„Mă simt obosită. Vreau să dorm două zile fără să mă trezesc”, spune Nastia, o tânără ucraineană, care nu de mult a deschis ochii. Nu a avut un somn prea bun, din cauza grijilor. Are 21 de ani și dacă în mod obișnuit este sora cea mare a lui Kostia, de 11 ani, și a Annei, de 13 ani, de o săptămână a trebuit să preia și rolul de mamă.

Într-o zi de luni, la ora 16:26, părinții celor trei au decis că aceștia trebuie să părăsească țara. Fără ei. Cineva trebuia să aibă grijă și de bunici. Locuiau în Fastiv, în regiunea Kiev, la 70 de kilometri de capitala Ucrainei. Azi locuiesc în Baia Mare, pentru o perioadă nedeterminată.

Un nou loc pe care să-l numești „acasă”

Pe strada Barajului din cartierul Ferneziu, autobuzul trece o dată pe oră, iar Munții Gutâi sunt vizibili din poarta casei Alinei. Dis de dimineață, aceasta și-a dus copiii, pe Sofia și pe David, la școală și s-a întors pentru a primi donații din partea cunoscuților. Casa ei a devenit și casa celor care au plecat către necunoscut.

Din 26 februarie, la două zile de la începutul războiului din Ucraine, Alina Cotețiu și-a pus la dispoziție locuința pentru cei aflați în nevoie. La parter, depozitul și spațiile administrative ale afacerii sale pentru accesorii de înot și echipamente pentru piscină au rămas goale, după ce pandemia i-a afectat activitatea.

A văzut acest lucru ca pe un cuțit cu două tăișuri și s-a gândit să contribuie cu „puținul pe care îl poate oferi” la ajutorarea refugiaților ucraineni. În prezent are în grijă 11 oameni, dintre care 9 sunt copii cu vârste mai mici de 13 ani. Cu toții au fugit din calea războiului, căutând un loc sigur. Și l-au găsit în casa Alinei.

În curte sunt trei mașini. Din cea roșie coboară o prietenă, care i-a adus un sac cu lenjerie de pat. În timp ce duce noile cearșafuri și fețe de pernă în casă, primește un apel mult așteptat, iar vocea de la celălalt capăt îi spune că la prânz va sosi o nouă mașină de spălat rufe, pe care să o amplaseze mai aproape de zona în care stau noii membri ai familiei, după cum îi consideră Alina.

Îl contactează cu entuziasm pe Bruno, instalatorul, care va veni să se ocupe de noua donație.

Telefonul îi sună des – postările sale de pe profilul personal de Facebook și din grupul Maramureșul găzduiește Ucraina au fost văzute de sute de persoane care își doresc să contribuie cu lucruri necesare pentru refugiați.

Alina a reușit să reamenajeze parterul casei de la zero, din vorbă în vorbă, cu ajutorul inițiativelor locale, al prietenilor și al soțului, Victor, care o susține: a făcut rost, printre altele, de zece paturi duble, patru paturi de o singură persoană, două canapele extensibile, paleți și saltele.

„Am intrat cu cazarea în diverse grupuri care se ocupă de centralizarea cazărilor și am reușit să fim susținuți cu haine și materie primă pentru gătit, sanitare și igienice; am mai primit plăpumi, lenjerie de pat, perne – tot, tot ce am adunat este venit de la oameni care voiau să ofere puțin pentru ei (n.r. ucraineni)”.

Acum, Alina vrea să amenajeze și o bucătărie pentru refugiați. A primit un frigider, un cuptor cu microunde și veselă. Dorește să adauge și o masă mai mare cu mai multe scaune, cea existentă având doar cinci locuri.

„Sunt atât de simțiți, așa de bine educați, încât nu trebuie noi să spălăm după ei, să curățăm după ei, nu vor să ne deranjeze, încearcă să fie cât mai independenți posibil”.

Un șir de coincidențe cu un final fericit

Din 26 februarie, Alina a găzduit cinci grupuri de ucraineni, fără a lua în calcul persoanele care nu au înnoptat la ea - din cauza oboselii acumulate pe drum, unii refugiații care tranzitau orașul se opreau la casa Alinei doar pentru a se odihni, mânca și spăla.

Două mame și trei copii au constituit unul dintre primele grupuri primite. Au aflat de Alina de la un jandarm din vama Sighetul Marmației, prieten cu ea, care făcea ture de noapte. Destinația lor era Portugalia, țară în care erau așteptați de niște cunoștințe.

