Ziua Națională a României celebrează Marea Unire din 1918. Cei mai mulți români o asociază exclusiv cu Unirea Transilvaniei cu România prin „Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia”. 1 Decembrie 1918 este însă mult mai mult decât atât.
Europa Liberă vă povestește sau vă reamintește cu ajutorul fotografiilor vremii că victoria din 1918 a fost posibilă datorită unui efort imens, orientat vreme de decenii spre un proiect de țară construit prin educație și investiții importante.
Primul război mondial a furnizat numai contextul datorită căruia România și-a alipit provinciile istorice. Ținta fusese stabilită cu mult timp înainte. Unirea a existat mai întâi în mințile învățaților, apoi ale conducătorilor și, în cele din urmă, în cele ale soldaților care au trecut Carpații.
Cât de bine a fost de pregătită armata? S-a văzut în înfrângerea catastrofală de la Turtucaia și în cele ce au urmat, pe Argeș, pe Jiu, în pierderea trecătorilor. Cât de pregătită era diplomația? Excepțional. Care a fost ingredientul cheie al victoriei din 1918? Încrederea.
Dintre toate marile figuri iconice ale Marii Uniri, prea puține sunt cunoscute publicului larg. Abia în ultimii ani, numele Regelui Ferdinand și al Reginei Maria sunt uneori menționate. Dar istoria recentă e mai tragică decât v-ați putea imagina.
În comunism, copiii nu învățau la școală cine se afla în fruntea României în timpul primului război mondial, după cum nu învățau nici cine conducea țara în timpul Războiului de Independență. Singura fotografie (dintre puținele existente) de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, era o reproducere și adaptare după această imagine:
S-ar putea crede că propaganda comunistă prefera un personaj colectiv marilor lideri militari sau politici. Din păcate, scoaterea din circulație a părinților fondatori ai României Unite avea un motiv teribil. Și macabru.
Cu excepția celor care s-au stins de bătrânețe în interbelic, toți, dar toți membrii Consiliului Digirent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu, au murit în închisorile politice ale regimului comunist sau în domiciliu forțat.
Episcopul legendar al Bisericii Greco-Catolice, Iuliu Hossu, cel care a citit Proclamația de Unire a Transilvaniei cu România, la doi pași de episcopul ortodox, Miron Cristea, s-a stins și el în domiciliu forțat la Căldărușani, după ani grei de temniță la Sighet. El a fost beatificat alături de alți șase episcopi greco-catolici martiri pentru credință, în iunie 2018, când Papa Francisc a vizitat România. Iată-l pe Iuliu Hossu la Alba-Iulia, la 1 Decembrie 1918, tânăr episcop de Cluj și Gherla, preot culvitat, cu studii la Roma și profund atașat ideii naționale românești.
Un alt vorbitor care s-a adresat mulțimii la 1 Decembrie 1918 a fost avocatul și politicianul Aurel Vlad. Coleg cu Iuliu Maniu în Partidul Național Român din Transilvania și deputat în Parlamentul de la Budapesta, Aurel Vlad a fost cel care a finanțat siguranța votului la Alba Iulia. Imperiul Austro-Ungar se destrămase în noiembrie, dar Ungaria nu se despărțea ușor de un teritoriu pe care îl stăpânise secole. Avocatul Vlad și medicul Vaida Voevod au plătit, echipat și hrănit gărzile naționale de la Alba Iulia.
Aurel Vlad a murit la Sighet în 1953. Soției, a cărei zestre, mine de aur în Apuseni, a fost garanția împrumutului pentru echiparea și plata soldaților ardeleni, i s-a fixat un domiciliu forțat atât de insalubru, încât femeia a ajuns cerșetoare în gara de la Blaj. Niciun manual de istorie nu menționează sacrificiul și martiriul familiei Vlad. Casa lor de la Orăștie stă să cadă.
Și totuși, în amnezia care pare să topească în festivism una dintre cele mai frumoase pagini de istorie ale Europei, apar și semne de normalitate. Grație preotului Cristian Borz, casa lui Iuliu Maniu de la Bădăcin/Cluj, președintele Consiliului Dirigent al Transilvaniei, a fost refăcută și de doi ani este casă memorială.
Biografia lui Iuliu Maniu este dominată în ochii multora de anii de închisoare și de moartea la Sighet, în 1953. Se știe însă mai puțin că ofițerul român în armata austro-ungară a salvat Viena de haos în toamna lui 1918 și că, din acest motiv, colegii au amânat negocierile cu delegația de la Budapesta care le propunea autonomie. Maniu a venit la Oradea, unde aveau loc discuțiile, și a spus simplu: „Nu”.
