea cetățenilor, circulația informației. Proeictul ECoC nu s-a acomodat”, a declarat pentru Europa Liberă Corina Șuteu, fost ministru al Culturii care a anunțat desemnarea Timișoarei drept Capitală Culturală Europeană în 2016.
Timișoara 2023 în expectativă
Demnitarii aflați în vizite în Timișoara poartă invariabil discuții cu primarul despre Timișoara ca viitoare capitală culturală. Președinta Senatului, Anca Dragu, a reiterat recent în fața presei timișorene promisiunea de a legifera astfel încât finanțarea să devină clară, predictibilă și multianuală.
Proiectul mai așteaptă o schimbare de structură și management a Asociației TM2021/2023, fiindcă e necesară o revigorare care cere aptitudini, pricepere, expertiză și mai ales viziune. Cea mai dificilă parte este recâștigarea încrederii cetățenilor. „Guvernanța unui oraș în termeni de cultură nu este o treabă ușoară și nici de la sine înțeleasă. Ea solicită un element crucial, încrederea oamenilor”, concluzionează Robert Palmer într-un raport.
În nici doi ani rămași la dispoziție, Timișoara urmează să formeze o arhitectură coerentă, viabilă, pentru proiectul Capitalei Culturale. În mod concret, urmează: schimbări legislative, apeluri de proiecte, concursuri, recrutări de personal, căutare de parteneri și sponsori.
