Povestea spune că atunci când părinții și bunicii i-au ales numele, arhitecții, inginerii și zidarii ridicau Catedrala Încoronării la Alba-Iulia, imediat după Unire.
Cum Regele Ferdinand și Regina Maria moșteniseră domnia chiar în timpul primului război mondial, ei nu avuseseră parte de vreo ceremonie, iar după încheierea conflictului, România avusese nevoi mai stringente.
Acum țara se refăcea accelerat, iar regele-soldat și regina soră-medicală, cum apar ei în medalioanele de pe Arcul de Triumf, aveau parte de primii ani de domnie în vreme de pace. Nu putea exista un moment mai bun pentru venirea pe lume a unui nepot, fiul principelui moștenitor Carol și al prințesei Elena a Greciei și Danemarcei.
Prima idee a fost ca micul prinț să devină viitorul rege Carol al III-lea, dar a fost respinsă imediat. Când te vezi des cu șefii de lucrări de la Alba Iulia, cetatea de scaun a Unirii lui Mihai Viteazul din 1600, iar toată țara celebrează ori discută Unirea - numele nu putea fi decât Mihai I al României.
Zânele bune de la naștere s-au risipit repede. Tatăl și-a părăsit familia/țara și a preferat să trăiască în străinătate de dragul iubitei. Bunicul Ferdinand a murit de cancer, iar Mihai a devenit rege la vârsta de cinci ani, sub o Regență.
Lucrurile nu ar fi fost atât de rele dacă Regența n-ar fi funcționat exact ca în fabula „Racul, broasca și știuca” într-un moment în care România trebuia să se reformeze ca să poată integra teritoriile care veneau din imperii atât de diferite: Imperiul Habsburgic (Transilvania și Bucovina) și Imperiul Țarist (Basarabia).
În plus, românii se obișnuiseră să aibă cui spune Măria-Ta de-adevăratelea. Vodă Cuza le adusese Unirea Principatelor. Regele Carol I funcționase ceas 48 de ani - Independență, Dobrogea, integrare europeană, rețea de căi ferate, alfabetizare accelerată, București - micul Paris.
După el, Ferdinand fusese datoria întruchipată, luptase cu Germania natală pentru Transilvania. În plus, avusese marele merit de a fi căsătorit cu Maria, cea mai voluntară nepoată de împărăteasă britanică și de țar al Rusiei care a pus vreodată piciorul în Balcani. Standarde universitare înalte, poduri de oțel armat, riviera românească, arte de făcut furori la Paris și New York.
Or, dintr-o prejudecată a epocii, Maria nu devenise regentă. Era femeie... Iar în forma dată, Regența - Patriarh, Magistrat, prințul Nicolae (fratele celui fugit de-acasă) - ar fi părut comică dacă n-ar fi fost periculos de slabă.
Atât de slabă încât în iunie 1930, cu sprijinul Partidului Național Țărănesc al ardeleanului Iuliu Maniu și al munteanului Ion Mihalache, fiul risipitor Carol se întoarce la București, merge direct în Parlament unde politicienii îl aplaudă și îl proclamă Rege.
În vârtejul evenimentelor, Constituția a devenit un detaliu și a fost tratată ca atare. Micului prinț detronat i s-a oferit titlul de Mihai, Mare Voievod de Alba Iulia.
Dar n-ar fi fost detronarea o problemă pentru un copil de nouă ani. Problema a fost absența mamei, un efect colateral al Restaurației lui Carol al II-lea.
Cum așa?
Ei bine, cum românii țineau la tipic, iar cel mai influent politician al momentului, Iuliu Maniu, nu tolera ideea că Regele avea o amantă în văzul lumii, și nu era deloc singurul, presiunile ca părinții lui Mihai să se împace erau enorme. Dar Carol nu dorea să o părăsească pe Magda Lupescu, iar prințesa Elena nu accepta un menaje-a-trois, așa că tatăl a găsit soluția menită să închidă gura tuturor: și-a trimis fosta soție în exil.
Pe Mihai nu l-a întrebat nimeni nimic. În schimb atunci când a văzut-o pe dna Lupescu în casa unde locuia cu tatăl său, i s-a ținut o predică despre cum să îi spună „mamă” femeii cu care tocmai dăduse mâna pentru prima dată în viață.
