Ioana are 29 de ani și este dintr-o comună din județul Iași. Are opt copii, cinci dintre aceștia fiind într-un centru de plasament încă de dinaintea pandemiei, iar un altul la spital.

Pe Ioana am cunoscut-o prin intermediul Părintelui Damaschin și a asociației pe care acesta o conduce, Glasul Vieții. În prezența unei asistente sociale din cadrul fundației, aceasta vorbește despre abuzul fizic prin care a trebuit să treacă. Agresorul, soțul ei, este un bărbat pe care-l cunoaște de când era mică.

„A fost greu. Nu s-a mai dus la muncă din cauza pandemiei. Cred că și din cauza neajunsurilor, s-a descărcat pe mine, nu-mi explic din ce cauza a fost așa cu mine”, a povestit victima pentru Europa Liberă.

Odată cu pierderea locului de muncă, violența s-a amplificat în gospodăria celor doi. Ioana povestește cum a fost bătută cu parul, fugărită, cum agresorul a aruncat cu lemnele după ea, iar lista actelor de violență continuă.

Un episod marcant a rămas, în schimb, cu ea. Pe 23 decembrie 2020, femeia s-a dus la magazin să-și cumpere de sărbători „ce trebuie la o femeie în casă să facă mâncare de Crăciun și Anul Nou”. Întoarsă de la cumpărături, a dat de el în casă.

„Când m-am intors, s-a sculat din somn, nu știu ce i s-a părut lui când s-a dus afară. A intrat înapoi în casă cu un par, cu un ciomag, nu știu cum să mă refer la acel băț”, a descris Ioana.

Aceasta a încercat să îi vorbească frumos, fără să țipe la el, unde a fost și ce a făcut.

„Și atunci m-a luat și m-a bătut, mi-a dat și pe spate, și pe picioare, și n-am mai rezistat. Când mi-am scos mâna stângă să mă apăr, mi-a dat chiar în cot și mi-a fracturat-o. Am apucat să fug, mi-am lăsat copii plângând în casă”, a continuat femeia agresată.

Ioana a sunat la poliție, iar cei de la capătul opus al firului au întrebat-o dacă are nevoie de o ambulanță. Aceasta a ajuns la Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași, unde i-au pus mâna în ghips pentru două săptămâni. Însă problema ei era departe de a fi rezolvată.

La scurt timp după, Ioana a născut un băiețel cu malformații la inimă și sindromul Down. „Mai am un băiețel de 8 luni care este la Sfântul Andrei (spital, n.r.) fiindcă l-am născut cu probleme – tot din cauza lui”, a povestit ea pentru Europa Liberă. „Ce să mai spun, e foarte greu”.

La un moment dat, aceasta se oprește să plângă. Reporterul de la Europa Liberă a întrebat-o dacă are nevoie de o pauză, dar femeia a preferat să continue să vorbească.

„Trebuie să spunem stop violenței, să nu mai fie mame abuzate în ce hal am fost eu. Poate altele sunt abuzate mai rău ca mine. Altele sunt trimise să se prostitueze, eu n-am fost pusă la așa ceva. Bătută am fost”.

Ioana s-a întors să trăiască alături de soțul violent și spune că nu are altundeva să plece – statul urmează să îi dea copiii înapoi, iar singură nu îi poate crește. Cazul femeii, pe puțin spus șocant, nu este unul singular.

Odată cu începutul pandemiei de Covid, multe dintre statele lumii și-au închis oamenii în casă și le-au interzis să-și părăsească locuințele, amenințându-i cu pedepse pentru zădărnicirea combaterii bolilor. Pentru multe dintre victimele abuzului domestic din România, statul parcă a uitat de existența lor la începutul stării de urgență.

Un raport publicat de Comisia Europeană în martie 2021 indică faptul că numărul de acte domestice violente a crescut considerabil în multe dintre statele Uniunii Europene în primăvara anului 2020 – cu 32% mai multe în Franța, cu aproape 20% în plus față de raportările din anul precedent în Lituania, iar lista continuă.

În România, un raport îngrijorător, publicat de Centrul Filia pentru anul 2021, indică aceeași problemă experimentată de multe dintre femei și fete, victime ale violenței domestice, pe timp de pandemie.

