„Nu poți să compari viața mea cu viața ta. Tu ai o căsuță, ai o familie. O căsuță am avut și eu. O familie am avut și eu. Dar dacă nu s-a mai putut… nu s-a mai putut, nu? Știi, că e o vorbă. Dragoste cu forța nu merge. Nu există”.

-Alexandru*, persoană fără locuință.

Peste 9,5 milioane de locuințe există în momentul de față în România, conform datelor oficiale. Cel puțin 9 milioane de camere, cel puțin 9 milioane de acoperișuri, cel puțin 9 milioane de ferestre prin care oamenii pot privi când vremea de afară e rea.

Însă câte persoane simt căldura, frigul și ploaia direct pe piele? Câți oameni asociază coroanele arborilor cu un acoperiș? Câți oameni adorm pe o bancă din centrul Bucureștiului sau într-un parc, neștiind cum va decurge următoarea noapte? Câți oameni nu au o casă?

Într-o curte, lângă Cișmigiu

Sfârșit de iulie, București, ora 14:30. În apropierea Grădinii Cișmigiu, temperatura este de 35 de grade Celsius și în zonă nu sunt prea mulți oameni. Pe o stradă ce poartă numele unui sfânt, tramvaiul circulă cu dificultate printre imobile.

O ia la stânga și dispare între alte case, construite la începutul secolului trecut. Pe colț se află Centrul Comunitar Grivița-Cișmigiu, unul dintre cele mai recente proiecte ale Asociației Carusel.

Programul de funcționare a început în urmă cu două ore, la 12:30, când de altfel este și cel mai aglomerat moment al zilei. Delia Moleș, coordonatoarea centrului, a ajuns acolo la 11.30. Împreună cu cu echipa, formată din Iolanda Botez, Mihaela Ene, Vlad Popescu, Florin Păunescu, a aranjat curtea interioară a locului, care este deschis timp de cinci ore, de luni până joi.

Haine de toate culorile sunt puse la vedere pe umerașe sau depozitate în cutii, astfel încât beneficiarii, persoanele fără adăpost, să le poată lua și îmbrăca. Ceva mai în spate, pe o ață, mai multe tricouri, pantaloni și un ghiozdan stau la soare. Au fost spălate și așteaptă să fie uscate.

În curte, beneficiarii vorbesc între ei, mănâncă sau beau câte o cafea. Este o zi liniștită.

Trec pe lângă ei și intru în clădirea principală a centrului, unde o văd pe Delia, în spatele unui birou. Este ocupată. Cu o mână introduce niște date în calculator, cu cealaltă răspunde la telefonul care sună încontinuu. Are 30 de ani și de 3 luni se ocupă de activitatea Centrului Comunitar Grivița-Cișmigiu.

Este specializată în drepturile omului și ajutor umanitar și lucrează în paralel la Crucea Roșie, unde este expertă în managementul riscurilor de dezastru. Are în grijă un proiect care își propune instruirea locuitorilor bucureșteni în cazul unui cutremur major, pe care îl desfășoară în diverse instituții, știind să acorde și primul ajutor.

Acum doi ani, prin intermediul proiectului, a aflat despre Asociația Carusel. Iar acum are în grijă, aproape zilnic, 120 de beneficiari.

Printre ei se află George*, Sebastian* și Alexandru*, care vin în fiecare zi la centrul de lângă Grădina Cișmigiu. Am stat de vorbă cu ei, pentru a afla povestea lor, cu ce probleme se confruntă pe stradă și care sunt dorințele lor.

*Pentru a proteja identitatea beneficiarilor, numele acestora a fost schimbat.

Cu căștile în urechi, George cutreieră orașul: „Răul poți să-l faci ușor și repede, dar binele greu”

Porecla lui George este „Șoricel”. Este mic de statură și dornic de a povesti. „Am dinții ăștia din față ca șoriceii”, spune el.

S-a născut pe 1 decembrie 1978, în Constanța. Până în jurul vârstei de 5 ani, viața lui a fost obișnuită. Dar când un eveniment neprevăzut se întâmplă, viața poate lua turnuri neașteptate.

Părinții au divorțat, iar tatăl său, brutar pe un vapor, l-a luat pe George, chiar dacă nu avea custodie asupra sa.

„Când tata pleca în voiaj, soția lui, că nu pot să o consider mamă, mă gonea - 'Du-te la maică-ta, du-te!'. Și eu de la vârsta aia tot așa am fost…”.

