Secolul Regelui Mihai | Abdicarea povestită de Regele însuși: Groza cu revolverul, artileria afară și amenințarea cu asasinate în masă

Abdicarea Regelui Mihai nu a fost un gest de voință a Regelui, rezultatul consultării alegătorilor, sau măcar a Adunării Naționake, ci un dictat al lui Stalin, impus cu Armata Roșie și comisarul sovietic Vîșinski. Regele Mihai povestește cum premierul de la acea dată, comunistul Petru Groza, venise la întrevedere înarmat cu un revolver.

Europa Liberă publică astăzi o mărturie istorică de mare valoare. Regele Mihai rememorează, în interviul acordat istoricului Stelian Tănase, citat mai jos, că 1.000 de tineri riscau să fie omorâți dacă nu semna documentul pus în față de comuniști. Era un gest abuziv, de forță, în fața căruia monarhul nu a avut vreun mijloc de răspuns. Climatul politic național, dar mai ales internațional, nu era unul favorabil opoziției.

Soarta României fusese parafată succesiv în câteva acorduri între Cei Trei Mari, adică președintele american Franklin D. Roosvelt, premierul britanic Winston Churchill și liderul URSS, Iosif Visarionovici Stalin. Cruciale sunt cele din timpul războiului contra lui Hitler, și anume:

• Înțelegerea de la Casablanca din ianuarie 1943. După victoria de la Stalingrad, Cei Trei Mari alături de liderul Franței libere, Charles de Gaulle, hotărăsc să nu accepte separat nici un armistițiu. Oricine iese din alianța cu Hitler o va face adresându-se Celor Trei și numai prin capitulare necondiționată. Pentru România, decizia se va dovedi catastrofală. Deși a încercat prin toate mijloacele să discute cu anglo-americanii, partenerul de discuții a fost Moscova. De ce insista să negocieze și nu înceta războiul pur și simplu? Din același motiv pentru care intrase în război. Avea de recuperat Transilvania, nu putea capitula necondiționat. Basarabia și Bucovina ocupate de învingător, nu aveau nico șansă.
• Acordul de la Teheran din noiembrie/decembrie 1943 întărește înțelegerea anterioară privind capitularea necondiționată și prevede debararea Aliaților în Normandia, pe coasta de vest a Franței, nu în Grecia. Churchill a propus totuşi o debarcare secundară la Trieste astfel încât Reichul să fie împins spre nord, în Ungaria, dar americanii, neinteresaţi de Balcani, au refuzat. România a primit în acest fel o lovitură mortală pentru că absența masivă a anglo-americanilor din Europa Orientală însemna înaintarea tancurilor și a ocupației sovietice.
• Înțelegerea de la Moscova dintre Churchill și Stalin din octombrie 1944. Cei doi se își negociază one-to-one interesele în Europa. Ca întotdeauna, Marea Britanie este interesată de Strâmtori și Orientul Apropiat astfel că pentru Londra, Grecia avea o importanță strategică mai mare decât România. Astfel, în celebrul acord de procentaj, scris pe un șervețel la masă, URSS căpăta 90% influență în România, la schimb cu 90% Marea Britanie în Grecia. Bulgaria - 75% URSS, Marea Britanie 25%, Ungaria și Yugoslavia 50%-50%. Polonia nu era menționată.
• Acordul de la Yalta în Crimeea din ianuarie 1945. Cum soarta războiului era limpede, cele trei mari puteri făceau primele aranjamente pentru viitoarele tratate de pace. Polonia a intrat pe harta roșie a Moscovei, Stalin argumenând că un guvern polonez favorabil ține de securitatea URSS. S-a hotărât împărțirea Germaniei și a Berlinului, s-au discutat sferele de influență în Asia, iar Roosvelt (cu o stare de sănătate precară) s-a asigurat de colaborarea URSS la Națiunile Unite, organizația care tocmai se năștea.

Ceea ce nu își imaginau occidentalii, era că atunci când Stalin vorbea de guverne democratice, el nu se limita la influența politică sau economică a URSS asupra acestor țări. Stalin se referea la instaurarea comunismului în țările ocupate în proporțiile respective, ceea ce s-a întâmplat. De aceea în România, colectivizarea, naționalizarea au fost cvasi-totale, mergând până la neantizarea proprietății private cu urmări catastrofale, iar în Ungaria sau Polonia, mica proprietate, micile afaceri și ateliere, erau totuși permise.

