Casa Nouă era o structură de numai un etaj, aflată în locul unde astăzi se găsește Sala Palatului din București. Pe 23 august 1944, aceasta făcea parte din complexul Palatului Regal și era scena unei importante decizii luate de Mihai I – arestarea lui Ion Antonescu, până atunci Conducător al Statului și președinte al Consiliului de Miniștri (premier în ziua de azi) și principalul responsabil de intrarea României în război alături de puterile Axei.
Arestarea sa, plănuită de către Rege alături de o mână de militari și politicieni cheie, printre care Constantin Sănătescu, cel care avea să devină prim-ministru, țărănistul Iuliu Maniu, liberalul Dinu Brătianu, social-democratul Titel Petrescu și comunistul Lucrețiu Pătrășcanu, avusese loc cu doar câteva zile înainte – pe 20, respectiv 21 august. Planul era simplu: fie Antonescu renunța de bună voie la alianța cu Germania nazistă, se alătura Aliaților și punea capăt războiului, fie era arestat.
Întâlnirea dintre Regele Mihai și mareșalul Antonescu în Casa Mică de lângă Palatul Regal avea loc în condițiile în care germanii, vizibili copleșiți pe front, detașaseră o divizie blindată către România, iar rușii reușeau să spargă frontul de est al țării. Colapsul României în fața Uniunii Sovietice era inevitabil.
Din fericire, divizia blindată nazistă nu se afla în acele zile în București, iar Ion Antonescu nu plecase încă pe front.
Pentru ca întregul eveniment să meargă ca la carte, Regele și generalul Sănătescu decid o frază comună pentru a le da de știință celor trei subofițeri din Batalionul de Gardă al Regelui, aflați în camera de alături celei în care se desfășura întrevederea, că e timpul să îl aresteze pe Ion Antonescu.
În salonul din vila ascunsă în spatele Palatului Regal, așteptarea părea să dureze o veșnicie pentru Rege. Era ora 16.30, iar Antonescu trebuia să fi sosit deja de jumătate de oră. Vizibil îngrijorat, Mihai se întreba dacă oare Antonescu reușise să afle de complot.
Când mașina mareșalului a intrat pe alee, peste drum de Calea Victoriei, la Athenee Palace și Corso, politicieni, jurnaliști și/sau spioni au făcut pariurile: „Îl arestează - 5%, nu îl arestează 95%”. Ca și astăzi, la București, secretele sunt rare.
„În cazul ăsta, nu mai am nimic altceva de făcut”
Alături de mareșal vine la Rege și Mihai Antonescu (fără legătură de rudenie cu mareșalul), viceprim-ministru și ministrul Afacerilor Străine de atunci. Și Regele și generalul Sănătescu, mareșal al Casei Regale, încearcă să-l convingă pe Ion Antonescu că războiul este pierdut, dar acesta se împotrivește vehement – își dăduse „cuvântul de onoare de ofițer” în fața lui Hitler.
La capătul unei ore de discuții, concluzia era că un acord este imposibil. Ion Antonescu era omul care trecuse demult Nistrul, după eliberarea Basarabiei și Bucovinei de la sovietici în vara lui 1941; era omul care fără să aibă vreun angajament scris din partea Germaniei naziste angajase Armata Română spre Odesa și Caucaz și, cel mai grav, asumându-și pierderi uriașe în Marea Bătălie de la Stalingrad din iarna 1942/1943. Totul în speranța deșartă că Hitler va fi recunoscător și va retroceda României Transilvania.
Ori, la ora la care Ion Antonescu refuza în continuare să iasă din alianța cu Hitler, debarcarea din Normandia avusese loc în urmă cu o lună și jumătate, iar sovieticii trecuseră Prutul încă din mai, iar acum se apropiau de linia Galați-Nămoloasa. Încă câteva zile și Bucureștiul ar fi fost făcut una cu pământul, cum pățise Varșovia.
Regele Mihai se ridică de la masă. Avea 23 de ani.
„Bun, în cazul ăsta nu mai am nimic altceva de făcut”.
Cei trei subofițeri sosesc în ușă, adoptă o poziție de drepți în fața mareșalului și se apropie să îl aresteze. Antonescu, surprins, înțelege, în sfârșit, ce se întâmplă. Blestemă și amenință. Militarii ezită.
„Executarea!”, se aude scurt.