Asta până când George a împlinit 12 ani, în 1990. Acesta s-a lăsat influențat de anturajul din care făcea parte și a fugit de acasă. A luat trenul spre București, iar Gara de Nord a devenit noua lui casă.

„M-am urcat în tren. Și acum îmi aduc aminte. 'Hai mă, că e bine la București'. Mai eram cu câteva persoane. Și eu, 'bă, dacă ziceți asta, haideți să mergem'. Atunci am dormit prin sălile de așteptare, prin canale, eram alergat de organele de ordine de acolo, eram în șosete”.

La început a fost ajutat de fundații creștine și de biserici, prin intermediul cărora putea să mănânce, să se spele și să beneficieze de haine. Dar se afla în continuare într-un grup de persoane care nu îi voia binele.

„Pentru mine nu este o fală… în trecut, unde era scandal eram și eu. Am tras din pungă și umblam cu lame de bărbierit în gură”.

Acum, George are 44 de ani și doarme în fața unei scări de bloc din zona Traian, în Sectorul 2. Vine la centru pentru că se simte în siguranță și pentru că aici se poate spăla. Ține la igienă și spune că unii oameni nu îl cred atunci când le zice că stă pe stradă.

„'Du-te dom'le, că nu stai pe stradă'. Și se uită la mine, că mă port curat. Pur și simplu am haine curate în rucsac. Deci eu dacă văd că miros puțin sau miroase tricoul de pe mine - singur, apă rece, frumos. Și ieri, am fost la o fântână, am băgat tricoul în apă rece și l-am luat pe mine”.

Însă în alte momente, oamenii îl stigmatizează și îl jignesc în public.

„Sunt și eu om și poate reacționez. Mă simt înjosit, jalnic. Și i-am zis la una 'dacă tu crezi că ești mai presus decât mine, vino stai tu în locul meu și eu stau în apartament la tine'”.

În perioada 2010-2011, George lucra cu ziua; întâi ca muncitor pe șantier, după ca agent de pază. Din cauză că nu era plătit la timp sau deloc, a decis să renunțe. „Nu îmi plăcea că se păcălea”.

Dimineața, după ce se trezește, George se plimbă. Are un telefon mobil cu taste, pe care mi-l arată. Are și o pereche de căști, pe care le conectează la telefon. Și ia la pas orașul, în timp ce ascultă radioul.

„Deci eu o iau așa: de la mine, de la Traian iau Mătăsari, Iancului, ies la Muncii, ies la Morarilor, Parcul Ior și în partea cealaltă, în cartier la Titan, până în capăt. Mai râd când aud 'este obligatoriu să faceți mișcare 30 de minute'. Da, și eu de acolo: Cred că am dat kilometrajul peste cap”, se amuză acesta.

Vorbind cu el despre care sunt cele mai mari probleme în privința vieții pe stradă, George a afirmat că hrana impune mari dificultăți.

„Eu mănânc din gunoaie. Pentru mine nu e o rușine, nici o fală. Deci se uită persoane la mine că iau din gunoi și mănânc. Nu știu, am decăzut în așa fel încât să mănânc din gunoi… Eu care în trecut nu mâncam din gunoi. Crede-mă că găsesc suc în gunoi, îl iau și îl beau. Găsesc o cafea în gunoi, o iau și o beau”.

Pe lângă hrană, și odihna reprezintă o dificultate. George spune că cel mai greu e când plouă, dar se simte norocos, pentru locul în care doarme e ferit de apă: „Hai, că eu ca eu, că am găsit blocul ăsta. Dar mă gândesc și la ceilalți”.

Înainte, bărbatul reușea să doarmă mai bine. Se trezea devreme și nu se simțea obosit. De la o vreme încoace, însă, oboseala îl ajunge din urmă, adaugă el. „Acum nu mai pot să fac absolut nimic”.

În week-end, George merge la biserică, unde primește ajutor din partea persoanelor care s-au familiarizat cu el. În prezent, el și-ar dori o locuință și un loc de muncă stabil.

„Asta e viața de stradă. Deci să trăiești de pe o zi pă alta și să nu ai unde să dormi… Răul poți să-l faci ușor și repede, dar binele greu”.

Vânzătorul de cărți. 46 de zile sub semnul libertății

Deși Sebastian ține cu Dinamo, are un ghiozdan cu Steaua. Îmi spune că este zodia gemeni, deși nu crede în zodii, dar a auzit că astrologia este la modă.