Coincidență, un alt grup, format tot din două mame și trei copii avea să sosească în următoarele zile, din sudul României, tot cu destinația Portugalia.

„Am făcut o postare pe Facebook și cineva din Galați, un domn Mihai, m-a contactat, spunându-mi că mai are și el acolo două mămici cu trei copii, care vor să ajungă în Portugalia. Mă întrebase dacă am reușit să le găsesc transport, pentru că el avea dificultăți. Știind că trenul e gratuit, l-am rugat să le trimită la Baia Mare, mai ușor era să le găsim transport tuturor de aici”.

Comunicarea cu cei zece ucraineni a fost dificilă, din cauză că o singură persoană vorbea limba engleză.

„Erau foarte speriați și triști. Se simțeau mai în siguranță împreună – și vorbind aceeași limbă între ei, parcă s-au mai relaxat. Oricum, pe parcurs ce zilele treceau, ei se acomodau din ce în ce mai mult. Fiind aici, cu copiii noștri, în casa noastră, au înțeles că sunt în siguranță”.

În 9 martie, Alina a făcut rost de transport gratuit pentru toți. Mâna destinului a făcut ca ambele grupuri să se îndrepte către același oraș din Portugalia. La plecare, cele patru mame și șase copii i-au dat un plic.

„Le-am spus «sper că nu sunt bani în plic». Am găsit 200 de dolari și o scrisoare. Le-am dat banii înapoi și am păstrat scrisoarea, pe care am postat-o și pe Facebook. Consider că acea scrisoare nu a fost adresată doar familiei mele, ci tuturor oamenilor care s-au implicat, au contribuit cu donații și au ajutat cum au putut. Voiam să vadă și ei că ajutorul lor a fost primit și că sunt recunoscători”.

În 13 martie, grupul plecat de la Baia Mare ajunsese în Portugalia.

„Nu e vreme de plâns, nici vreme de văietat”

Venind de la peste 900 de kilometri depărtare, din regiunea Kiev, Natasha și Nastia s-au întâlnit în tren, în timp ce călătoreau spre Lvov. Natasha este mama a unsprezece copii, dintre care patru, cei mai mici, se află cu ea, în România. Restul, mai mari, au rămas în grija bunicilor, unchilor și mătușilor din Ucraina.

Nastia, sora cea mare a unui grup de cinci frați, a fost delegată de părinți să îi scoată din țară pe aceștia și să îi ducă într-un loc sigur.

„Inițial, noi am mers după Nastia și frații ei, dar pe drum o întâlniseră pe Natasha. Fiind din același oraș și venind în aceeași direcție s-au împrietenit și n-au mai vrut să se lase unii de alții, simțindu-se un pic mai în siguranță”, povestește gazda lor din Baia Mare.

La intrarea în România, după trei ore de așteptat în frig, copiii nu aveau decât hainele de pe ei, spune Alina, care nu a reușit să vorbească cu femeile până la sosirea în Baia Mare.

„Erau într-o stare de șoc, erau foarte speriate. Abia după ce am ajuns acasă, pe seară, după ce le-am arătat că totul este pregătit pentru ei, casa mea este casa lor, le-am pus la dispoziție tot ce au nevoie, au înțeles că pot să se calmeze. Este foarte dureros și au plâns până la epuizare”.

Natasha și Nastia nu au niciun plan pentru viitorul apropiat și speră ca întoarcerea în Ucraina să fie posibilă în cel mult trei săptămâni. „Nu au unde să se ducă, sunt bineveniți pe perioadă nedeterminată la noi acasă”, spune Alina.

Pe lângă sprijinul psihologic pe care încearcă să îl ofere până atunci, aceasta își dorește să îi integreze pe copii în comunitate, astfel încât aceștia să nu piardă prea mult pasul cu școala.

„Din păcate, refugiații din România sunt între două câmpuri deocamdată. Dacă cer azil, sunt obligați să stea în țară trei ani, nu vor putea părăsi țara în timpul acesta. Dacă vin înregistrați ca turiști, nu beneficiază de integrare. Acum căutăm o variantă pentru ei, să reușim să îi integrăm pe perioada nedeterminată în care vor fi la noi, ca și în Germania. Acolo au creat pentru ei un statut aparte, ca refugiați de război – să nu primească acel azil de trei ani, nici acel statut de turist”.