Potrivit organizației:

• Aproximativ 33 de femei au fost ucise de parteneri, foști parteneri sau membri ai familiei în perioada ianuarie - august 2021.
• Asta, în timp ce în ultimii 8 ani aproximativ 426 au fost ucise – de 16 ori mai multe victime pe timp de pace decât numărul total de soldați români uciși în războiul din Afganistan.
• În aceeași perioadă de timp, 1.212 apeluri a victimelor violențelor domestice au fost preluate de operatorii din spatele numărului unic de ajutor 0800.500.333.
• Au fost, de asemenea, emise 7.120 de ordine de protecție provizorii și 6.901 ordine de protecție, dintre care 2.206 au fost încălcate de către agresori.
• În multe dintre agresiunile fizice și sexuale, marea majoritate a făptașilor au fost bărbați – 91, respectiv 92 la sută.

Legi pentru protejarea victimelor există, dar scopul acestora se pierde pe drum. Legea nr. 217/2003 prevede ca orice persoană care încalcă un ordin de protecție împotriva căreia a fost emis se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Problema unui astfel de act legislativ este că, în absența monitorizării permanente a agresorului, o victimă reușește de prea puține ori să aducă evidență cum că agresorul ei a încălcat ordinul de protecție - spaima generată de prezența acestuia nu le va determina pe multe dintre acestea să scoată telefonul și să-i înregistreze prezența în apropierea ei.

În fața acestor numere, autoritățile române dar și apropiații victimelor, au făcut mult prea puțin pentru a le proteja.

Europa Liberă a decis să discute cu mai multe femei, printre care o avocată, câteva reprezentante ale unor ONG-uri și o victimă ce a avut nevoie de ajutor din partea acestora pe durata pandemiei. Mărturiile colective oferă o imagine de perspectivă asupra violenței domestice în România. Mai mult, atestă neputința și nepriceperea profesională a multor oameni din sistem, aflați în poziții de autoritate și de care victimele adeseori depind.

Victimele, rămase prinse în lockdown alături de agresorii lor

Primele lockdown-uri au închis victimele abuzului domestic în casă, alături în marea majoritate a cazurilor alături de abuzatorii acestora. Dacă în alte state europene, precum Franța, Spania sau Italia s-au creat metode prin care femeile să poată contacta poliția sau serviciile de asistență socială în urma unui act de violență domestică, femeile din România au simțit că sunt blocate. Declarația pe propria răspundere, un formular devenit necesar oamenilor pentru a se deplasa în afara locuințelor, omitea la început nevoia de a-ți părăsi propria locuință pentru a-ți salva viața.

În martie 2021, o femeie în vârstă de 40 de ani pe care o vom numi U.A. a contactat telefonic Asociația Casa Oana, un ONG ce se ocupă de adăpostirea victimelor violenței domestice.

Aceasta trăia alături de fiul ei de doar 11 ani și concubinul de 20 de ani, un bărbat variantă a agresorului tipic. Bărbatul ar fi manipulat situația economică și socială a victimei astfel încât aceasta să depindă numai de el – a îndepărtat-o de familia ei și a venit la locul ei de muncă, unde a luat legatura cu colegii ei de muncă. În final, femeia a fost concediată.

„Concubinul a rămas singurul sprijin financiar, deoarece a amenințat-o că asta se va întâmpla de fiecare dată dacă mai are de gând să se angajeze”, a transmis Kristina Kristoff, asistent social la Casa Ioana.

Odată cu lockdown-ul, lucrurile au degenerat rapid în familia lor – violența fizică a crescut, cea verbală și psihologică erau la ordinea zilei, iar victima nu putea să sune să ceară ajutor, fiind tot timpul cu bărbat în casă. Când a încercat asta pentru prima dată, agresorul i-a șters toate numerele din telefon și i-a tăiat internetul de pe cartelă.

Kristina Kristoff povestește că victima a reușit să contacteze Casa Ioana într-o zi, când agresorul era plecat de acasă. Alături de angajatele ONG-ului, au pus la cale un plan de evadare cu ajutorul asistentului social și al poliției din localitatea respectivă. Victima a ajuns la gara din localitate, iar apoi la București, la sediul asociației.