Dar nici acum lucrurile nu ar fi stat atât de rău. Carol al II-lea și-a trimis copilul să facă școală alături de elevi aleși din toate straturile sociale, cu profesori exigenți și cu o programă care includea multe lecții de sinteză în aer liber. Înainte de majorat, Mihai știa toate cotloanele țării, o bătuse în lung și-n lat.
Tatăl Regelui Mihai era un om extrem de cultivat. Știa engleză, franceză, germană, istorie, filozofie, era un pasionat de artă și susținător al Artelor. El inaugurează Arcul de Triumf, scoate nordul Bucureștiului din mlaștini, lui i se datorează cartierul Primăverii, Domenii, parcul Herăstrău.
România se urbanizează. Se îndesesc liceele, universitățile prosperă, Regele plătește substanțiale premii literare, burghezia merge la cinematograf, ascultă jazz, face plajă și pictură la Balcic sau vânează în Transilvania, tinerii avuți descoperă mașinile.
Printre ei și Mihai, dar el nu primește de la început una nouă. I se dă spre folosință cea mare și greoaie a Regelui Ferdinand. Cum ar primi azi un copil dintr-o familie bogată un Nokia 3110. Nu-și bate capul. Ce își dorește mai mult și mai mult este să își vadă mai des mama. Are voie să o vadă la Florența numai două luni pe an, în vacanțe.
Și poate n-ar fi fost atât de rău dacă întoarcerea Elenei în țară nu s-ar fi petrecut pe fondul unei catastrofe naționale. La finele lui iunie 1940, URSS ocupă Basarabia și Bucovina de Nord, la 30 august România pierde Transilvania de Nord prin Dictatul de la Viena, iar în septembrie pierde Cadrilaterul în favoarea Bulgariei.
Carol al II-lea renunță la tron și părăsește țara, conducerea este preluată de generalul Ion Antonescu alături de extrema dreaptă. Mihai devine rege cu Garda de Fier sub ferestrele Palatului Regal, la 19 ani neîmpliniți.
„Am avut multe divergențe cu Antonescu, dar într-o privință îi sunt profund recunoscător. A adus-o înapoi pe mama”, avea să povestească Regele Mihai mai târziu. Iar prezența Elenei a făcut, se pare, diferența.
Conexiunile ei britanice și sinceritatea ortodoxiei învățate în casa ei părintească de la Atena l-au ajutat să țină corect nordul. Și politic, și uman.
La rugămintea ei, Regele a trimis un tren cu alimente și medicamente în lagărele în care se stingeau evrei din Transnistria, ea s-a sfătuit cu rabinul Șafran și cu Patriarhul Nicodim cum să facă presiuni asupra lui Antonescu pentru a opri deportările celorlalți evrei din țară, Regina Elena a țipat la Mihai să aibă grijă să nu rămână în istorie ca „cel Groaznic”. A țipat destul de tare devreme ce s-a auzit în rapoartele SS și la coordonatorul Soluției Finale în Europa, Adolf Eichmann însuși, așa încât mareșalul Antonescu a avertizat-o că e bine să oprească.
Că nu s-a oprit din salvat oameni se vede pe piatra de sub măslinii de la Yad Vashem de la Ierusalim, acolo unde este înscris să nu piară vreodată numele Reginei Elena a României. După cum nu s-a oprit nici Mihai din a-i proteja pe militarii americani luați prizonieri în România, sau pe cei englezi din operațiunea Autonomus.
Rolul Reginei Elena trebuie să fi fost unul semnificativ și în dirijarea negocierile cu Aliații. Era cel mai apropiat sfătuitor al regelui sub care se desfășurau negocierile de ieșire din război la Ankara, Cairo sau Stockholm, iar dacă mareșalul Antonescu îl ignora sau se prefăcea că îl ignoră.
Când în seara de 23 august 1944 a fost difuzat, în sfârșit, anunțul lui Mihai I că România se alătura anglo-americanilor, aliații firești ai țării, lumea s-a adunat în fața Palatului Regal în culmea entuziasmului.