Comunicarea dintre Alina, copii și Natasha este destul de grea, din cauza barierelor lingvistice; numai Nastia vorbește puțină engleză și traduce pentru toată casa.

„Folosim și o aplicație care traduce în timp real. Este foarte utilă în momentul de față, pentru că merge cu precizie. Dacă folosim fraze scurte și vorbim corect, literar, atunci traduce. Accentul nostru de Maramureș nu se înțelege prea bine, dar ne străduim”, glumește Alina.

Încearcă să nu se lase afectată emoțional și să nu plângă în fața lor, deși încărcătura emoțională e cu atât mai mare, cu cât privește întreaga situație din perspectiva de mamă.

„În momentul acesta, ei au nevoie de cineva puternic care să îi poată îmbrățișa, să le poată oferi un confort emoțional, o stabilitate emoțională și să se simtă încurajați. Nu e vreme de plâns, nici vreme de văietat, pentru că ei sunt foarte dezechilibrați emoțional în acest moment”.

„Școală, muncă, război – asta e viața mea”

În țara natală, Nastia era educatoare. Urmează să împlinească 22 de ani în luna iunie și spune că putea să predea și elevilor mai mari, numai că s-ar fi simțit ciudat în preajma unor persoane de o vârstă apropiată.

Și-a documentat întreaga călătorie până în România, care a durat trei zile. A plecat de acasă, din Fastiv, în 7 martie, după-masa, de unde a luat un tren spre Lvov.

„Pe tren a fost plin de oameni. Pe locurile unde obișnuiau să stea trei oameni, acum stăteau șase. Am făcut cu schimbul, am stat o vreme în picioare, după pe scaun și iar în picioare”.

De la Lvov, Nastia, Natasha și cei nouă copii au luat un alt tren spre Muncaci, unde au ajuns în dimineața celei de-a doua zi. Copiii au apucat să doarmă, ele nu. Cu un autobuz au trecut vama de la Slatina/Sighet, unde au fost așteptați de Alina.

Nastia vorbește zilnic cu mama sa pe Telegram. Nu știe nimic de tatăl ei, care a plecat la război. Spune că situația de acasă este una relativ bună; Fastiv, orașul său natal, este singurul din regiunea Kiev care nu a fost bombardat.

Cu toate acestea, în prima zi de război, Nastia a fost trezită de sunetul puternic al obuzelor. „A fost groaznic”, își amintește.

„Nu plănuiam să plecăm din țară. Am vrut să stăm acasă, dar când ocupanții ruși s-au apropiat de regiunea noastră, mama și tata au considerat că cel mai sigur este să părăsim țara. Am avut două ore la dispoziție să ne facem bagajele, să ne găsit documentele și să plecăm”.

Mai are un frate de 25 de ani, care a rămas în Ucraina. Este căsătorit și are o fiică în vârstă de 6 luni. Nastia plânge de fiecare dată când se gândește la el, iar sora ei, Anna, o consolează. Singura dorința a Nastiei este ca războiul să se termine cât mai repede și să se poată întoarce acasă, la familie și prieteni.

Majoritatea cunoștințelor sale au plecat în Franța, loc în care își dorea și ea să ajungă. Numai că situația de la granița cu Polonia nu i-a permis acest lucru. Spune că ar fi trebuit să aștepte două zile și a luat decizia de a pleca cât mai repede din țară, pe la alt punct de trecere a frontierei.

„Este dificil, foarte dificil. Școală, muncă, război – asta e viața mea. Am și probleme cu inima, ceea ce fac lucrurile și mai complicate”, spune Nastia.

Zilele trecute, copiii au ieșit în parcul din oraș, unde s-au simțit bine, în timp ce în casa Alinei, mașina de spălat a fost instalată și o cabină de duș mai mare urmează să fie montată.

Cei 9 copiii au primit cărți de colorat și puzzle-uri, dar mai este nevoie de un dulap, uscătoare de păr, medicamente și jucării. Astăzi, marți, 15 martie 2022, este și prima zi de școală a copiilor într-o țară străină, în care au ajuns din cauza ordinului dat de Vladimir Putin în 24 februarie, de începere a războiului împotriva Ucrainei.

Până în 15 martie 2022, peste 3 milioane de persoane au părăsit Ucraina.