Atunci și acum | Chipurile Revoluției după 32 de ani

Fotografii în oglindă cu 11 revoluționari români. Decembrie '89 vs decembrie '21.

În așa-numitul „Dosar al Revoluției” timpul se scurge în favoarea celor inculpați. Toamna aceasta, judecătorii, printr-o decizie definitivă, au trimis dosarul înapoi la Parchetul Militar pentru a fi refăcut rechizitoriul.

Fostul președinte Ion Iliescu, fostul vicepremier Gelu Voican Voiculescu și fostul șef al Aviației Militare, Iosif Rus, sunt acuzați în această speță istorică de crime împotriva umanității. Ei s-ar fi folosit și ar fi indus cu intenție psihoza teroriștilor după fuga dictatorului Nicolae Ceaușescu.

Pentru a arăta cât de mult timp înseamnă deja 32 de ani de la Revoluție, Europa Liberă România a realizat colaje cu fețe ale unor români care au ieșit în stradă în acele zile.

Fiecare alăturare conține o fotografie din preajma anului 1989 și una de acum.

Protestul înăbușit de la Iași

Ștefan Prutianu a fost cel care a avut ideea organizării unui grup care să încerce declanșarea unui protest pentru libertate în centrul orașului Iași. Acesta a fost planificat pentru 14 decembrie 1989, ora 16.00. Data a fost aleasă întâmplător.

În 1989, el avea 35 de ani, era căsătorit și avea două fete. Profesa ca economist într-un centru de proiectări din oraș. Nu lipsurile materiale l-au împins să încerce organizarea unei manifestații împotriva regimului comunist, ci senzația că trăia într-o „lume sufocată de tăcere, asuprire”, după cum și-a amintit într-un interviu pentru Europa Liberă România.

I-a mărturisit intenția sa, în toamna lui 1989, unui cunoscut în care avea încredere, Titi Iacob. De atunci grupul s-a extins pe principiul că fiecare aderent la mișcare trebuia să mai aducă maxim alți trei oameni. Era obligatoriu să nu știe prea mult unii de ceilalți pentru ca inițiativa să nu fie deconspirată.

Din această cauză nu e clar nici câte persoane au aderat la ideea protestului. Unii dintre membrii mișcării au răspândit manifeste, potrivit lui Ștefan Prutianu. Pe măsură ce ziua mitingului se apropia, acesta a conștientizat că autoritățile comuniste, foarte probabil, au aflat, dar a decis să meargă mai departe.

În 14 decembrie, Piața Unirii din centrul Iașului era „albastră de uniforme”, iar Ștefan Prutianu și-a dat seama că au eșuat. Nu s-a mai întâmplat nimic acolo, iar, în scurt timp, au început arestările și anchetele brutale. Primul arestat, chiar în dimineața de 14 decembrie a fost inginerul Vasile Vicol care făcea parte din organizație. Acesta e considerat de Ștefan Prutianu primul arestat al Revoluției. Când au fost eliberați din închisoare, în 22 decembrie, Nicolae Ceușescu nu mai era la putere.

După 32 de ani, Ștefan Prutianu e convins că ce s-a petrecut la final de 1989 trebuia să se întâmple. Dacă revolta nu ar fi izbucnit în Timișoara, s-ar fi întâmplat în altă parte, în opinia lui.

Niciodată nu a regretat gestul său.

„Dacă ar fi ’89 acum, în mod cert aș sta liniștit acasă”

După ce a auzit la Europa Liberă și la Vocea Americii că sunt manifestații la Timișoara, Gheorghe Pastor a ajuns în Piața Libertății din Cluj-Napoca în după-amiaza de 21 decembrie 1989. A sunat și colegi de muncă, dar doar doi au venit. Spera că va fi o revoluție de catifea, așa cum auzise că se petrecuse în alte țări din Estul comunist.

Prima șarjă de gloanțe trasă de militari l-a rănit la picior. „Când militarii își reîncărcau armele, m-am târât în mâini să ajung cât mai departe. La un moment dat cineva m-a tras într-un restaurant din zonă.” Cu imaginea sângelui care se scurgea către canal, a avut impresia că militarii i-au împușcat pe toți din piață. A ajuns în cele din urmă la un spital.