Regele, la cei 23 de ani ai lui, îl arestase pe Ion Antonescu, îl trimisese pe ambasadorul nazist Killinger, care intuia ceva, la plimbare, îi disperase pe comuniștii Dej și Pătrășcanu pentru că acționase înaintea „Armatei Roșii eliberatoare” și anunțase la radio ieșirea României din alianța cu Hitler. Totul în interval de 12 ore.
În mijlocul aclamațiilor, Mihai și-a adus aminte de prizonierii britanici și a pus să fie aduși la Palat. „Când a văzut uniforme englezești, lumea a înnebunit de bucurie!”, își amintea el mai târziu.
Dar bucuria a fost de scurtă durată. Au urmat bombardamentele germane. Iar la 26 august, armata sovietică a intrat în București. „Un prieten” care a ignorat lovitura de palat a Regelui și lua prizonieri cu miile soldați români care opriseră focul, „un prieten” care a semnat un armistițiu teribil abia la 12 septembrie și s-a comportat ulterior ca și cum nu l-ar fi semnat.
Dar avea să fie încă și mai rău. În timp ce Armata Română lupta pe Frontul de Vest, în România erau până la 700 de mii de soldați sovietici care se dedau la abuzuri, jafuri, violuri, tulburări și dezordini de toate felurile.
Jandarmeria și Poliția nu mai făceau față plângerilor, Regina-Mamă zâmbea la dineurile Ambasadei Sovietice doar-doar o mai scoate medicamente și alimente de la rechizițiile Armatei Roșii măcar pentru răniți. Românii nu suferiseră de foame în timpul războiului, dar în 1946, în România a fost foamete. A fost foamete cu mii și mii de morți pe zi. Foamete indusă ca și în Basarabia devenită sovietică, după mai vechea rețetă a Holodomorului din Ucraina, cu 7 milioane de morți în doi ani.
Dar avea să fie încă și mai rău. Diversiunile, acuzațiile, minciunile repetate în ceea ce am numi astăzi fake-news, au dus la înlocuirea din fruntea guvernului mai întâi a generalului Sănătescu, apoi a generalului Rădescu, un anti-comunist convins, adică acel tip de lider pe care ocupații sovietici lipeau instant eticheta de „nazist”, termenul cheie prin care semnalau Vestului „răul”.
Presiunile Moscovei mergeau spre numirea unui guvern pro-sovietic, dar Regele rezista. După săptămâni de insistențe, trimisul Kremlinului Vîșinki îi repetă lui Mihai imperativ să îl numească premier pe avocatul Petru Groza. „Cine e, mă rog, Petru Groza?”, l-a întrebat calm Regele, luându-l subtil peste picior. Dar Vîșinski nu era prost, necazul cu el era CV-ul de asasin în masă, nu prostia. A plecat trântind ușa.
Iar marja de manevră a Regelui se îngusta zi după zi. Tulburările deveneau în țară din ce în ce mai grave. Mihai și Elena apelaseră în repetate rânduri la diplomații americani și britanici de la București. Respectivii, plini de compasiune, nu ridicaseră un deget.
Instrucțiunile țineau de înțelegerile de la Casablanca & Teheran/1943, Moscova/octombrie 1944 și Yalta/ianuarie 1945. Cortina de Fier cădea repede și fără menajamente, iar occidentalii care știau cum fusese pusă în mișcare preferau să nu (se) știe exact detaliile. Erau când macabre, când sordide.
Regina scria la două zile în jurnal cât de mult se teme pentru viața lui Mihai. Familia regală bulgară fusese ucisă încă din septembrie 1944. Dar asta nu era tot. Transilvania de Nord nu intrase încă sub administrație românească,
Armata Română a eliberat Transilvania de Nord. Ofițerii își planificaseră operațiunile în așa fel încât teritoriul să fie liber de Ziua Regelui, 25 octombrie 1944 și au reușit. Mihai era foarte iubit. De atunci, 25 octombrie este Ziua Armatei, chiar dacă de-a lungul deceniilor de propagandă comunistă, semnificația inițială s-a pierdut.