Are 44 de ani și a ieșit din penitenciar în 13 iunie 2022, zi din care doarme pe stradă. S-a născut în Caracal și a crescut în București, iar după ce părinții lui au murit, fratele și sora au vândut proprietățile deținute de aceștia, fără a împărți banii cu el.

A fost arestat în 2003, în urmă cu aproape un deceniu, și mărturisește că lumea e schimbată.

„Față de cum o știu eu, e foarte haotică. Mi se pare ireală câteodată, simt că e ceva utopic, vorbesc serios. Merg pe stradă și mie nu îmi vine să cred că se întâmplă chestiile astea în jurul meu. E mai bine din punct de vedere tehnologic, că a evoluat tehnologia. Dar ca gândire, nu toată lumea evoluează”.

În primele zile de după eliberare, Sebastian a dormit în zona Piața Universității, dar s-a mutat în Cișmigiu, când o altă persoană care dormea în apropiere a fost înjunghiată.

„Îți dai seama că ceva în creierul meu s-a aprins, ca un bec, că trebuie să-mi schimb bârlogul. M-am dus la om bătrân pe care îl știu de aici și i-am zis 'bai, caut un bârlog unde să mă culc'. Mi-a zis 'vino cu mine, unde dorm eu dormi și tu'”.

Spune că unele zile sunt un chin, mai ales când plouă. Reușește să doarmă în jur de 5 ore, atunci când vremea și câinele prietenului său, un pechinez pe nume Cookie, nu latră ca o „sirenă de poliție”.

„M-a prins ploaia. M-am trezit, m-am dus la o cupolă de aia, unde cânta fanfara. S-a oprit ploaia. Iar am plecat. Iar am traversat 50 de metri pe iarbă. Iar m-a luat ploaia. De vreo două ori m-a prins așa, până pe la 4.30 - 5. Te rog frumos să mă crezi, că nu mai pot de oboseală”.

O zi din viața lui Sebi începe la ora 7:00. Fumează o țigară în cazul în care are și își face cafea la plic, în sticle de jumătate de litru. Pleacă din loc la ora 8:00, dar nu are o destinație anume.

„Ei, merg pe stradă ca nebunul. Mă plimb, mai iau pe încă unul cu barbă cu mine și mă plimb”.

Își câștigă existența din vânzarea obiectelor pe care alții le scot în fața caselor: electrocasnice, cărți sau tablouri. „Încercăm, prin ce aruncă oamenii, cei care aruncă, să trăim și noi”.

Spre exemplu, cărțile. Într-o zi, Sebastian a găsit 60 de cărți vechi, pe care a încercat să le vândă unui anticariat. Are o listă de contacte la care apelează în mod constant atunci când găsește cărți. Nu a reușit să le vândă pe toate, dar a fost mulțumit că a putut să dea aproape jumătate din ele.

„Pe 20 de cărți am luat 60 de lei. Așa îmi câștig existența. Mai găsesc aspiratoare aruncate. Am găsit o dată 7 aspiratoare aruncate, din alea mari, din anii '50-'60. Și alea cam un kilogram de cupru sunt. Le-am luat și le-am vândut. E 40 de lei kilul. Dar ca să-l dai cu 40 de lei kilul, trebuie să te duci până în Giulești, la capăt”.

Într-un alt anticariat din centrul orașului, bărbatul povestește un incident care l-a deranjat, ce ține de felul în care unii oameni se raportează la persoanele fără casă. Iar incidentul nu este izolat - nici în cazul lui Sebastian, nici a altor persoane care se află în situația sa. „Nu îi interesează nimic. Din contră, te blamează”.

„Eram pe stradă zilele trecute, săptămâna trecută, mă plimbam cu vreo 200 de cărți, să le vând pe douăzeci de bani, treizeci de bani, numai să scap de ele. Nu mi le-a cumpărat nimenea. M-am dus la târgul de cărți de la Patria. A venit șefa de acolo și cred că ne-a luat după îmbrăcăminte, nu că am fi fost murdari. Ne-a luat după bărbile nearanjate, eu tatuat în cap, tăieturi... 'Dă-i pe ăștia afară'. Ne-au luat cărțile și ne-au aruncat ca pe ultimele gunoaie afară. Deci te rog să mă crezi, nu te ajută nici dracu'”.