Deziluzia a venit repede după 1989. „Noi am ieșit atunci în stradă pentru a schimba un regim cu unul nou. Sigur, este un regim nou, dar care merge exact după aceleași criterii, să le fie bine lor, celor care conduc și, de restul, nu i-a interesat”, spune Gheorghe Pastor, care are 64 de ani.

Jurist de meserie spune că Revoluția, pe lângă rana de la picior, l-a lăsat și cu sechele sufletești. Din cauza neînțelegerilor și a reproșurilor, a divorțat în 1991. Fata i-a plecat în Germania pentru o viață mai bună.

„Dacă ar fi ’89 acum, în mod cert aș sta liniștit acasă și m-aș uita la televizor, nicidecum n-aș mai ieși în stradă pentru că ce s-a întâmplat după este o cruntă dezamăgire.”

Gheorghe Pastor e convins că în justiție nu se întâmplă nimic cu Dosarul Revoluției pentru că generali și procurori de pe vremea aceea încă sunt în funcții sau au putere de a tergiversa.

Libertatea de a alege

Cristina Popa este printre cei mai tineri răniți de la Revoluție. Era elevă în Cluj-Napoca. Avea 17 ani când un glonț i-a străpuns piciorul, în seara zilei de 21 decembrie 1989.

A plecat în centrul orașului împreună cu cei doi frați ai ei, după ce a auzit de la un vecin că s-a adunat mulțimea în Piața Libertății.

„Veniți cu noi” era strigătul lor pe străzi.

Mama era la serviciu, iar pe drum l-au văzut pe tatăl lor, șofer pe camion. El trebuia să plece din Cluj. „Ne-am privit în ochi și, deși îmi aduc aminte cum tremura, nu ne-a spus să ne întoarcem.”

Ce a motivat-o să iasă în stradă? „Să nu poți să spui nimic pentru că erau șanse mari ca să te ridice Miliția. Era groaznic. Plus statul la cozi pentru orice.”

Politicienii sunt cea mai mare dezamăgire ai acestor 32 de ani. „Pentru că au denaturat și și-au bătut joc de idealurile noastre de la Revoluție. ”

Cristina Popa simte că și-a făcut datoria în 1989. Pentru ea, cel mai mare lucru câștigat atunci este libertatea, chiar aceea de a alege prost. „Libertatea de a vedea care e binele și răul, de a-ți învăța lecția personală, nu cea impusă.

„Aveam impresia că centrul pământului este în Piața Libertății”

„La început am fost doar 11”, spune Radu Negru, profesor de sport. A fost unul dintre primii protestatari din Piața Libertății din Cluj-Napoca. Cu el a fost și Călin Nemeș, care ,în primii ani ai democrației, s-a sinucis, demoralizat și hărțuit.

La 42 de ani, Radu Negru era cel mai în vârstă dintre primii veniți în centrul orașului. Deși a încercat să mobilizeze cunoștințe să vină la protest, inițial nu a avut succes.

„Lipsa de moralitate a societății cred că este cea mai mare dezamăgire din acești 32 de ani.”

Dacă ar fi să se întoarcă în 1989, ar face același lucru, dar ar fi mai atent cine ajunge la conducere.

„A început! Veniți! Veniți!”

Magda Cârneci lucra în 1989 la Institutul de Istoria Artei din București, era cercetătoare. Acolo a fost colegă cu Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și Andrei Cornea. A semnat un apel de solidarizare al tinerilor scriitori cu Mircea Dinescu.

După ce a aflat de represiunea de la Timișoara, spune că a presimțit că mitingul convocat de Nicolae Ceaușescu în 21 decembrie, în piața din fața Comitetului Central, nu va sfârși bine. S-a dus și ea acolo și a fost în colțul dinspre hotelul București, unde își amintește că un bătrân a început la un moment dat să scandeze: „Timișoara”.

I s-au alăturat și alți oameni, iar apoi s-a auzit în piață pocnitura puternică care a dus, aparent, la destrămarea mitingului. Forțele de ordine au intervenit și atunci lumea a început să fugă.

Din casa unui coleg, a dat telefoane prietenilor pentru a-i chema în stradă: „A început! Veniți! Veniți!”

La Universitate a ajuns mai târziu, după-amiaza, și își amintește de euforia oamenilor.