De ce? Începuseră deja discuțiile cu autoritățile de la București. România era o țară stabilă, condusă de oameni echilibrați. Ardelenii nu aveau dificultăți să treacă de la familia de Habsburg la fosta familie de Hohenzollern, cu atât de mai mult cu cât vorbeau aceeași limbă cu locuitorii Regatului României. Istoricii mai au multe de cercetat în această privință.
1 Decembrie 1918 nu a fost o adunare spontană, nici nu s-a redus la o defilare cu steaguri. A avut lideri, scop, a fost minuțios pregătită. A presupus, pe de o parte, ruptura de statul ungar, prin Declarația de Independență a Transilvaniei, la 5/18 octombrie 1918, în Parlamentul de la Budapesta. Și pe de altă parte, negocieri și sincronizarea perfectă cu autoritățile române și în primul rând cu Regele Ferdinand și conducerea Marelui Stat Major al Armatei Române.
Armata Română - care reintrase în război în toamna lui 1918 - trecuse Carpații în noiembrie, dar s-a oprit pe linia Mureșului până când delegații de la Alba Iulia și-au încheiat lucrările. A intrat în Alba Iulia abia la 18 decembrie.
Această grijă pentru implicațiile politice ale manevrelor militare țineau de comandamente dirijate de guvernul României, dar în strictă cooperare cu viitorii miniștri ardeleni. În definitiv, România intrase în război la 15/27 august 1916 pentru Transilvania.
Premierul liberal, Ionel Brătianu semnase Convenția Militară din 1916 numai după ce Franța, Marea Britanie și Rusia se angajaseră să recunoască Unirea la finele războiului.
Din nefericire pentru România, intrată în război pe 15/27 august 1916, nu întâmplător de Sfântă Maria, promisiunile din Convenția Militară nu au fost respectate de Aliați. Ajutorul militar care trebuia să sosească prin Balcani a fost blocat de înfrângerea englezilor în Strâmtori. Așa că de la sud, în loc să vină prietenii a venit mareșal german August von Mackensen cu soldații săi, în timp ce dinspre nord, a venit contra-ofensiva forțelor austro-ungare.
Autoritățile centrale, guvern, Parlament, Bancă Națională, etc, se refugiază la Iași. La fel și familia regală care tocmai își pierduse mezinul, pe micul Mircea, care murise de tifos exantematic. Bucureștiul este ocupat de trupele germane, populația suferă privațiuni de tot felul, se răspândesc bolile, în special tifosul exantematic.
Acesta este momentul în care atitudinea Reginei Maria răstoarnă toate previziunile. Venită în România la 17 ani, cu primul copil la 19, prințesa moștenitoare avusese ani la rând o singură misiune, să asigure continuitatea dinastiei. Era nepoata de fiu a Reginei Victoria a Marii Britanii și nepoata de fiică a țarului Alexandru al II-lea, cel alături de care luptase Carol I în Războiul de Independență. Pentru acesta din urmă, ea, prințesa Maria de Edinburgh fusese inițial perla Coroanei României, dar atât.
Treptat însă, firea vulcanică și educația aristocratică au făcut-o atentă la politică și marile decizii. Contrar a ceea ce se crede, Maria nu îl domina pe Regele Ferdinand, prezentat frecvent drept un personaj șters. Expert militar, poliglot și botanist, Ferdinand prefera să se implice când și cât era cazul. Odată asigurată dinastia, relația dintre ei a devenit o prietenie profundă dominată de un și mai adânc simț al datoriei. Amândoi primiseră la București o educație spartană.
Ferdinand și Maria fuseseră crescuți în ideea că ei sunt suveranii care trebuie să aducă României Transilvania, după cum copiii învățau la școală de zeci de ani deja că dincolo de granițele vremelnice trăiesc români în provincii românești, și după cum Banca Națională finanța generos proiecte educative în Transilvania.
Nu întâmplător, în Armata Română luptau voluntari ardeleni. Și nu întâmplător Bologa, personajul lui Rebreanu, are coșmaruri pentru că luptă în armata austriacă contra României. Narațiunea Marii Uniri s-a construit sistematic în decenii.
Moartea Regelui Carol I, la câteva luni de la izbucnirea primului război mondial, le-a lăsat lui Ferdinand și Mariei o țară în plină dezvoltare economică, cu un prestigiu în creștere, dar încă fragilă, și o poziție de neutralitate. Dorința românilor de a avea Transilvania, presiunile Aliaților și Regina englezoaică au dus la intrarea României în război.