În acest context, la mai mult de doi ani de la încheierea războiului, pentru Uniunea Sovietică și Stalin, Regele Mihai rămăsese ultimul bastion al legăturilor României cu Occidentul și cultura democratică reală. Perceput drept un factor de coagulare a unei rezistențe îndelungate, Regele Mihai trebuia eliminat pentru a se naște o nouă Românie, Republica Populară, controlată total de comuniști și URSS.

România era privită de Stalin ca o țară cucerită, nu ca un partener pe frontul de luptă. Partidele democratice au fost eliminate rând pe rând, la fel liderii acestora. Tancurile Armatei Roșii controlau teritoriul României, iar comisarul sovietic Vîșinski se implica activ în deciziile și sprijinea guvernul comunist condus de Petru Groza.

Miniștrii de Interne, Teohari Georgescu, ministrul de Externe, Ana Pauker și mulți alți proaspeți oficiali erau agenți sovietici, racolați chiar înainte de a-l doilea război mondial. Epurările instituțiilor de securitate și apărare ale țării se terminau cel mai adesea cu închisoarea și moartea.

Instalat pe 6 martie 1945, guvernul minoritar Petru Groza a fost o creație a URSS și a comisarului Vîșinski. Regele a fost somat să îl demită pe generalul Rădescu din fruntea Guvernului și să-l impună pe favoritul sovieticilor, Petru Groza.

Conform mărturiilor din epocă, Regele Mihai a luat în calcul să abdice, dar liderii partidelor istorice, i-au cerut să nu abandoneze România. În balanță se afla și Nordul Transilvaniei care după ce fusese făcut cadou de Hitler Ungariei lui fascistului Horthy, se afla acum sub administrație sovietică, deși fusese eliberată de Armata Română.

Monarhul a mizat pe sprijinul Marii Britanii și Statelor Unite pentru restabilirea unei democrații autentice, bazată pe alegeri și votul popular. Acordul de procentaj, celebra înțelegere dintre Churchill și Stalin de la Moscova, scrisă pe un șervețel la masă, la 9 octombrie 1944, lăsase însă România în sfera de influență sovietică în proporție de 90%.

Moscova, prin adjunctul ministrul de externe Vîșinski și generalul Susaikov, reprezentantul adjunct al Kremlinului, controla Comisia Aliată de Control, iar deciziile nu se luau fără acordul lor.

Este o perioadă de tranziție spre dictatură, ani de mari tensiuni, presărați de arestarea a zeci de mii de nevinovați - Regina Elena spune că în martie 1945 se aflau deja în închisori 200 de mii de deținuți politici, ani marcați de eșecuri dureroase în privința salvării instituțiilor democratice.

Sprijinul extern pe care l-a așteptat Regele Mihai nu a venit, dar colaborarea sa cu guvernul Groza nu a existat. Greva regală, declanșată după 21 august 1945, a arătat că nu a existat o colaborare între Rege și comuniști. Dimpotrivă.

Iar contemporanii știau foarte bine acest lucru. Ca și acum, atunci când apar pericole, românii de multe ori ies în stradă.

A rămas în istorie marea manifestație de la 8 noiembrie 1945, de ziua onomastică a Regelui. Mii de bucureșteni purtând steaguri românești, britanice și americane și scandând numele Regelui s-au adunat în Piața Palatului Regal, lângă statuia Regelui Carol I. Demonstrația a fost zdrobită de muncitori fanatizați, înarmați cu răngi, aduși cu camioanele în centrul orașului, apoi de trupele ministerului de Interne care au trecut la arestări acuzând de violență victimele.

Aceștia sunt tinerii cu moartea cărora va fi amenințat Regele Mihai peste doi ani.

Cert este că între 1945 și 1947, mijloacele de acțiune ale Regelui sunt din ce în ce mai limitate. Va fi nevoit să înceteze greva regală după insistențele anglo-americane, plus sovietice, că alegerile în curs de organizare, vor fi libere și corecte. Au fost falsificate.