În zona a venit din nou și în 22 decembrie. De data aceasta a observat cum lucrătorii de la curățenie spălau sângele de pe jos.

Temerile că revolta a fost înfrântă au fost alungate de coloanele de muncitori care au început să se strângă în centrul Bucureștiului. Ei s-au adunat în fața Comitetului Central și de acolo au observat elicopterul lui Ceaușescu decolând de pe clădire.

Magda Cârneci crede că acele zile au fost ale unei revolte populare reale, dar urmate de manipulări. Atmosfera din culisele noi puterii a văzut-o în mod direct, căci a fost chemată să facă parte din organizația de tineret a Frontului Salvării Naționale condus de Ion Caramitru. După câteva zile și-a dat seama că nu e locul ei acolo și a plecat.

„Nu-mi plăceau oamenii de acolo. Începuseră vorbirile pe ascuns, trasul de sfori, numirile, jocul acesta al puterii ”, rememorează Magda Cârneci pentru Europa Liberă..

E bucuroasă totuși că a avut șansa să participe la un eveniment istoric atât de important. Îl vede ca o schimbare de paradigmă care se întâmplă rarisim într-un secol.

O singură șansă: victoria

Cu o istorie în familie de bunic deținut politic și tată deportat pentru că a încercat să fugă din România comunistă, Egmont Pușcașu era un elev de liceu când au început protestele în București. La 15 ani spune că nu a avut stare să rămână în casă și, mințindu-și tatăl, a plecat spre centrul orașului.

La Universitate a ținut și o pancartă, dar și-a văzut ucis și un prieten, Radu Alexandru Ionescu, în vârstă de 17 ani. Acesta a fost lovit de un vehicul militar. Egmont a fost salvat pentru că, din ce își amintește, a fost tras din fața mașinii de o fată. 13 oameni au murit la acel moment urmat și de împușcături, potrivit amintirilor sale.

În zilele care au urmat a văzut morți și prin alte zone ale orașului.

Egmont Pușcașu; „Am fost inconștient. Nu pot spune că am fost curajos non-stop. Am avut momente de spaimă și de frică de moarte, dar nu puteam pleca. Noi nu aveam decât o singură șansă.”

Într-un grup din care a făcut parte în acele zile, „stegarul” a fost împușcat. Egmont a reușit să ia drapelul, pe care îl are și acum. Mai sunt vizibile pete lăsate de sângele celui împușcat, deși a fost spălat.

„Revoluțiile sunt câștigate de oportuniști până la urmă. Ei trag beneficiile oricărei schimbări de sistem. Noi am fost naivi ca națiune la acel moment. Dezamăgit am fost că nu se face dreptate”, spune Egmont Pușcașu. Nu-și poate explica cruzimea celor care au tras în „frați”.

La exact 25 de ani de la momentele dramatice ale Revoluției, în 21 decembrie 2014, povestește că s-a născut fata lui. O cheamă Victoria.

Eliberarea de frică

Încă din prima parte a anilor `80, viziunea sa asupra regimului comunist l-a făcut pe
Victor Șerban să acționeze. Așa că a lipit prin Zărnești portrete cu dictatorul decupate din reviste și pe care a scris: „Jos Ceaușescu”. Nu a fost prins niciodată cu dovezi clare, ci doar bănuit pentru faptă, așa că în 1984 a fost dat afară o perioadă de la clubul de alpinism. A răspândit și manifeste.

În 1987, după revolta muncitorilor din Brașov, trei tineri din Zărnești, printre care și Mihai Torjo, s-au solidarizat cu muncitorii hăituiți de Securitate . Au fost arestați și anchetați. În sprijinul lor a venit Victor Șerban care, printr-un unchi din străinătate, a sesizat mai multe organizații și sindicate internaționale.

Soția lui Victor Șerban, Monica, a vizitat-o de două ori în Cluj-Napoca pe disidenta Doina Cornea. A fost reținută și anchetată după ultima întâlnire. Același lucru s-a întâmplat când, în mod asumat, Victor Șerban, Mihai Torjo și Ioan Voicu s-au dus să o întâlnească pe dizidentă în centrul orașului de 1 mai 1989. Când a venit Doina Cornea, Securitatea a intervenit și cei trei au fost arestați, ulterior și torturați în arest.