Înfrângerea și retragerea la Iași o aducea însă pe Maria într-o situație limită. Ea susținuse Antanta, ea ceruse intrarea în război, ea încurajase politicieni influenți să o ceară (femeile nu luau parte la Consiliile de Coroană), ea, mamă a șase copii, unul moștenitor al Coroanei, altul mort, urma să piardă totul. Or, nepoată de țar și de împărăteasă, Maria nu înțelegea ideea.
Ceea ce a urmat a uimit Europa și i-a readus pe români pe linia de plutire. Maria și-a convins soțul, pe primul ministru și pe mulți alții că nu e totul pierdut. Dar nu purtând lungi discuții, ci luând frâiele orașului înecat în masa de refugiați, lipsit de alimente, de lemne de foc, de suficiente spitale, etc.
Căderea României era o problemă și pentru Aliați, blocați în masacrul prelungit de la Verdun. La Iași își face apariția șeful Misiunii Militare Franceze, Henri Berthelot, instructori, sosesc transporturi de armament. Rușii încep în sfârșit să colaboreze cu Armata Română.
Întăririle și instrucția își vor face efectul câteva luni mai târziu când armatele bulgaro-germane vor relua ofensiva din sudul Moldovei. Există însă un element foarte puternic care leagă eforturile de la vârf cu motivația soldaților de a lupta.
Cei mai mulți dintre ei sunt țărani pentru care visul de a avea pământ era o obsesie permanentă, dar o adevărată himeră. Înfrângerea de la Turtucaia în Cadrilater a fost cauzată nu numai de contractele controversate pentru armament, dar și de lipsa motivației.
Reforma agrară începuse să fie discutată în Parlament de câțiva ani, dar nu ajungea la căpăt. Cu țara făcută fărâme, Regele Ferdinand promite țăranilor pământ, iar Parlamentul refugiat și adunat în sala Teatrului Național de la Iași în ședințe de plen votează legile de expropiere ca să fie posibilă împroprietărirea țăranilor-soldați.
Ferdinand, cel care pornise războiul contra țării natale din datorie față de România, era un om serios. Iar războiul i-a oferit ocazia perfectă de a direcționa interesele politice spre reformă. Soldații săi îl vedeau mereu pe Ferdinand pe linia frontului, dar acum aveau și un motiv personal pentru care să lupte. Aveau încredere în cuvântul Regelui.
Nepotul său, Regele Mihai, a spus la un moment dat că românii ar fi foarte dedicați integrării în Uniunea Europeană dacă vor înțelelege că au și ei de câștigat ceva din întreaga poveste.
Victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz din vara lui 1917 nu sunt însă suficiente. Aliații ruși defectează. În februarie 1917, țarul Nicolae al II-lea abdicase. Guvernul Kerenski ținea cu greu situația sub control. La 25 octombrie/7 noiembrie 1917 are loc puciul bolșevicilor conduși de Vladimir Ilici Lenin, Lev Troțki & comp.
Instalați prin fraudă la putere, prin dizolvarea Adunării Constituante în ianuarie 1918, bolșevicii încheie pace separată cu Germania, la Brest-Litovsk, în Ucraina, o lună mai târziu.
În aceste condiții, România rămâne singură pe Frontul de Est. Germania impune o pace catastrofală. Documentul este semnat de premierul Marghiloman la Buftea, dar Ferdinand refuză să îl promulge. Pierderea Dobrogei, a câmpurilor petrolifere prin concesiuni oneroase, Berlinul cere chiar alungarea dinastiei care renunțase la intrarea în război la numele de Hohenzollern, sunt câteva dintre prevederile negociate.
Anul 1918 a început așadar deosebit de prost. Înfrângerea militară dureroasă părea însă nimic pe moment față de molima numită tifos exantematic. În plus, foștii soldați țariști se dedau la jafuri, când nu își țin adunările bolșevice menite să contamineze și populația românească.
Prietenia dintre Bela Kun, Christian Racovski și fondatorul Armatei Roșii, Lev Troțki croiește perspectiva teribilă a împărțirii României între o federație balcanică la sud și o republică sovietică la est. Țara se afla cu adevărat pe muche de cuțit.
În rarele momente în care nu vizitează spitale sau refugiați, Maria se retrage la casa lui Ferdinand de la Bicaz. E locul unde primesc vești proaste de la București, dar unde plănuiesc, în pofida a orice, victoria.
Dezarmarea Armatei Române, prevăzută de Pacea de la Buftea, este un bluf. Regele și Statul Major țin contabilitate dublă, una pentru ocupanți, alta pentru uz intern. Așteptau vești de la anglo-americani și francezi. Curajul Reginei Maria îi adusese nu numai simpatia opiniei publice din Occident, dar și prieteni influenți. Deși a părăsit țara din cauza capitulării în fața Germaniei, gen. Berthelot îi ține la curent cu evoluțiile cheie de pe Frontul de Vest.