Răsturnarea rezultatului alegerilor din noiembrie 1946 astfel încât partidul comunist și aliații lui să iasă învingători, în dauna câștigătorilor reali, țărăniștii și liberalii, omoară și ultima speranță pentru revenirea în sfera democratică.

Acesta este ultimul an din istoria monarhiei constituționale din România. După ce anihilaseră instituțiile, partidele democratice și instalaseră teroarea asupra populației, comuniștii mai aveau de anihilat o singură țintă pentru monopolul puterii: Regele Mihai.

Sub presiune, la 30 decembrie 1947, Regele Mihai este forțat să abdice. Aflat peste ani la București, la Palatul Elisabeta, chiar în locul unde a avut loc abdicarea, Mihai I i-a povestit scriitorului și istoricului Stelian Tănase, în 2005, momentul abdicării.

Regele Mihai: „Soldaţii noştri arestaţi, telefoanele tăiate, artileria înconjura casa”

Episodul care a transformat România din monarhie constituțională în republică sovietică începe cu întoarcerea lui Mihai I și a Reginei Mamă de la nunta verișoarei Elisabeta, viitoarea Elisabeta a II-a a Marii Britanii. Acolo, cei doi au avut întrevederi la nivel înalt - Regele George al VI-lea, premierul și ministrul de externe, cei în funcție laburiști, și precedentul premier, Winston Churchill, cu ambasadorul american la Londra, Douglas. Nici unul nu l-a încurajat pe Mihai să se întoarcă în România condamnată la comunism.

Regele Mihai se întoarce însă, ba chiar cere Guvernului, ca monarh constituțional, aprobarea să se căsătorească cu prințesa daneză, Ana de Bourbon Parma pe care o cunoscuse la Londra. O căsătorie ar fi consolidat dinastia și semnala că monarhia are viitor la București. Or, România rămăsese ultima țară de la estul Cortinei de Fier nesovietizată complet.

Stelian Tănase: Cum aţi plecat de la Bucureşti? Cum aţi fost condus la gară? Care era atmosfera oficială?

Regele Mihai: „Plecarea noastră de aici a fost cam ... cum să vă spun, Groza era aşa de încântat că avem această invitaţie la Londra, şi că e musai să ne ducem acolo. Când am plecat de la aeroport, de la Băneasa, era tot guvernul, cu nişte zâmbete pe buze, strângeri de mână călduroase, cu … în fine, cât se poate de călduroşi şi frumoşi ne-au făcut şi cu mâna totdeauna, ori lucrurile astea erau într-un contrast enorm cu atmosfera de când ne-am întors"

Stelian Tănase: Povestiţi asta, de ce v-au primit rece ?

Regele Mihai: „Rece? Probabil că au făcut-o fiindcă s-a întâmplat chestia cu logodna mea. Noi ne-am logodit oficial în Elveţia, când ne-am întors de la Londra. Şi cum trebuia de obicei am trimis pe Mareşalul Palatului, Negel să vie aici, să anunţe guvernul că suntem logodiţi şi să vedem cum facem cu eventuala nuntă. De acolo a venit răspuns negativ imediat, că… “Nu se poate!”, că e prea scump, că nu ştiu ce şi el le-a explicat că nunta se poate face şi în afară, nu numai în ţară şi n-au vrut să audă, n-au vrut să zică da!"

Stelian Tănase: Cine, Groza, Dej?

Regele Mihai: „Groza, da!"

Stelian Tănase: Deci guvernul pro-sovietic a refuzat.

Regele Mihai: „Şi atunci, după refuzul ăsta, Negel s-a întors la Laussane să ne spună ce s-a întîmplat. Câteva zile după aceea am luat trenul şi ne-am întors în ţară. Or, combinaţia dintre logodna mea şi ce traficau ei pe aici a făcut să fie o atmosferă, când am sosit la gară, mai mult decât glacială. Toţi cu nişte mutre încruntate, de-abia dădeau mâna cu mine. Şi am venit aici (la Palatul Elisabeta, n.n).

După aceea am aflat, cât timp am fost plecat în Anglia, a venit Tito la Bucureşti. Şi, din spusele unora, Tito cu localnicii noştri de aici au pus la cale ceva că trebuie să se termine cu monarhia, că nu mai merge şi aşa ... Asta am auzit-o după.