Mareșalul e ridicat și închis în încăperea unde își ținea pe vremuri Carol al II-lea colecția de timbre. Potrivit înțelegerii cu țărăniștii, acesta trebuia luat și păzit de Ilie Lazăr, omul de încredere al lui Maniu. Dar nici Maniu, nici Lazăr nu au fost de găsit.
În schimb, oamenii lui Lucrețiu Pătrășcanu, agenți sovietici, au aflat rapid unde se află Ion Antonescu și l-au trimis arestat la Moscova.
Revenind, la puțin timp după arestarea lui Ion Antonescu, la Palat și-a făcut apariția cu o falcă în cer și alta în pământ, ambasadorul nazist, temutul Manfred von Killinger. Voia să știe unde e mareșalul. N-a aflat. Se va sinucide peste o săptămână, la 2 septembrie. Hitler îl acuza de trădare. Pierderea României însemna, pe lângă sute de kilometri câștigați, trecerea petrolului de pe Valea Prahovei în tabăra Aliaților.
Ambasadorul Germaniei Naziste la București, Manfred von Killinger, a aflat repede că s-a întâmplat ceva, așa că se duce de urgență la Palatul Regal. Acolo este întâmpinat de Mihai și de un interpret, care încearcă să-l liniștească pe germanul îngrijorat. Regele îi propune să aștepte până la ora 10 seara, când va vorbi la radio.
„O s-o pățiți toți de-aici, o să vedeți ce-o să se întâmple”, i-a amenințat acesta, vizibil înfuriat.
În aceeași seară, Mihai I va anunța la radio că România se alătura Aliaților și punea capăt unei alianțe ce o costase viețile a sute de mii de soldați, un genocid împotriva minorităților etnice și o „românizare” forțată a economiei țării. Discursul său punea capăt unui capitol întunecat.
Din păcate, bucuria demonstranților din seara de 23 august din fața Palatului Regal a fost de scurtă durată. Sovieticii intră în București la 26 august pe la bariera Colentina. În șase luni, vor infiltra toate structurile statului și vor face deja 200 de mii de deținuți politici.
Cum a ajuns România într-o astfel de situație?
Frământările de dinaintea războiului
Deși războiul a început oficial odată cu invadarea Poloniei de către Germania nazistă și Uniunea Sovietică pe 1 septembrie 1939, anexarea teritoriilor în Europa a început mult mai devreme.
Pe 30 septembrie 1938, Germania nazistă a lui Hitler semna alături de Marea Britanie și Franța Acordul de la Munchen – o înțelegere prin care liderii europeni de atunci acceptau invadarea regiunii de sud din Cehoslovacia și alipirea Austriei de către Hitler.
Cehii, neinvitați la negocieri, se trezesc cu o mare bucată din teritoriul lor și mai bine de 3 milioane de oameni sub ocupație străină. Ar fi ca și cum UE și NATO ar accepta invadarea Crimeei de către Vladimir Putin, iar Ucraina nu ar fi nici măcar întrebată ce crede despre asta.
Între timp, la nivel european, apar noi planuri de împărțire a teritoriilor. Pe 23 august 1939, dictatorul nazist Hitler încheie pactul Ribbentrop-Molotov cu dictatorul sovietic Stalin, tratat de neagresiune între Germania nazistă și Uniunea Sovietică.
El este cunoscut drept Pactul Ribbentrop-Molotov, după numele miniștrilor de externe german și sovietic care l-au semnat. Anexa prevederea preluarea țărilor baltice și a Basarabiei românești de către URSS și preeminența Germaniei în Europa Centrală. Peste doi ani, Hitler avea să încalce tratatul atacând URSS, după eșecul Bătăliei Angliei.
Dar 1 septembrie 1939, Germania invadează Polonia, URSS o urmează, cele două puteri dictatoriale declanșând cel de-al doilea război mondial.
În România, în aceeași perioadă, Regele Mihai, pe atunci moștenitor al Coroanei, urmărea surprins și marginalizat cum extremismul incită spirite și curmă vieți. Tatăl său, Carol al II-lea, nu îl ținea la curent cu evenimentele.
Dar până la Acordul de la Munchen, regele Carol al II-lea a rezistat cu încăpățânare presiunilor externe germane și presiunilor fasciste din interior. După Munchen și o călătorie dezamăgitoare la Londra, a înțeles că trebuie să apere granițele țării cum putea mai bine, jonglând între Hitler și Stalin. Va pierde partida și tronul.