Victor Șerban s-a întâlnit cu Mihai Torjo și în 22 decembrie 1989, în centrul orașului Brașov. Mihai Torjo a venit acolo în fruntea mai multor muncitori. Împreună cu el și alții, Victor Șerban a intrat la discuții cu reprezentanții Partidului Comunist la nivel local. Le-au spus că vor ca Nicolae Ceaușescu să plece de la putere.

În timpul discuțiilor, își amintește Victor Șerban, „a intrat cineva pe ușă și a spus că Ceaușescu a fugit”. Toată lumea a devenit euforică. A început haosul , iar el a decis să plece la familie acasă, în Zărnești.

După ce a revenit în Brașov, în zilele următoare, în oraș se trăgea serios.

Spune că și acum are lacrimi în ochi când se gândește la scandarea tinerilor: „Vom muri, dar vom muri liberi”. „Un popor care se eliberează din frică și nu mai are importanță ce se întâmplă”.

Victor Șerban și familia lui au plecat după 1990 din România, căci se aștepta ca lucrurile să nu se schimbe prea repede în țară.

„Sângele martirilor strigă”

Pentru a compara cele două imagini, click pe galerie și apoi mutați linia din mijloc în stânga sau în dreapta.

Preotul ortodox Ioan Mura a ajuns în fața locuinței pastorului László Tőkés în 15 decembrie. Simțea că plutește o schimbare. Parohia lui era în satul Călacea, din județul Timiș. Avea 30 de ani.

Asculta Europa Liberă și în 1978 chiar a încercat să fugă din țară, traversând înot Dunărea. I s-a făcut frică că nu va reuși și s-a întors. Nici părinții lui nu au știut de această încercare.

Când oamenii au început să scandeze „libertate” la protestul de susținere a pastorului Tőkés, Ioan Mura nu a mai lăsat frica să-l controleze. Spune că până atunci „nu am avut curajul să înfrunt sistemul pe față și puteam să o fac. Nu mi-am asumat acest risc, dar vine momentul în care nu mai ții cont de nimic.”

S-a mai întors acasă, în sat, doar pentru 17 decembrie, ca să slujească la liturghie. Imediat după aceea a luat trenul spre Timișoara și a stat acolo până în 23 decembrie. Pe parcursul acelor zile nu a purtat straie preoțești. O imagine făcută de către fotograful Constantin Duma, în 20 decembrie 1989, după cum își amintește părintele, îl surprinde în fața unei coloane de protestatari care se deplasa prin centrul orașului. Mai are și astăzi haine de atunci, dar și parte din steag.

A ajuns și în balconul Operei, de unde se țineau discursuri.

„E un păcat să dorești să mori, dar niciodată în viața mea nu am simțit eliberarea ca în zilele lui decembrie 1989, când efectiv mi-am dorit să fiu un martir pentru libertate”, povestește preotul Ioan Mura. Nu poate fi de acord cu nostalgicii comunismului și le sugerează să se gândească la „șanțurile săpate de lacrimile celor care și-au pierdut pe cineva drag în 1989”.

Între frică și datoria de a filma

Mircea Radu lucra în 1989 ca proiecționist la cinematograful Capitol din Timișoara, dar era și membru al unui cineclub local. El a filmat parte din ce s-a întâmplat în oraș în zilele revoltei. Spune că a fost alergat atât de militari, cât și de unii revoluționari suspicioși că ar fi de fapt securist.

A fost prin oraș împreună cu fotograful Constantin Duma, iar gloanțele le-au șuierat pe la urechi.

„Erai cuprins de emoție, ți-era și teamă, dar în același timp erai cu un crez, o dorință”, își amintește Mircea Radu, cu gândul la oamenii care ieșiseră în număr mare pe străzi.

La 67 de ani, fostul proiecționist rememorează și dilema avută când armata a trecut de partea revoluționarilor. „Tu m-ai hăituit, ai tras în mine și acum, dintr-o dată, eu sunt frate cu tine?”

Fotografia că mărturie

Pentru a compara cele două imagini, click pe galerie și apoi mutați linia din mijloc în stânga sau în dreapta..