Numai că în octombrie 1944, administrația nu a fost preluată de români, ci de Armata Roșie. În plus, pe 5 martie 1945, sovieticii au scos tancurile pe străzi în București. Pe 6, Mihai l-a chemat pe Groza și i-a spus: „Te fac prim-ministru”.
După o săptămână, sovieticii l-au invitat pe Rege la Cluj ca să fie de față la predarea cheilor administrației Transilvaniei de Nord către autoritățile de la București.
Mesajul Conferinței de la Potsdam din iulie-august 1945 potrivit căruia Aliații nu recunoașteau decât guvernele legitime în vederea tratativelor de pace a adus un strop de speranță. Noul președinte american, Harry Truman, se arăta mai ferm în fața sovieticilor. Mihai îi cere lui Groza să demisioneze ca nelegitim, acesta refuză, Regele intră în grevă.
Avea să rămână în grevă până când relațiile dintre URSS și Aliați s-au clarificat la începutul lui ianuarie 1946. Reprezentanții american și britanic la Moscova au venit la București, au mers la Peleș, cu vechea noastră cunoștință Andrei Vîșinski cu tot, și au promis că România va avea alegeri libere. „Și cine garantează asta?” a întrebat Mihai. „Noi”, a răspuns reprezentantul URSS.
Alegerile din noiembrie 1946 aveau să fie falsificate în proporție de 80%. Oficial, au fost câștigate de comuniști, în realitate de țărăniști și liberali. În următoarele șase luni, zeci de mii de deținuți politici au umplut închisorile, cei mai mulți fără proces, sub cele mai fanteziste acuzații. În vara lui 1947, într-o înscenare care a făcut istorie, este arestat însuși Iuliu Maniu, cel mai democrat între democrați.
În noiembrie 1947, Regele Mihai și mama sa merg la Londra la nunta viitoarei Regine Elisabeta cu vărul primar al Regelui Mihai, prințul Philip. Balurile și serbările se țin lanț, Mihai se vede cu ambasadorul american, cu ministrul de externe britanic, schimbă câteva vorbe cu Churchill care nu mai era premier din vara lui 1945, cu premierul în funcție, laburistul Atlee. Toți îi spun să nu se întoarcă și nimic despre România.
În decembrie, Mihai este din nou în țară. Patriarhul României murise și se cădea ca noul Patriarh să fie întronizat, potrivit tradiției, de Rege. Poate i se părea de bun augur, avea să fie preotul care îl va căsători cu logodnica sa, Ana de Bourbon Parma.
Dar Moscova se plictisise. Probabil că Stalin fusese amuzat inițial de curajul acestui băiat de 23 de ani care arestase un dictator pro-nazist, cu naziștii în curte. Îi trimisese chiar și ordinul Victoria, același trimis și președintelui american Truman. Îi trimisese cadou chiar și două avioane de vânătoare, dar Mihai ridicase din umeri, erau modele vechi.
Dar suntem deja în 1947. Inclusiv Tito rezolvase problema regaliștilor din Yugoslavia. România rămăsese agățată inestetic de Occident.
La 30 decembrie 1947, premierul Groza și șeful partidului comunist, Gheorghe Gheorghiu Dej îi pun în față Regelui actul de abdicare. Nu avea de-a face cu națiunea sau Constituția, dar ce conta?
Îl amenință că vor ucide tinerii care demonstraseră pentru Rege și pentru Europa la 8 noiembrie 1945 și după. Erau mulți, nimeni nu știa câți, dar nimeni nu se îndoia că ucenicii lui Vîșinski vor avea vreo ezitare. Așa a devenit România Republică.
Dar mai-răul abia începea. La 3 ianuarie, Regele Mihai, Regina Elena și câțiva apropiați urcă în tren în gara Sinaia. Bagajele au fost atent controlate, dar Mihai a putut lua trei mașini. Diavolul lucra cu mănuși. La 6 ianuarie 1948, ajung la Lausanne. Nu pot denunța abdicarea forțată pentru că Elveția e stat neutru.
Regele Mihai va vorbi abia la Londra, în primăvară, denunțând abdicarea ca neavenită fiind obținută prin forță și șantaj. Pleacă apoi în America unde este primit de președintele Truman. Acesta își exprimă speranța că România va redeveni cât de repede o țară liberă. Speranța trece la Comitetul Național Român, guvernul României în exil.