„A fost foarte dificil pentru ea, o perioadă de 14 zile a trebuit să se comporte ca și cum nu își dorea să plece pentru a nu ridica suspiciuni, iar când el a părăsit casa, a luat ce a considerat că e necesar”, a continuat Kristoff.

Andreea Rusu, director executiv al Centrului Filia, un ONG care luptă împotriva inegalităților de gen, a punctat felul în care această omisiune a afectat viețile multor victime.

„De foarte multe ori, agresorii lor (femeilor, n.r.) s-au folosit de faptul că, în situația în care acestea ar fi iesit din casă noaptea sau în timpul zilei fără acea declarație completată, ar fi primit amendă. Ori, în cazul acelui formular, până în 2021, nu a existat niciun punct pe care l-ar fi putut bifa în situația în care acestea aveau o problema de siguranță”, a declarat aceasta pentru Europa Liberă.

Același lucru îl mărturisește și Giulia Crișan, avocată și membră a asociației ANAIS, o asociație ce își propune să schimbe legislația și politicile în beneficiul femeilor.

„Erau situații în care ele chiar ne-au declarat ‘Doamnă, mi-a fost frică să fug fiindcă m-a amenințat, cum ies pe ușă sună la 112, cheamă poliția și-mi face dosar penal’”, a povestit aceasta.

Multe dintre victimele prinse în locuință cu abuzatorul nu au putut accesa la fel de ușor ajutorul autorităților. Casa Ioana a primit numeroase telefoane moarte de la victimele ce nu puteau să le ceară direct ajutor fiindcă erau închise în casă cu agresorul.

„Încercam să ne dăm drept altcineva ca să putem lua legatura cu ele, fie o firmă de telefonie, fie de la electricitate”, a povestit Kristina Kristoff, asistenta socială de la Casa Ioana.

Andreea Rusu reamintește că, deși multe dintre servicii, precum programările pentru judecată sau cererile către judecătorie, s-au mutat online, multe dintre femeile din mediile defavorizate și lipsite de acces la mijloacele electronice nu au putut să le acceseze.

„Fiindcă în România sărăcia este foarte mare, sunt foarte multe femei care nu au acces la internet sau semnal, sau nu știu cum să facă asta pentru a putea realiza o astfel de cerere, nu au imprimantă acasă pentru a o printa, completa, scana și trimite mai departe. Credem că această situație a fost o restrângere a accesului la justiție pentru foarte multe dintre femeile din România”, a transmis Rusu pentru Europa Liberă.

Iar pentru victimele care au acces la astfel de informații, statul român nu deține o centralizare actualizată a serviciilor pentru victimele violenței domestice. Andreea Rusu ne-a povestit că Centrul Filia lucrează la momentul de față, alături de alte organizații similare la o cercetare calitativă ce ar putea duce în final la o hartă reală a serviciilor pentru victime. Datele nu sunt încă publice.

Giulia Crișan afirmă că apelurile către asociație au venit mai mai puțin din partea victimelor femei și mai mult din partea apriopiaților victimelor: familie, vecini sau colegii lor de serviciu. Asociația ANAIS a propus instituției prefectului Capitalei schimbarea declarației pe proprie răspundere astfel încât să adauge abuzul domestic drept un motiv real de părăsire a locuinței.

Modificarea a fost ulterior acceptată.

„Nu vorbim doar de victime fără școală și atunci poți să spui că le manipulezi mai ușor. Chiar și cele care au studii tind să se teamă de aceste amenințări ale agresorului pentru că agresorul domestic are o altă tipologie față de agresorul general. El este persoana de încredere a victimei, deci victima așteaptă de la agresor să o protejeze. În realitate, el este cel care își impune autoritatea asupra ei, fie că vorbim de soț asupra soției, sau de părinte asupra copilului, sau de fiu asupra părintelui care este în vârstă și neputiincios”, a declarat avocata pentru Europa Liberă.

Legea 217/2003 ar trebui să le ofere victimelor servicii de protejare. Mai precis, dacă o victimă vrea să plece de lângă abuzator, aceasta are nevoie de o perioadă de protecție, trebuie găzduită undeva astfel încât să se simtă în siguranță și să poată primi consiliere psihologică și juridică. Asta, în cazul în care, potrivit Giuliei Crișan, victimele pot contacta pe cineva în primul rând.