Pe urmă de aici am mers la Sinaia, pentru Crăciun. Bine, la noi Crăciunul se făcea de obicei la Bucureşti, dar nu mai e cazul acum. Şi în seara zilei de 30 decembrie, Negel, Mareşalul Palatului ne cheamă la telefon şi îmi spune că Groza mă roagă urgent să vin la Bucureşti fiindcă au o chestiune de familie de discutat. O chestiune de familie – noi ne-am închipuit că o fi fost tocmai refuzul cu logodna, cu căsătoria şi asta.

Pe urmă, când am venit aici (la Palatul Elisabeta n.n.), ne-am urcat în odăile noastre şi a sosit şi Groza, dar l-a adus şi pe Gheorghiu - Dej, neanunţat. În momentul ăla a venit el cu hârtia pe care a scos-o din buzunar şi mi-a pus-o pe masă. Eu am citit-o aşa.. la repezeală, cât era acolo, am văzut nişte lucruri şi am zis - mă duc alături ca să citesc aşa ceva mai liniştit. Şi m-am dus în odaia alăturată unde era Ioaniţiu cu Negel şi mi-au spus că casa a fost înconjurată cu trupe de-ale lor (ale comuniştilor n.n.), santinelele şi soldaţii noştrii au fost arestaţi şi scoşi, telefoanele tăiate complect şi în jos dacă ne uităm, şi m-am uitat, era artileria adusă acolo, ca să înconjoare casa.

Bine, citisem deja asta şi m-am întors şi am spus, zic: „Ce se întâmplă aici? Mi-aţi tăiat telefonul, mi-aţi înconjurat casa cu trupe"... Zice: „Păi, dacă nu se semnează asta cât mai repede, o să fie mare bucluc în ţară". Şi atunci şi mama şi eu am încercat să-i explicăm puţin că cel cel puţin constituţional nu se poate, eu n-am dreptul să refuz şi să plec fără să întreb ţara românească şi poporul. Şi zice: "N-avem timp pentru asemenea lucruri".

Şi mama a explicat ceva şi Gheorghiu-Dej s-a întors către ea, a spus: „Foarte frumos cum l-aţi educat pe fiul vostru!". Vorbe. Şi... Am mai adăugat că, din punct de vedere constituţional, eu n-am dreptul să abdic în felul ăsta şi, în special, pentru restul familiei. Eu n-am dreptul. Şi nici constituţional. Nu, că „N-avem timp, dom’ne!”. Asta trebuie să semnez urgent. Zic: "Cum o să semnez asta?!" Şi atuncea mi-a spus: „Dacă nu semnaţi acum într-un sfert de oră, o jumătate de oră, avem 1.000 de oameni tineri care sunt închişi şi dacă nu faceţi ce vrem noi acum, trebuie să-i împuşcăm pe toţi". Asta a fost. Cu sânge rece... Eu când am auzit asta le-am spus, asta e responsabilitate pe care eu nu pot să o iau. Nici faţă de ţară, nici faţă de ei. Şi a trebuit să semnez.

Şi Groza cu ideile lui de a face glume, când s-a terminat cu asta (abdicarea n.n.), a luat jacheta lui aşa şi mi-a spus: „Pipăiţi". Şi am pipăit, avea un pistol în buzunar. Şi s-a întors către mama mea şi i-a spus în nemţeşte, de ce nemţeşte, nu ştiu: „Ca să nu mi se întâmple ce i s-a întâmplat lui Antonescu!". Asta e gluma lui. Şi râdea de nu mai ştia de el.

Pe urmă mi-a spus altceva, să nu care cumva să am vreun contact cu cineva din afara Palatului! Nici americani, nici români, nici nimic! Asta a fost, după care au plecat. A fost o chestiune de 30- 40 de minute."

Stelian Tănase: Aţi rămas în momentul ăsta împreună cu Regina, cu Negel şi cu Mircea Ioaniţiu în casă

Regele Mihai: Eram singuri şi... în fine, personalul din casă

Stelian Tănase: Ce aţi vorbit, după ce a plecat Groza şi cu Gheorghiu - Dej?