La 21 septembrie 1939, Armand Călinescu, prim-ministrul României, este asasinat de un grup de legionari. Regele Carol al II-lea era la masa de prânz alături de iubita sa, Elena Lupescu, și de Mihai, când vestea sosește la Cotroceni. Războiul începuse cu doar trei săptămâni în urmă, iar România se confrunta deja cu tensiuni interne serioase, lucru reflectat în faptul că această asasinare nu avea să fie nici prima, nici ultima a unui politican român.
Momentul culminant ce precedă venirea lui Antonescu la putere sunt cedările teritoriale ale României din vara anului 1940. La 26 iunie 1940, Uniunea Sovietică transmite un ultimatum României, cerându-i predarea necondiționată a Basarabiei și Bucovinei de Nord. Două luni mai târziu, Ungaria obține prin Dictatul de la Viena jumătatea de nord a Transilvaniei, iar în septembrie, Bulgaria negociază obținerea Cadrilaterului în urma Tratatului de la Craiova.
Instituțiile statului se confruntă cu o situație dramatică, așa cum explică pentru Europa Liberă Cosmin Popa, istoric la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”.
La rândul său, istoricul militar Manuel Stănescu a adăugat: intrarea României în război, luată în contextul extrem de complicat al momentului respectiv, apărea contemporanilor drept singura soluție disponibilă.
„Există dovezi, mai ales din corespondența diplomatică purtată între Moscova și Budapesta, că existau proiecte prin care cele două țări, URSS și Ungaria, să preia și să ocupe ce mai rămăsese din statul român după Dictatul de la Viena. În consecință, deja din toamna anului 1940, singura perspectivă a țării era să meargă alături de Germania la război. Dacă mai existau alte opțiuni, ele ar fi trebuit luate înainte de 1940, ori în acel moment, era aproape imposibil.”
În septembrie 1940, extremismul devenea lege de stat – noul stat Național-Legionar lua naștere sub conducerea Generalului Ion Antonescu.
Pe 27 noiembrie 1940, istoricul venerat, Nicolae Iorga, este împușcat de legionari; în același timp, la Jilava, peste 60 de deținuți politici erau asasinați de aceeași mișcare extremistă.
Asta, în condițiile în care cu doar o lună în urmă, România încheia o alianță cu Puterile Axei cu scopul recuperării teritoriilor pierdute în Dictatul de la Viena.
1941 - Invazia Uniunii Sovietice
La momentul începerii războiului, Mihai avea doar 19 ani. Pe 22 iunie 1941, Antonescu ordonă trupelor române să traverseze Prutul, iar, în decurs de câteva săptămâni, acestea eliberează Chișinăul.
Mihai nu este informat despre intențiile militare ale lui Antonescu – acesta află de ofensivă în dimineața zilei respective de la mama sa care, la rândul ei, aflase de intrarea României în Război de partea Axei de la BBC. Vestea îl zdruncină pe Rege, aflat la Sinaia. Acesta pleacă de îndată către București pentru a-i cere explicații lui Antonescu.
Expertul militar Manuel Stănescu explică modul în care Antonescu se raporta la Mihai.
„Antonescu îl considera un copil, nu era în niciun caz interesat de atragerea lui (a Regelui Mihai I, n.r.), în vreun fel sau altul, în conducerea statului”, a spus acesta.
Numai că nici Antonescu nu părea să aibă explicații clare cu privire la decizia de a invada un colos ce nu fusese vreodată cucerit de alte state – știa doar că voia să recupereze cele două teritorii ocupate de Uniunea Sovietică și, mai ales, a Transilvaniei de Nord, pierdute prin Dictatul de la Viena.
Istoricul militar a declarat că una din greșelile fundamentale ale regimului Antonescu a fost însuși faptul că acesta nu semnase niciun tratat prealabil cu Berlinul astfel încât să stabilească așteptările reale ale României față de Germania dacă aceasta câștiga războiul.
Prima parte a războiului și ocuparea Odesei
Începutul războiului este primit cu entuziasm de români, care, cu doar o vară în urmă, suferiseră o catastrofă națională. În contextul militar al anilor ’40, erau și motive de optimism – România intra în război de partea armatei germane, a cărei organizare și disciplină o situau cu mult peste cea sovietică.