„Au fost cazuri în care s-a întâmplat scandalul la 4 dimineața, n-a vrut să-și sune o prietenă, n-a vrut să ajungă la hotel și atunci a sunat la o asociație. A vrut să fie găzduită pentru câteva ore. După care părăsea localitatea, mergând în localitatea ei de domiciliu - la familie, de exemplu. Nu toate victimele doresc o găzduire de doi ani de zile pentru a-și rezolva o situație familiară”, a mai adăugat Crișan.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a publicat datele statistice pentru anul 2020, în care precizează că 212 victime au fost ucise în familie. 47 dintre acestea erau căsătorite cu autorul crimei, în timp ce alte 44 erau într-o relație de concubinaj cu acesta. Alte 559 de victime au fost agresate fizic sau li s-au aplicat alte tipuri de violențe. Numărul lor real poate fi mult mai mare, dacă e să ne gândim că multe dintre violențe au trecut neobservate pe sub nasul autorităților pe timp de pandemie și lockdown.

Ordinele de protecție, pistol cu apă

În 2021, Parlamentul a aprobat legea nr. 129/2020 prin care abuzatorii considerați periculoși de către autorități vor fi în permanență monitorizați prin intermediul unei brățări electronice. Legea ar urma să intre în vigoare abia în 2022.

Noua lege ar trebui să îmbunătățească modul în care sunt respectate ordinele de protecție. Potrivit Giuliei Crișan, fără o monitorizare digitală a agresorului, ordinele rămân adesea ineficiente în fața capriciilor abuzatorului.

„Au fost situații în care agresorii au mers peste ele la locul de muncă, chiar dacă aveau ordin de protecție și angajatorul, ca să evite un scandal în firma lui, a concediat victima. Adică repercusiunile acestea se strâng și la nivel de comunitate”, a punctat Crișan. „Am avut o situație în care ambii soți lucrau la același angajator. Când a venit ordinul de protecție, angajatorul i-a pus în vedere (victimei, n.r.) să-și dea demisia fiindcă nu dorește să aibă scandal în firmă.”

Victima a contactat Asociația ANAIS după ce și-a dat demisia, fapt pe care reprezentanții legali ai acesteia nu i l-ar fi recomandat niciodată.

Au fost și situații mai fericite, descrie avocata. Într-un alt caz, angajatorul, care deținea un lanț de spații comerciale, îi schimba victimei periodic locul de muncă și o transfera într-o nouă locație pentru a-i pierde urma în fața agresorului.

„Ea, din 2013 până în 2019 a stat sub ordin de protecție. Dar, cu toate că avea ordin de protecție și agresorul n-avea voie să se apropie de ea și de locul de muncă, el încălca frecvent ordinul. Ea pleca tot timpul cu un șofer, șoferul care descărca marfă în spatele magazinului, o lua în camion, pleca și o lăsa câteva străzi sau stații de autobuz mai încolo tocmai ca ea să nu riște să se întâlnească cu el. În final, în 2019, agresorul a fost arestat și a primit două pedepse privative de libertate”, a spus Crișan.

Pedepsele au intervenit, în schimb, după alte agresiuni fizice, pe lângă încălcările ordinelor de protecție.

Spațiile în adăposturi, în număr limitat pentru victime

Potrivit unui comunicat oferit de Agenția Națională pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați (ANES), în România sunt în prezent 254 de servicii destinate victimelor violenței domestice – 164 sunt destinate prevenirii și combaterii violenței domestice, dintre care 152 sunt destinate victimelor actelor de violență. ANES a transmis că, din 2014 (când erau doar 82 de servicii) și până în prezent, numărul acestora s-a triplat, iar că în 2020, 11.607 de victime au beneficiat de ajutorul serviciilor. Potrivit ANES, la nivelul fiecărui județ există servicii sociale pentru victimele violenței domestice.

Cu toate acestea, capacitatea de cazare la nivelul țării se află la puțin peste jumătate din numărul necesar ca România să poată oferi ajutor adecvat tuturor victimelor – 1.212 locuri, față de cele 2.012 câte ar trebui în raport cu populația țării.

Alte persoane care lucrează cu victimele nu sunt la fel de optimiste. Camelia Proca, fondatoare a Asociației pentru Libertate și Egalitate de Gen (ALEG), a contrazis afirmațiile făcute de ANES.