În afară de reticența oamenilor, temperatura de afară este o altă problemă cu care Sebastian se confruntă. „Căldura e foarte puternică. Nu îți dă nimeni o cană cu apă pe stradă. Iar dacă te duci undeva și te vede un pic murdar, nu te bagă în seamă”.

Centrul Comunitar Grivița-Cișmigiu este locul pe care îl frecventează zilnic, atunci când este deschis. Pentru el, spune acesta, igiena este pe primul loc. În week-end, situația este dificilă, având în vedere că centrul este închis. În viitor, Sebi ar vreau un loc de muncă și să plece din țară.

„Chinul mare e că vineri, sâmbătă și duminică nu pot să fac baie. Îți dai seama că în trei zile transpiri, ai praf în cap, te speli cu apă la jumătate de litru pe cap, mai încarci câte un bidon de 5 litri de apă și îl pui la soare. N-ai unde să faci baie. Nimeni, afară, în libertate, nu te ajută cu nimic”.

Când tot ce-ți dorești este egalitatea

Alexandru se gândește cu nostalgie la viața pe care a avut-o înainte să ajungă pe stradă. A avut case, mașini și bani, spune el, dar cercurile pe care le-a frecventat i-au adus necazuri. A fost condamnat la închisoare pentru ani de tentativă de furt și a fost eliberat în 2018.

Din acel moment, de patru ani încoace, doarme în diferite zone ale Bucureștiului. Până să ajungă în Cișmigiu a poposit pe la Arenele Romane și Sala Palatului. Spune că cel mai greu moment al zilei este noaptea, iar al anului perioada iernii.

În mare parte a timpului caută obiecte pe care oamenii le-au aruncat, pentru a le vinde și pentru a-și lua hrană.

Alexandru este exemplul că străzile nu sunt deloc sigure și că lucruri imprevizibile se pot întâmpla în orice moment. O altă persoană fără locuință l-a înjunghiat, fiind spitalizat pentru câteva zile.

Sebastian i-a fost alături și a remarcat că nici unii medici, parte a sistemului sanitar, nu ar acorda o importanță problemelor de natură medicală cu care se confruntă oamenii fără adăpost, deveniți pacienți, odată ce au trecut pragul spitalelor.

„M-am dus cu el la Spitalul Universitar, l-au ținut 3-4 zile, au zis că nu are card de sănătate și au vrut să-l externeze. Intrase în el 20 de centimetri. Când aud de boschetari nici nu îi interesează. Poți să fi și în pragul morții și nu îi interesează de tine. Și dacă mori, te aruncă la morgă și acolo te lasă”, a spus Sebastian, despre cazul lui Alexandru.

Dorința lui Alexandru: un loc de muncă stabil și egalitate cu restul oamenilor.

„Dacă ar veni cineva acum și ar spune aici, în curte 'care ați vrea să munciți', oare câți credeți că ar refuza munca? Eu vă spun sigur că niciunul nu ar refuza munca”.

Privilegiul de a te naște fără probleme

Aproape de terminarea programului, curtea Centrului Comunitar Grivița-Cișmigiu este încă plină de oameni. „Scopul nostru a fost să creăm o comunitate. Adică și ei să se înțeleagă mai bine, să se simtă în siguranță”, spune Delia.

În trei luni de coordonare a activității, aceasta se simte schimbată și are impresia că au trecut 365 de zile. Încărcătura emoțională este mare și nu știe cât o să mai poată duce sarcinile mai departe.

Însă munca și efortul depus în cadrul centrului i-au lărgit acesteia orizontul și au dezvoltat-o ca persoană, spune ea.

„E foarte importantă munca asta. Te transformă ca om și îți schimbă felul în care percepi lumea. Mă trezesc dimineața și îmi dau seama că sunt privilegiată. Eram și înainte recunoscătoare, îmi dădeam seama că sunt, dar acum sunt deosebit de recunoscătoare pentru absolut fiecare lucru”.

Delia spune că sunt foarte puține lucruri asupra cărora avem, de fapt, un merit adevărat, și că deseori uităm să fim recunoscători pentru lucrurile care contează cu adevărat.

„Faptul că m-am născut în familia în care m-am născut, că n-am avut o anumită afecțiune psihologică nu ține de mine. Am fost foarte norocoasă. Și că mulți dintre ei nu au asta”.

Pe lângă hrană, igienă și odihnă, beneficiarii mai au o problemă, care nu poate fi rezolvată cu resurse materiale: singurătatea.