La 10 iunie 1948, Mihai al României se căsătorește la Atena cu Ana de Bourbon Parma. Parisul, Londra, Amsterdam refuzaseră să îi găzduiască. A doua zi, la București intră în vigoare decretul de naționalizare care a distrus sute de mii de familii și a deschis calea totalitarismului comunist: statul avea să devină singurul angajator, controlând toate resursele.
Ia ființă Securitatea Statului, Ministerul de Interne e condus de agenți NKVD, istoricii nu mai au demult îndoieli în această privință. Ofițerimea din fruntea Poliției și a Jandarmeriei e închisă, dar mulți sunt uciși în cele mai bizare incidente, cu sau fără glonț în cap.
La început, întemnițările se făceau cu o aparență de proces și acuzare, fie și după ce victimele ajungeau în pușcării. Ulterior, sovieticii au renunțat la „artificii”. În mai 1950, autoritățile comuniste nu se jenau să facă arestări după numirile din anii '30 și '40 publicate în Monitorul Oficial.
Este deceniul în care elitelor vechiului regim li se adaugă țăranii care refuzau colectivizarea, în care sunt arestați și învățători, medici, arhitecți, profesori universitari, deceniul în care oamenii riscau pușcăria dacă îndrăzneau să cânte Imnul Regal sau Deșteaptă-te Române. Relicvele acestor curajoși, dosare de urmărire, scrisori de protest sau gânduri scrise pe pânza cearceafurilor din celule, se găsesc la CNSAS.
Erau anii în care copiii învățau la școală că România a fost un stat imperialist care merita desființat, dar că prietenia cu URSS salvează totul. În care învățau să nu spună ce gândesc și mai ales să nu spună ce se discută acasă pentru că altfel părinții lor ar putea fi arestați. Dedublarea, minciuna, frica a pătruns în toate capilarele.
În străinătate, generalul Rădescu, cel răsturnat de la putere de sovietici, conduce pentru o vreme Comitetul Național Român, sub patronajul lui Mihai I. În principal ajută refugiații din România, în colaborare cu Crucea Roșie și încearcă să țină la curent guvernele occidentale cu masacrul și nenorocirile din țară.
Lipsit de avere, Regele crește găini cu soția sa, la o fermă din Anglia, nu departe de Londra. După o vreme, se mută în Elveția, angajat ca pilot de încercare de compania comercială americană Lear. Când aceasta se retrage din Europa, înființează o firmă de electronice, dar dă faliment. Devine agent de bursă la New York și Geneva. Așa „l-a prins” 1989.
Inițial, activitatea politică a Regelui a fost intensă. În Anglia, depune mărturie în legătură cu informațiile amănunțite pe care le avea din țară, Comitetul Național Român funcționează, Statele Unite sunt interesate de rezistența românească.
Dar activitățile civice și politice nu sunt ușor de organizat nici acasă când te poți baza pe averea a zeci de mii de oameni, averi adunate în generații. Dar în exil, puțini erau românii cu succes în afaceri și, în același timp, interesați de soarta țării. Unul dintre ei a fost Ion Rațiu, diplomat și absolvent de economie la Cambridge înainte de comunism, fiul celui mai tânăr delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1918.
În plus, Securitatea infiltrează treptat exilul românesc care devine din ce în ce mai greu de coagulat.
Pe de altă parte, când Nikita Hrușciov, urmașul lui Stalin la Moscova pune pe masa verde a Războiului Rece termenul de „coexistență pașnică”, lumea răsuflă ușurată. Dar cu excepția notabilă a familiilor care înțelegeau că urmează coabitarea cu călăii și că România este condamnată la comunism pe termen nedeterminat.
Este momentul în care Regelui Mihai i se spune că nu mai e nevoie să își înregistreze mesajul de 10 Mai și de Crăciun cu vocea sa, la Europa Liberă. Ba chiar i se transmite pe canale diplomatice că numele său nu trebuie să mai apară în media deloc, sub nici un motiv. Regele României trebuie să se facă uitat, nevăzut, să dispară.