Ofensiva lansată de trupele române pornește și avansează cu greutate. Generalul rus, Mihail Kirponos, reușise să construiască dispozitive ofensive solide de-a lungul graniței de vest a URSS-ului în eventualitatea începerii războiului cu Germania nazistă.
„Pe sectorul de front românesc sunt ridicate puncte întărite de apărare ce au creat probleme Armatei Române. De aici și respingerile și revenirile repetate ale Armatei Române la trecerea Prutului”, a explicat Cosmin Popa pentru Europa Liberă.
Organizarea minuțioasă a Armatei Roșii s-a regăsit și la asediul orașului ucrainean Odesa. Armata Română, alături de cea nazistă, a petrecut două luni încercând să cucerească orașul, timp în care rușii au reușit să evacueze o parte din populație, să închidă căile de comunicație marină, să distrugă rețelele cheie ale orașului - transportul, rețeaua de energie electrică - și, totodată, să lase în urmă o rețea organizată de sabotaj.
Mihai I vizitează Frontul de Est în ciuda ezitării acestuia. La îndemnurile lui Antonescu, ajunge în Crimeea, se plimbă prin jurul Odesei și vizitează trupele române staționate în zonă.
În ciuda disciplinei soldaților români și a sprijinului venit din partea germanilor, Mihai și liderii democrați ai României nu își doreau ca Armata Română să fi mers dincolo de Nistru, granița ei firească. Și-ar fi dorit mai degrabă ca România să fi urmat modelul Finlandei, care a încercat să-și recupereze numai teritoriile ocupate de sovietici, fără a pătrunde cu ofensiva în adâncul Rusiei. Din acest punct mai departe, situația pentru trupele române devine din ce în ce mai dificilă.
Distanțarea Regelui față de Holocaust
Mihai și mama sa, Regina Elena, s-au distanțat încă de la început de persecutarea sistematică a evreilor. Asaltată de rugămințile rabinului Șafran și ale altora, Regina Mamă face presiuni asupra lui Antonescu și inclusiv prin soția acestuia, Maria, pentru a opri deportările evreilor. Datorită respectului pe care Antonescu îl avea față de Elena, situația evreilor rămași încă în țară s-a atenuat. Cei deportați proveneau mai ales din nordul Moldovei, iar Mihai și Elena s-au opus categoric extinderii deportărilor în celelalte provincii - Muntenia, Oltenia, Transilvania, Dobrogea.
În acest context, rolul său de monarh devine proeminent, potrivit lui Popa.
„Mihai a încercat să se folosească de orice mijloace pentru ușurarea sorții miilor de evrei, încercând să limiteze deportările și să trimită materiale, hrană, asistență pentru a micșora numărul îngrozitor al victimelor”, a punctat acesta.
Evreii din lagărele administrate de autoritățile române în Transnistria nu erau gazați. Mureau de foame, de boli, de frig. De aceea ajutoarele erau esențiale. Și bineînțeles, oprirea deportărilor și repatrierea.
Chiar dacă Mihai I nu reușește să oprească Holocaustul evreilor, rromilor și a altor categorii de minoritari, Occidentul înțelege că rolul Regelui este unul limitat, deciziile criminale nu îi aparțineau.
„Conducătorul statului” era Ion Antonescu, el și-a asumat responsabilitatea pe deplin, conștient că în cazul în care Germania pierde războiul va muri. Istoricii occidentali îl numesc pe Ion Antonescu „marioneta lui Hitler”.
Cercetătorii care petrec ani și ani în arhive, pot presimți însă o anumită conivență între Antonescu și Regina Elena. În definitiv, Antonescu îi permisese Elenei să se întoarcă la București după opt ani de exil. Ori, ea gândea în engleză și se ruga sincer pentru prigoniții lumii în românește.
Eforturile Reginei Mamă sunt recunoscute ulterior de către Israel, care o decorează post mortem în anul 1993 cu titlul de „drept în rândul popoarelor”.
Holocaustul în România a inceput pe 9 octombrie 1941, când peste 26.000 de evrei au fost deportați din Suceava, Câmpulung Moldovenesc, dar și din alte localități din România și trimiși către Transnistria. Cu doar o lună înainte, autoritățile de la București începuseră deportatea acestora din teritoriile proaspăt recucerite, și anume Basarabia și Bucovina. În total, între 280 și 380.000 de evrei au murit.