O primă rază de speranță apăruse încă din primăvară. Pe fondul disoluției Imperiului Țarist și a unui an de tulburări, Sfatul Țării de la Chișinău votează la 27 martie 1918 Unirea cu România. Basarabia revenea astfel acasă după raptul turco-rus din 1812.
România reintră în război în toamna lui 1918. Armata germană capitulează la 11 noiembrie 1918 și se retrage în grabă din România.
Între timp însă, în regiune se extinde războiul civil din fostul Imperiu Țarist. Națiunile ce îl alcătuiau nu se predau fără luptă comuniștilor. Războiul va dura trei ani, va face 13 milioane de victime, botezul sângelui pentru Armata Roșie și CEKA, precursoarea KGB.
Acesta este contextul în care românii de la Cernăuți, în frunte cu Iancu Flondor, cer ajutorul Armatei Române. La 28 noiembrie 1918, reprezentanți ai Bucovinei de toate naționalitățile votează Unirea cu Regatul României.
Prin urmare, la 1 Decembrie 1918, România era în situația de a-și folosi armata ca să stabilizeze situația din regiune, nu numai să recupereze teritorii pierdute anterior.
Bătălia pentru Transilvania s-a purtat în Apuseni, apoi pe Crișuri până în primăvara lui 1919. Ea s-a dus alternativ pe front, și pe canale diplomatice. Răsturnările politice de la Budapesta care au dus la crearea statului sovietic a lui Bela Kun au provocat înaintarea Armatei Române până în capitala maghiară, în august 1919.
La acel moment, Unirea cu Basarabia și Bucovina fuseseră deja recunoscute prin Tratatele de Pace de la Paris.
Exact la data de 1 Decembrie 1918, suveranii Ferdinand și Maria aleg să își facă intrarea triumfală în București. O sărbătoare fără egal, după cum scrie regina în jurnalul ei.
În ceea ce privește recunoașterea Unirii cu Transilvania, Regina Maria va avea din nou un rol decisiv. Când politicienii nu au reușit să convingă că înfrângerea României de către Germania nu e un motiv de nerespectare a înțelegerii dinaintea intrării în război, Maria a vizitat Parisul, s-a văzut cu premieul francez Georges Clemenceau, cu președintele american Wilson.
Apoi a plecat la Londra, unde pe lângă discuțiile politice fructuoase, a primit cadou de la verii ei, regele și regina Angliei, câteva bijuterii. Maria a României nu mai avea nimic. Bijuteriile ei, puse la adăpost în visteria vărului Nicky (așa îi spunea ea ultimului țar, erau veri primari), fuseseră ulterior confiscate de Lenin.
Probabil însă că cea mai frumoasă bijuterie purtată vreodată de Regina Maria a fost coroana de aur transilvan făcută special pentru ea la încoronarea de la Alba Iulia din 15 octombrie 1922.
Desenul îi aparține, pietrele sunt semiprețioase așa încât coroana să aducă cu cele medievale din icoanele domnițelor în port bizantin din vechile biserici românești și să se potrivească cu cea a Regelui Ferdinand.
În cazul Regelui, coroana a fost cea moștenită de la Carol I - coroana meșterită din oțelul unui tun capturat de la turci la Plevna în decembrie 1877.
De ce Încoronarea a avut loc abia la 15 octombrie 1922? Pentru că a fost nevoie ca țara să se refacă după război, au fost reparate podurile (inclusiv cel de la Cernavodă, dinamitat controlat chiar de Saligny în 1916), căile ferate, au fost rezolvate urgențele umanitare. Pentru că a fost nevoie ca frontierele României unite să fie recunoscute prin tratate de pace, iar Tratatul de la Trianon cu Ungaria a fost semnat abia la 4 iunie 1920.
Nu în ultimul rând, a fost nevoie de pregătiri speciale pentru ceremonie. Dacă ar fi fost vorba despre încoronarea unei generații de suverani, ritualul încoronării putea avea loc și la București.
Dar Unirea cu Transilvania era o împlinire atât de importantă încât la Alba Iulia a început și s-a terminat în 18 luni construcția unei catedrale.
A fost construită drept catedrală militară, are hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, în amintirea lui Mihai Viteazul și e așezată în interiorul cetății de la Alba Iulia.
De altfel, în timpul construcției, în familia regală a apărut următorul moștenitor: viitorul Rege Mihai s-a născut la 25 octombrie 1921.
În ziua Încoronării, Regele Ferdinand Întregitorul avea toate motivele să fie fericit. Probabil că nu se gândea că e posibil în lunile negre când a refuzat cu obstinație să semneze capitularea.