Părea că regimul de la București câștigase bătălia. Nicolae Ceaușescu juca după august 1968, când luase apărarea Cehoslovaciei, rolul opozantului în tabăra sovietică. Nu era unul real, avea nevoie de fonduri occidentale, economia socialistă clădită cu atâta amar de vieți omenești, era un dezastru.
Ceaușescu a primit fondurile, românii rația de liberalizare, dar când s-a văzut că nu e suficient să cumperi echipament ca să ai fabrici cu performanțe occidentale, iar Ceaușescu a cerut din nou bani, a fost întâmpinat cu graficele de rambursare de la creditele anterioare.
În 1982, România a fost la un pas de a intra în incapacitate de plăți, iar Occidentul miza de acum pe alte cărți în relația cu Moscova. Când reformistul Gorbaciov a ajuns în sfârșit la Kremlin, Ceaușescu și-a pierdut definitiv orice urmă de haz.
Dar se poate și mai rău. În loc ca ai săi colegi de partid să îl înlăture de la putere, ei l-au reales în funcție de nu mai puțin de șase ori în 24 de ani, inclusiv după ce își recăpătase aplombul stalinist din anii 1950. Singura deosebire a fost că în România anilor '80, românii nu mai erau arestați sau condamnați la moarte sau uciși de-a dreptul pentru opiniile lor, ci pentru că cereau mâncare, medicamente și încălzire decentă iarna.
Dar pe măsură ce reformele înaintau în țările vecine, întrebarea simplă: „care este soluția pentru România?” a început să refacă drumul spre Regele Mihai.
Intervievat la emisiunea Panorama de la televiziune maghiară în vara lui 1989, Regele Mihai a vorbit românilor despre libertate. Mesajul său l-a scos din sărite pe Ceaușescu, deși editarea interviului a dus la o variantă edulcorată, iar Securitatea a avut grijă să împrăștie în țară zvonul că Regele ar fi vândut Transilvania Ungariei (sic!).
Cert este că în momentul izbucnirii Revoluției Române în 1989, președintele Franței, Francois Miterrand l-a sunat pe Mihai I să îl întrebe cum merg lucrurile, în timp ce prințul Charles al Marii Britanii, voia să știe ce are de gând. „Să mă întorc imediat în țară”, a fost răspunsul.
Dar nu a fost posibil. Regele Mihai nu s-a întors în țară imediat. Când a încercat să îi pună pe post-comuniști în fața faptului împlinit, a fost întors cu forțele de ordine înapoi pe aeroport. Se îndrepta spre Catedrala de la Curtea de Argeș, acolo unde sunt îngropați bunicii lui, Ferdinand și Maria, cei cu numele de Mihai, suveranii Unirii.
A reușit totuși să ajungă la București printr-un ingenios aranjament al Bisericii Ortodoxe Române. Sfântul Sinod a spus că pentru a canoniza doi domnitori, pe Ștefan cel Mare și pe Constantin Brâncoveanu, campioni ai credinței, e nevoie ca la mormintele lor să îngenuncheze un cap încoronat. România nu avea altul decât pe Regele Mihai.
Revederea din 25-27 aprilie 1992, de Paști, a început cu un tulburător „Să trăiești, Măria Ta!” la Mănăstirea Putna și a continuat cu unul zguduitor la București.
Ceea ce se anunța a fi pelerinajul discret al unei familii a devenit o uluitoare desfășurare de sentimente la scară națională.
În Duminica Paștelui, 26 aprilie 1992, mulțimea care l-a așteptat pe B-dul Kiseleff, pe traseul de la aeroport, l-a trecut pe Regele Mihai pe sub Arcul de Triumf. Drumul până la Km 0 al Bucureștiului a fost parcurs în șase ore, portierele mașinii s-au îndoit de presiunea oamenilor care voiau să îl salute pe Rege.
Dar Mihai I nu s-a putut întoarce în România nici de data aceasta. Regimul Iliescu/Roman/Văcăroiu nu avea nevoie de complicații. Aprilie 1992 fusese un experiment. Câștigat de rege, cu atât mai rău pentru el.