A doua parte a războiului și retragerea
După cucerirea Odesei, Armata Română continuă ofensiva împotriva Uniunii Sovietice prin urmărirea câtorva obiective importante – tăierea liniilor de aprovizionare cu petrol din Caucaz și bătălia de la Stalingrad.
Soldații români continuă să lupte aprig în munții Caucaz unde, alături de corpurile de vânători de munte germani, ajută la eliminarea diferitelor dispozitive de luptă sovietice.
În schimb, situația în apropiere de Stalingrad devine dramatică pentru trupele române alături de cele din Germania, Italia și Ungaria. Venirea iernii în Rusia, alături de cvasi-lipsa echipamentului de război, printre care și armamentul anti-tanc din dotările Armatei Române pe timp de iarnă, dar și a altor factori, au dus la slăbirea rezistenței împotriva ofensivei sovietice.
„La tot acest scenariu s-a adăugat și încăpățânarea absurdă a lui Hitler de a le comanda generalilor săi rezistența cu orice preț, interzicându-le retragerea și replierea pe poziții avantajoase”, a adăugat istoricul.
La București, Regele Mihai îi contactează pe anglo-americani pentru a-i înștiința că România este gata să iasă din război. Acesta le-a propus inclusiv americanilor și englezilor să trimită trupe pe cale aeriană pe care să le parașuteze deasupra României – sugestii trimise, dar rămase fără vreun răspuns venit din partea acestora. Negocierile se poartă în special prin trimișii români la Ankara, Cairo și Stockholm.
Între timp, Italia, membră fondatoare a Axei, iese din război, iar Cei Trei Mari - Roosvelt, Churchill și Stalin - se întâlnesc la Teheran (noiembrie-decembrie 1943), unde hotărăsc să nu accepte acorduri de pace separate cu cei care ies din război, ci negociate cu toți cei trei: SUA, Marea Britanie și URSS. De asemenea, foarte important, să nu accepte încheierea ostilităților decât sub forma capitulării necondiționate. Ori, aceste aspecte zguduiau România care spera să discute cu anglo-americanii, nu cu sovieticii, și care avea de recuperat cel puțin Transilvania.
Practic, acordul de la Teheran a prefigurat Yalta (februarie 1945) și Potsdam (iulie-august 1945), întâlniri între Roosvelt/Truman, Churchill și Stalin ce se vor încheia mai devreme sau mai târziu cu împărțirea sferelor de influență în Europa și trasarea Cortinei de Fier.
Deci încă din vara lui 1944, soarta României era într-un fel pecetluită – ocuparea sovietică și instaurarea unui nou regim, de factură comunistă. Primul pas a fost insistența anglo-americanilor, presați de sovietici, ca în negocierile de ieșire din război, purtate până atunci de Maniu, Brătianu și Petrescu, să apară și un reprezentant comunist, Pătrășcanu, un partid artificial în România cu numai 700 de membri, dintre care mulți agenți NKVD, adică ai Moscovei.
Între timp, relațiile dintre români și germani se deteriorează pe fondul pierderilor masive de pe Frontul de Est. Nemții îi acuză pe români după înfrângerea de la Stalingrad de lașitate, în ciuda faptului că autoritățile de la București îi avertizaseră în prealabil că trupele române nu sunt pregătite de luptă și că există un pericol real al unei ofensive sovietice. Hitler a ales să ignore astfel de semnale.
Acasă, Antonescu devine din ce în ce mai nepopular în rândul politicienilor și militarilor de rang înalt. Cu toate astea, nimeni nu-l putea convinge să renunțe la război. Nici măcar atât de respectatul Iuliu Maniu.
„Era destul de greu să te opui unui om care deținea toata puterea în mâinile lui și avea și o personalitate, să spunem, colerică, prin care nu admitea niciun alt punct de vedere”, a spus Stănescu.
Regele Mihai este, la rândul său, conștient de acest lucru. În ciuda pierderilor și a unor evenimente colosale, precum capitularea Italiei în fața Aliaților, inclusiv execuția lui Mussolini, Antonescu alege să nu-l informeze pe acesta despre chestiunile militare.
Momentul 23 august 1944
În primăvara/vara anului 1944, trupele sovietice lansează ofensiva Chișinău-Iași. Este și momentul în care, potrivit istoricului Cosmin Popa, Armata Română nu se mai poate opune într-o manieră organizată și semnificativă înaintării sovietice.