Regele Mihai: „Eram… cum se spune, ca într-o ceaţă. Cum au plecat ei, mama mea a început să plângă. Ea avea o educaţie din familia ei din Grecia, educaţie în sensul că nu trebuie să-şi arate simţămintele lor în public. Or, cât ăştia doi erau acolo, s-a ţinut cât s-a ţinut şi când au plecat nu a mai putut să se stăpânească. Şi eu mă gândeam după aceea că pentru ea a fost poate chiar mai rău decât pentru mine fiindcă atunci când noi am plecat în exil a fost, mi se pare că, al 4-lea exil pentru ea. În Grecia s-a întâmplat cu tatăl ei, pe urmă s-a întors. A doua oară tot cu tatăl ei, când a plecat definitiv. Pe urmă a fost războiul când a trebuit toţi să plece în afară şi Regele George, fratele ei care a plecat atunci şi s-a întors mult mai târziu. A fost 3-4 ori."

Stelian Tănase: A mai fost şi exilul provocat de Carol al II-lea, soţul ei!

Regele Mihai: „Asta se poate spune că a fost când a plecat din cauza tatălui meu, se face iată de cinci ori. În fine, era o atmosferă aici, când am coborât ca să mâncăm ceva, era ca la o înmormântare cum să spun... (oftează n.n.)."

„Ne-am dus înapoi la Sinaia. Groza ăsta, iarăşi, de ale lui, zisese: „Ce vreţi să staţi sau să plecaţi ?” Ce fel de întrebare este asta?! Când ştiam că o să-i omoare pe tinerii ăştia dacă eu mai stăteam să mai … nu ştiu ce. Eu i-am zis: „Nu! Plec!”. Noi ne-am dus la Sinaia, la Foişor, acolo a fost aceeaşi poveste cu trupele."

Stelian Tănase: Adică ce s-a întâmplat? Ce aţi găsit la Sinaia?

Regele Mihai: „Păi, trupele noastre, ale mele, au fost arestate şi plecau, i-am întâlnit pe drum, urcau în nişte camioane care îi aduceau la Bucureşti. Şi acolo au fost de-ai lor, "Tudor Vladimirescu" erau. Şi aici (la Palatul Elisabeta n.n.), la fel.

Nu ne-au dat un termen, când să plecăm din ţară, dar noi am zis, şi cu mama mea, cu cât mai repede cu atât mai bine, cine ştie ce se mai întâmplă. Aşa că ne-am făcut bagajele.

Mama mea a fost urmărită în fiecare odaie în care a fost, de unul de-al lor, un ofiţer, să nu ia nici o scrumieră de pe masă. Nici nu i-au dat voie să ia nişte cearşafuri şi plapume. Nici astea nu ne-au lăsat. Hainele, atât! Pe mine nu m-au urmărit, dar au scotocit toate bagajele după aceea, bineînţeles. Inventar or fi făcut ei ceva, aşa la repezeală. Dar eu n-am văzut. Şi… asta a fost în 31. Şi pe urmă noi am plecat în ziua de 4, dimineaţa."

Stelian Tănase: 4 ianuarie?

Regele Mihai: „Da! Sau 3 seara. Pe 3 ianuarie, da, aşa!"

Stelian Tănase: Cine era în Palat la Sinaia în momentul acesta dintre apropiaţii Majestăţii Voastre? Cu cine puteaţi să mai schimbaţi o vorbă?

Regele Mihai: „Aveam un ofiţer de ordonanţă, maiorul Vergotti, care era în acelaşi timp, Prefectul Palatului. El s-a ocupat de toate bagajele, de strâns. M-au lăsat să iau patru maşini. Nu ştiu de ce. Şi Jeep-ul. Şi atât. Dar el a trebuit să facă toată organizarea de transport la gară cu unii de-ai lor. A fost o persoană care era la Săvârşin şi a venit de-acolo. A fost chemat de către ei ca să preia administraţia bunurilor, cum se spunea atunci. Şi a trebuit să dau eu o descărcare. Ăsta a fost singurul lucru pe care l-am semnat atunci.

Mergând la gară, iarăşi, ca să vezi mentalităţile astea bolnăvicioase, ei credeau că probabil o să mă impresioneze aşa de teribil, în loc să îşi dea seama că pentru mine tot ce a fost acolo a fost un dezgust profund! Ei credeau altceva... Am dat mâna cu cei care erau acolo cu noi în maşină şi pe urmă am mers către vagon. Şi între cele două locuri, era un culoar aşa, erau ofiţeri întorşi cu spatele. Ce au vrut ei să demonstreze cu asta, Dumnezeu ştie.