Regele Mihai a primit pașaport românesc abia în 1997. Peleșul i-a fost retrocedat parțial peste 10 ani, în 2007-2008, dar l-a lăsat spre administrare Ministerului Culturii ca muzeu. A călătorit ani de zile prin țară, aproape incognito pentru main-stream media, supravegheat îndeaproape de prieteni, dar mai ales de dușmani.
Se strecura dimineața devreme spre oamenii simpli care i-au povestit amarul lor, ca odinioară Regelui Ferdinand pe linia frontului. Așa a văzut Mihai I o națiune care „trăiește din firmituri”, împiedicată în bucăți încâlcite de corupție și egoism. „Aproape că nu mi-am recunoscut țara”. O pățiseră și alții, printre ei, boierul și istoricul Neagu Djuvara. Românii se urâțiseră.
Mihai I nu a putut locui în București decât puțin și temporar. Politicienii care l-au întâlnit au încercat să își facă din asocierea cu Regele Mihai un nume mai bun. Ba chiar să câștige alegeri.
De la enigmatica întâlnire cu Ion Iliescu din 2001, înapoi la promisiunile neonorate ale lui Emil Constantinescu, la vizita protocolară a lui Klaus Iohannis la început de mandat prezidențial. Singura excepție este declarația cu iz securistic a lui Traian Băsescu care l-a făcut pe Rege trădător, vinovat de ocupația sovietică, mizând pe ignoranța multora și pe tăcerea interesată a altora.
Un moment luminos a fost discursul Regelui în Parlament, la 25 octombrie 2011, exact acum 10 ani. A fost invitat într-o străfulgerare de bun-simț, de șefii grupurilor parlamentare, la împlinirea vârstei de 90 de ani. A vorbit 12 minute în care a definit România exact cum este ea și românii cu exact ce au de făcut ca să le fie mai bine.
Țara s-a emoționat. Lumea a dat apoi din cap și s-a întors searbădă la ale ei. Corupții la corupție, cei mai mulți la muncă fără spor în țară, alții la făcut valize de plecat în bejanie. Pământul s-a mai învârtit de câteva ori, s-a tot învârtit, Regele a murit.
Regele Mihai s-a stins pe 5 decembrie 2017, la Aubonne, în Elveția. A fost înmormântat peste 10 zile la Curtea de Argeș, timp în care a fost adus în România, transferat cu cortegiul militar la Peleș, apoi la București. Au fost zilele unui doliu profund, ca și când românii ar fi fost surprinși brusc de constatarea că Regele Mihai este muritor.
Zece zile a fost timp suficient ca marile televiziuni de știri să îi prezinte în sfârșit pe larg biografia. De 30 de ani, copiii nu învață la școală despre Regele Mihai, pentru mulți a fost o revelație. Jurnaliști, istorici, cărturari au povestit în aceste 10 zile despre 23 august 1944, sau 30 decembrie 1947, sau 26 aprilie 1992, sau 25 octombrie 2011.
Discursul Regelui Mihai de acum 10 ani a fost probabil cel mai citat:
„Instituțiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci și de etică, simț al datoriei. Iubirea de țară și competența sunt criteriile principale ale vieții publice. Aveți încredere în democrație, în rostul instituțiilor și în regulile lor! Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie. Cinismul, interesul îngust și lașitatea nu trebuie să ne ocupe viața”.
Dintr-un motiv care îmi scapă, politicieni, lideri de opinie, jurnaliști, manageri de top sau mai mărunți, oameni obișnuiți sau miliardari insistă că nu morala, nu grija față de semeni, nu adevărul sau măcar preocuparea de a nu minți, nu încercarea sinceră de a înțelege care îți sunt rădăcinile și ce se întâmplă în jur trebuie să le fie prioritățile. Ci altceva, ceva ce știu ei mai bine.
Cu siguranță, trăim într-o țară liberă. Îl putem contrazice pe Regele Mihai. Dar întrebarea e: chiar e nevoie ca românii să rătăcească ca Moise în pustie 40 de ani? Treizeci de ani au trecut deja.
N-ar fi util să asculți de unul care l-a înfruntat pe Hitler, l-a înfruntat pe Stalin, le-a supraviețuit, iar după decenii de calomnii, a fost primit acasă ca un sfânt? Trebuie că omul acesta a știut mereu, în suta lui de ani, unde este nordul.