„Avem trei adăposturi în Sibiu. Dar, pe de altă parte, există județe în țară care nu au niciun adăpost și nici echipe mobile formate din polițiști, asistenți sociali și/sau membrii ai unor ONG-uri, dacă există.”

Adăposturile pentru femeile victime ale violenței domestice sunt oferite atât de stat, cât și în privat de o rețea de ONG-uri care se ocupă specific cu acest lucru. Printre ele se numără și Casa Ioana, o asociație înființată în 1995 în Bucureștii Noi pentru bărbații fără adăpost. Prin anii 2000, odată cu apariția mai multor femei fără adăpost pe stradă, serviciile s-au extins ca să acopere atât familiile fără adăpost, cât și femeile vulnerabile.

Kristina Kristoff povestește că în perioada lockdownului, măsurile de prevenire a răspândirii noului coronavirus au afectat serviciile oferite.

„A fost o situație destul de grea, pentru că în perioada lockdownului, a trebuit ca asistenții sociali să încerce să stea pe ture câte două săptămâni – unul aici, celălalt acasa și după invers”, a spus aceasta.

Legislația emisă în perioada de pandemie le cerea acestora să aloce o camera specială pentru izolare – o cameră care, potrivit lui Kristoff, să nu se întâlnească cu celelalte.

„Nouă, centrelor, ne-a fost foarte greu să ne adaptăm legislației într-un timp așa de scurt, cu camera de izolare, cu teste. Fiind ONG, noi trebuia să suportăm totul având în vedere cheltuielile extra ale centrului. Trebuia să suportăm costurile unei noi camere, costurile testelor, toate materialele de igienă, tot ce ținea de asta a trebuit să le suportăm”, a adăugat Kristoff.

Asociația a avut undeva la 100 de cereri pentru adăpost și a reușit să găzduiască 50 de victime ale abuzului domestic.

„Pe restul am incercat să le realocăm. Avem o întreagă rețea, colaborăm între noi toate ONG-urile din București și din țară, încercăm să ne sunăm și să ajutăm cum putem” a explicat asistenta socială pentru Europa Liberă.

Adăposturile private, preferate față de cele date de stat

Atât Kristoff cât și Rusu au precizat că multe dintre femeile victime ale abuzului domestic au precizat că preferă să caute adăpost în privat, la ONG-uri, decât să ceară ajutorul statului. Printre motivele enumerate sunt precizate lipsa igienei și a serviciilor psiho-sociale oferite prin stat.

„Multe dintre ele (femeile abuzate, n.r.) zic că din cauza condițiilor. Știu că băile n-ar fi suficient de igienizate, bucătăriile, multe din ele spun că nu sunt destul de curate”, a povestit Kristoff pentru Europa Liberă.

„Noi încercăm să facem în așa fel încât ele să aiba un tabel și să încerce să facă curățenie pe rând tocmai ca la ele acasă.”

La aceste aspecte se adaugă aglomerația din centrele de stat și calitatea îndoielnică a serviciului psiho-social.

„Sunt cumva tratate de sus. Și vor cumva o egalitate, un respect când e vorba și de demnitate. Fiecare om merită tratat cu demnitate în mediul lui de proveniență”, a concluzionat Kristoff.

Și chiar dacă în unele dintre aceste centre de stat situația nu este asemănătoare cu cea descrisă de victime, Andreea Rusu este de părere că explicația este adânc înrădăcinată în modul în care ne raportăm la interacțiunea cu statul.

„Poate facem așa, o mică extrapolare la cum suntem noi tratați când avem nevoie de un act din partea statului și mergem așa, cu o durere în stomac și cu gândul că va dura foarte mult și că ne vom chinui, că vom fi certati și toate situațiile de genul acesta. Exact așa ne putem gandi că li se întâmplă și victimelor violenței domestice”, a afirmat directorul executiv al Casei Filia.

Autoritățile și apropiații, de multe ori nepregătiți în a ajuta victimele abuzului domestic

Neajutorarea victimelor nu ține doar de lipsa de acces la resursele destinate protejării acestora, așa cum a fost vizibil în mod special în pandemie. Ține și de mentalitățile care au prins rădăcini în societate, de la cei mai puțin educați până la profesioniștii care preiau cazurile victimelor.