„Într-o zi a venit un nene aici, pur și simplu, la cabinet, că a vrut să vorbească. Se vedea că e într-o stare foarte proastă și voia doar câteva minute. Mi-a zis că vrea să se lase de băut, că el vrea să fie bine pentru băiatul lui. Mi-au dat lacrimile, am plâns amândoi; ca prietenii ne țineam de mână. 'Stai așa, stai că ne revenim, hai că ne ridicăm, hai, nu mai plânge'. Nu știu, câteodată e pur și simplu prea mult”.

După 17:30, când porțile centrului se închid, asistenții și lucrătorii sociali au parte de o ședință de debriefing, în care discută cele întâmplate în ziua curentă.

„Ne descărcăm, vorbim , ne susținem unul pe celălalt, că altfel nu are cum să funcționeze lucrurile. Despre asta e vorba”.

Unde societatea nu se implică, nu o face nici statul

Cu o experiență de 26 de ani în domeniul asistenței sociale, Marian Ursan este lector universitar la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială și director executiv al Asociației Carusel de 11 ani.

A observat multe în acești ani, dar îi este greu să-și dea seama dacă schimbările intervenite în viața oamenilor fără locuință sunt bune sau mai puțin bune, pentru că, fiind în mijlocul lor, nu poate să privească obiectiv situația.

Deși nu există o centralizare precisă care să ateste amploarea fenomenului persoanelor fără adăpost, Marian Ursan este de părere că numărul lor este în creștere. Și mulți dintre ei ies din această statistică absentă prin moarte.

„Observăm această creștere, de exemplu, mai ales iarna, când vin foarte mulți oameni din afara orașului; vin la București, pentru că aici mai sunt ceva oportunități pentru ei, pe când în mediu care ei trăiau până să vină aici, mă refer la mediu rural, acolo lucrurile sunt complet ignorate și nu există un răspuns, nu există sprijin, nu există ajutor”.

Iar responsabilitatea față de persoanele fără cămin, mai spune el, o are întreaga societate, formată atât din autorități, cât și din cetățeni.

„Eu nu cred că ne implicăm noi, ca oameni, în general, în problemele altor oameni, fie că vorbim despre familii, fie că vorbim despre alți oameni care sunt o situație dificilă. Atunci nici statul, implicit, nu face lucrul ăsta la o cotă care să fie mulțumitoare pentru toată lumea.”

Din discuțiile purtate cu George*, Sebastian* și Alexandru*, în perioadele pe care le-au petrecut pe stradă, în niciuna dintre zile, aceștia nu au beneficiat de sprijin din partea instituțiilor specifice.

*Pentru a proteja identitatea beneficiarilor, numele acestora a fost schimbat.

Planul statului

În răspunsul aceleiași interpelări din 2018, ministrul Muncii și Solidarității Sociale (MMSS) vorbea despre un proiect cu fonduri europene dedicat oamenilor fără adăpost, prin care se dorea creșterea gradului de conștientizare și sensibilizare părților interesate de fenomen, dar și elaborarea unor politici publice.

Printre obiectivele menționate la acel moment se numărau crearea unei metodologii de identificare a persoanelor fără adăpost și realizarea unor rapoarte și analize, pentru mai buna înțelegere a fenomenul persoanelor fără locuință.

Proiectul se numește „Fiecare om contează! Evaluarea nevoilor persoanelor fără adăpost și a impactului serviciilor sociale existente asupra calității vieții acestora” și a avut o perioadă de implementare de 24 luni, începând cu 1 noiembrie 2019. Bugetul alocat a fost de peste 7 milioane de lei, dintre care 6 milioane din Fondul Social European.

Politica publică elaborată după cei doi ani prevede o strategie națională pentru incluziunea persoanelor fără adăpost, care va fi derulată până în 2027 și un plan de acțiune, valabil tot până în 2027.

Planul de acțiune dedicat oamenilor fără locuință cuprinde:

• identificarea și monitorizarea fenomenului, în scopul prevenirii accentuării lui;
• ușurarea și creșterea accesului la serviciile de asistență socială;
• gestionarea pe termen lung a problemelor cu care se confruntă persoanele în risc de a deveni fără adăpost;
• programe pentru integrarea în muncă și angajarea pe termen mediu/lung;
• monitorizarea, pentru a nu ajunge din nou în situații de vulnerabilitate;
• promovarea dreptului persoanelor fără locuință de a avea o imagine respectată;
• măsuri legislative.