Cătălin Regea a ajuns în Timișoara la ora 5 dimineața, în 18 decembrie. Student la Facultatea de Mecanică, era în localitatea natală, la Bocșa, Caraș-Severin, când i-au spus niște cunoștințe că se întâmplă ceva în Timișoara, că sunt militari pe străzi. Împreună cu trei sau patru colegi, s-a urcat în tren spre orașul studenției „mânat de curiozitate și cu dorința unei posibile schimbări”.

A luat cu el și aparatul de fotografiat al tatălui său din dorința de a aduce apoi niște mărturii pentru prietenii lui plecați în Germania că „uite, și noi am încercat”. Din adolescență îl măcina comparația între viața gri dusă de el în România socialistă și șvabii care au plecat în Germania și care, uneori, se mai întorceau în țară.

Fotografii a făcut discret la început pentru a nu fi luat la ochi de către forțele de represiune. În 19 decembrie a văzut cum lângă fabrica ELBA, unde muncitori protestau, o femeie a fost împușcată cu gloanțe venite dinspre un vehicul militar. Deși înfricoșat, „revolta, când am văzut că au tras și am văzut om jos, parcă dădea o adrenalină, nu te făcea să te oprești”.

Un alt moment de neuitat a fost în dimineața zilei de 22 decembrie, când a reușit să intre în balconul Operei pentru a fotografia. Toată mulțimea striga: „Jos Ceaușescu!, „Jos comunismul!”. Cuvinte interzise cu câteva zile în urmă.

„Până în 22 a fost o revoluție, categoric”, spune Cătălin Regea. „După aceea lucrurile s-au schimbat. Nu a fost prins niciun terorist. Este clar că a fost o făcătură. ”

Bărbatul e dezamăgit de viteza schimbărilor din România. E conștient totuși că „atunci eram goi de civism, goi de repere. Aveam doar prezentul unui totalitarism.”

Revoluția - un act de naștere

Pentru a compara cele două imagini, click pe galerie și apoi mutați linia din mijloc în stânga sau în dreapta.

Mihai Demetriade e istoric la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS). Ce face azi e cumva și un fel de datorie pentru ce s-a întâmplat în 1989.

La Revoluție avea 16 ani și trăia cu familia în Brăila. Ambii săi părinți au fost deținuți politici în vremea comunismului. Mihai Demetriade își amintește că orașul era „fundamental gri închis, aproape prăbușit în interior, în mizerie cruntă”.

Aici nu au fost proteste de stradă până în 22 decembrie 1989. În ziua respectivă, când a aflat de la mama lui că se strâng oameni în fața Comitetului Județean de partid, și-a luat o cameră de fotografiat și una de filmat și a mers în oraș. Mulțimea era bucuroasă. În clădirea Comitetului a văzut încercări de încropire a unei forme de organizare făcute de tot felul de personaje. La ieșirea din această clădire a fost filmat în treacăt de către un alt cameraman. Doar în 2019 a descoperit respectiva înregistrare, de care nu știa.

După 23 decembrie a început latura sângeroasă a revoluției în Brăila. După cum a documentat mult mai târziu, ca istoric, ce s-a întâmplat acolo a fost un amestec de realități. „Adică avem și evenimente de diversiune explicită, avem și dimensiunea contra- revoluționară acolo”, spune Mihai Demetriade.

Militari, dar și comuniști au încercat să-l „reînscăuneze” pe fostul secretar de partid al municipiului. N-au reușit.

Pe fundalul multiplelor zvonuri care circulau, din cauză că în Brăila erau multe unități militare, „la un moment dat se trăgea în tot orașul”. Potrivit istoricului, era vorba de echipe care nu se anunțau între ele și care au fost confundate cu teroriști.

„În Brăila s-a tras până târziu, în 27 - 28 decembrie Au fost focuri izolate și în 30 decembrie”, relatează Mihai Demetriade.

În oraș au murit zeci de oameni și mai mult de o sută au fost răniți.

Istoricul consideră anul 1989 ca adevăratul său an de naștere, căci în comunism nu-și vedea niciun viitor. „Eu le datorez viața celor care s-au sacrificat. (...) România de acum datorează totul lui 1989.”

Tocmai amestecul de scenarii petrecute în zilele revoltei îl face foarte sceptic că va exista o finalitate juridică a ceea ce s-a întâmplat atunci, adică să vadă niște condamnări în Dosarul Revoluției.

A contribuit Raul Ștef. Grafică de Raluca Naom.