„În ultimele șase luni am lucrat în șase comune, trei din județul Ialomița, trei din județul Argeș. Am întrebat în toate cazurile, polițiștii de acolo și inclusiv angajații din primărie, dacă au făcut vreun fel de formare de training, de curs, pe zona de violență domestică, iar raspunsul acestora a fost ‘Nu’”, a spus Andreea Rusu.

„Adică am o situație foarte clară în care a trebuit să-i explicăm polițistului care sunt pașii următori – acesta își nota mai degrabă decât să fi știut ce trebuia să facă. Lucru care este îngrijorător. Era vorba despre o minoră care fusese agresată de tatăl ei și nu cunoștea nici măcar că ar trebui să anunțe la DGASPC să vină un psiholog să vorbească cu minora.”

Pe lângă acest lucru, serviciile oferite de stat sunt adesea fragmentate, iar victima este nevoită să bată pe la mai multe uși pentru a cere ajutor. Echipele mobile – precizate anterior – care ar trebui să intervină pentru victimele violenței domestice se găsesc în puține localități.

„Ele trebuie înființate prin hotărâri de consiliu local. În foarte puține localități din România s-a întâmplat acest lucru”, a punctat Camelia Proca pentru Europa Liberă.

Giulia Crișan a relatat faptul că de multe ori răspunsul este că astfel de servicii nu există fiindcă nu este nevoie de ele.

„La nivel de mentalitate a autorității locale, nu mai departe de noi, adică în Sectorul 1, la întrebarea noastră dacă are servicii pentru violență domestică, pentru victimele violenței domestice, ni s-a răspuns în scris că nu au niciun fel de serviciu. Iar argumentația verbală a fost că nu există violență în Sectorul 1.”

Astfel de mentalități se regăsesc și în sistemul juridic. Din experiența ei cu magistrați, Giulia Crișan a explicat pentru Europa Liberă că nu există o specializare a magistraților pe aceste cazuri de violență domestică. În aceste cazuri, consultarea cu părți terțe specializate în înțelegerea victimelor – precum psihologii sau asistenții sociali – este importantă. Proca face acest lucru de fiecare dată când încearcă să-și înțeleagă victimele pe care le reprezintă, dar nu garantează că același lucru se întâmplă și în cazul judecătorilor.

Unde se află societatea în toată povestea

Nici societatea nu este mai aproape de a înțelege situația victimelor. De multe ori, oamenii blamează victimele, nu înțeleg cum ar fi putut sta lângă un abuzator atât de mult timp sau de ce nu s-au gândit la siguranța copiilor lor.

Potrivit studiilor, o victimă continuă să se întoarcă în medie de șapte ori la agresorul ei până să poată pleca definitiv de lângă aceasta.

Motivele din spatele întoarcerilor, de la cele economice până la sentimentul de auto-blamare a victimelor, îi face pe mulți (inclusiv polițiști) să pună la îndoială intențiile acestora și, în consecință, să refuze să le ajute. Este unul și din motivele pentru care femeile ce suferă de pe urma abuzului domestic refuză să vorbească despre el.

Giulia Crișan explică faptul că atunci când merge cu victimele în instanță, unul dintre cei mai dificili pași este să aducă martori în fața judecătorilor.

„Familia în general refuză să depună mărturie. Vecinii refuză de teama lui și cei mai mulți care vin sunt colegi de serviciu ai victimei, fiindcă ei n-au nicio legătură cu agresorul, dar au văzut-o pe victimă bătută, cu vânătăi, au văzut-o depresivă”, a explicat Crișan pentru Europa Liberă.

Pandemia a agravat în multe dintre aceste contexte circumstanțele victimelor, forțate să petreacă atâta timp alături de abuzatorii lor și departe de în ce ar fi constat accesul în condiții normale la serviciile de ajutor venite din partea statului sau ONG-urilor.

În aceste condiții, statisticile oferite de Centrul Filia nu fac decât să confirme aceleași probleme, deja cronicizate – adăposturi insuficiente pentru victimele abuzului domestic pe cap de locuitor, un stat ce le descurajează pe acestea prin calitatea serviciilor oferite și o lipsă de informații ce le poate fi, de multe ori, fatală.