Când m-am urcat în vagon, m-am întors să văd ce se întâmplă acolo, ofiţerii ăştia stăteau aşa. Dar era un băiat tânăr, cred că un sublocotenent sau locotenent, chiar la începutul cozii ăsteia, şi s-a uitat aşa la mine, l-am văzut că plângea. Dar ceilalţi nu au mişcat deloc."

Stelian Tănase: Le era frică. Aveau ordin.

Regele Mihai: „Frică, da. Dar vreau să zic ce mentalitate asta a lor, îi întoarcă cu spatele! Ce voiau să demonstreze cu asta?! Bolnăvicioşi."

Şi pe urmă când a început să meargă trenul că mai eram cu vreo cinci - şase persoane, totuşi am putut - vorbeam aşa între noi şi le zic: „Ajungem noi să ieşim din ţară sau cumva or să întoarcă trenul să meargă Dumnezeu ştie unde?"

Stelian Tănase: În Siberia ?

Regele Mihai: „În fine, nu s-a întâmplat! Dar s-a întâmplat, când am trecut prin Braşov, de exemplu, iarăşi, mentalitatea asta, au început să ţipe acolo, probabil lucrătorii de la Căile Ferate, "Trăiască Republica!"! Ca să ce? Ne-am oprit la Săvârşin unde s-a dat jos administratorul care trebuia să ia în administrare şi...am plecat!"

Stelian Tănase: Cum a fost drumul ?

Regele Mihai: „Pe drum a fost totuşi un moment foarte emoţionant fiindcă ajungând, am calculat noi, Austria, zona rusească. Şi trenul s-a oprit. Mama mea s-a cam speriat puţin. Zice: "Dumnezeu ştie ce o să facă aştia!". A stat 5-10 minute trenul şi pe urmă a plecat din nou. Am trecut peste un pod pentru că se auzea râul. Şi ne-am dus dincolo şi s-a oprit din nou (Regele e din ce în ce mai emoţionat n.n.) Eram puţin nedumeriţi toţi. Nu ştiam exact unde suntem noi. Am auzit un Jeep care a venit, fiindcă are un sunet caracteristic Jeep-ul când e ambalat puţin. S-a oprit lângă vagonul nostru. S-a deschis uşa şi a intrat acolo un căpitan american. S-a uitat bine la amândoi şi a spus: „Acum sunteţi liberi". Îţi venea, oh... Era zona americană în care am intrat atunci (Regele plânge n.n.). Ce să spui...

Şi era zona americană în care am intrat atunci. Şi elveţienii, cum sunt ei, în aşa o urgenţă pe care am avut-o noi să plecăm, se ceruse viza. Au spus: “Nu vă putem da viza până nu întrebăm la Berna”. “Păi, n-avem timp de pierdut vremea cu chestii de astea”. Şi atunci ei au spus, de la Bucureşti: “Atunci plecaţi aşa cum e şi vedeţi ce faceţi când ajungeţi acolo”. În fine peste asta am trecut cu bine, când am ajuns la frontieră, ştiau ei deja că se întâmplase ceva şi ne-au lăsat, ne-au ştampilat paşapoartele şi gata.

Dar se vede într-un sens că asta (abdicarea n.n.) a fost bine aranjată, încă din timpul cât eram plecat la Londra. Fiindcă paşapoartele pe care le-am avut noi, când am plecat în Anglia, ni le-au luat înapoi, bineînţeles, acolo eram trecuţi cu titlu, cu tot. Şi ne-au dat altele, la fel, dar fiecare pagină avea o ştampilă pe ea, "Republica România". Adică... asta nu se face în două minute!

Şi la Laussane când am ajuns, era sora mamei mele, care şi ea a fusese reţinută într-un lagăr nemţesc, Prinţul Nicolae şi mai mulţi români şi publicul elveţian care era acolo. Asta a fost tot”.

Notă: Interviul fluviu cu Stelian Tănase a fost publicat în lucrarea „Conversații cu Regele Mihai” în 2018. Așa cum și-a dorit Regele Mihai, mărturia sa a apărut postum.