Lucrurile se derulează cu o viteză uluitoare, astfel încât până la finalul verii Armata Roșie ajunge deja la Galați. Mihai trimite o telegramă bine detaliată unui comandament englez din Italia prin care le oferă informații cheie despre ținte din jurul Bucureștiului ale unor posibile bombardamente. Este chiar momentul în care Mihai dispune de arestarea lui Antonescu. Ca și înainte de întrevedere, regele Mihai a încercat să îi anunțe pe liderii democrați Maniu și Brătianu că are loc momentul hotărâtor. Inclusiv în seara zilei de 23 august, aceștia sunt de negăsit.
În aceeași zi, la ora zece seara, Regele termina de înregistrat pe un disc Proclamația către Țară, ce avea să fie dusă la Radio și difuzată. La scurt timp după, oamenii ies în stradă și îi strigă numele.
Iuliu Maniu urma să fie prim-ministru
Inițial, în discuțiile cu Aliații, numele lui Iuliu Maniu a cântărit mult. Potrivit acestor discuții, președintele Partidului Național Țărănesc ar fi trebuit să preia puterea, în fruntea unui guvern politic alcătuit însă numai din partide pro-Aliate.
În noaptea de 23 august, Iuliu Maniu refuză să devină premier ceea ce l-a pus pe Rege și cei care îi fuseseră alături la lovitura de Palat într-o poziție foarte dificilă: brusc, nu mai aveau premier. Politicianul Iuliu Maniu nu dorea să se găsească în fruntea guvernului de la București în momentul intrării sovieticilor în Capitală. Om cu multă experiență politică, știa ce face.
Povara a trecut pe umerii de 23 de ani a Regelui care i-a ordonat practic Mareșalului Palatului, Constantin Sănătescu, să devină premier.
Existând riscul unor represalii nemțești, Mihai I este rugat să părăsească Bucureștiul. Este și momentul în care, în drumul său spre Dobrița, o localitate din apropiere de Târgu Jiu, zărește pe cer silueta unui avion și o recunoaște imediat – un Lightning american, venit să fotografieze locațiile transmise în telegramele sale. Bombardamentele ce au urmat au țintit rafinării și gări – sufocând industria și infrastructura militară au împiedicat reacția nazistă și au salvat populația de la măcel, adică să prinsă între luptele dintre Armata Roșie și trupele germane.
În timpul șederii la Dobrița, rușii sosesc în București fără să tragă vreun foc – de altfel, foarte puține gloanțe au fost trase în timpul ofensivei sovietice din România. O delegație alcătuită din diplomați și politicieni pleacă la Moscova pentru a semna armistițiul cu Uniunea Sovietică. Era inclusiv recomandarea anglo-americană: negociați cu Moscova. Condițiile impuse de Kremlin sunt dure – nicio negociere, Uniunea Sovietică urma să preia controlul asupra trupelor românesti, România urma să plătească despăgubiri de război astronomice și nicio garanție pentru Transilvania.
Regele nu ar fi putut anticipa o asemenea decizie. În seara de 23 august, el instituise Constituția democratică din 1923.
„Existau premisele ca România să iasă din război și să-și continue parcursul ei democratic. Astea au fost motivațiile din spatele gestului de la 23 august. Faptul că, ulterior, lucrurile au evoluat în așa fel încât România a căzut dincolo de Cortina de Fier și a ajuns în lagărul socialist e o situație pe care cei care au luat decizia în 1944 nu o puteau anticipa”, afirmă istoricul militar Manuel Stănescu.
România încheia astfel cel de-al Doilea Război Mondial în sfera de influență comunistă a Uniunii Sovietice. La 6 martie 1945, Petru Groza devenea primul lider al unui guvern comunist în România. În fața acestuia, cu 700.000 de soldați sovietici în țară, și Armata Română pe Frontul de Vest ca să salveze Transilvania, Regele urma să piardă treptat puterea.
„Personalitatea Regelui, dincolo de chestiunile poate uneori evidențiate în mod pozitiv sau negativ, a fost un simbol și rămâne un simbol al României. O Românie care, chiar dacă nu ajunsese sau chiar era departe de o democrație reală, avea un drum și-n egală măsură, o perspectivă”, a concluzionat Stănescu.
