Trei ani le-au trebuit muncitorilor din Austro-Ungaria să construiască, la sfârșitul secolului al XIX-lea, cazinoul din Vatra Dornei. A fost, timp de un secol, una dintre cele mai frumoase clădiri din Bucovina, adusă în ruină după 1989 de incompetență, lăcomie, dezinteres, micime a politicienilor și neputință a comunității.

În 2022, Cazinoul este aproape redat comunității, într-o altă formă decât cea dinainte de 1989, când a început declinul. Lucrările de restaurare ar urma să se încheie anul acesta, iar beneficiarul fondurilor europene care salvează Cazinoul din Vatra Dornei, monument istoric al României, este Fondul Bisericesc Ortodox al Bucovinei, redevenit proprietar în anul 2004. Fusese naționalizat în 11 iunie 1948.

Cazinoul ar urma să devină „centru muzeal și cultural”, să poată fi vizitat, să readucă turiști la Vatra Dornei, să redevină „sufletul” stațiunii, cum se spune în oraș că era pe vremuri. Greu de crezut pentru cei care l-au văzut murind încet în ultimele decenii.

„N-am făcut în 30 de ani lucrare mai apropiată de sufletul meu”, spune artistul plastic Alexandru Siminic, cel care a lucrat la restaurarea elementelor decorative.

„E cea mai frumoasă. Simetria perfectă a planului, felul serios în care au tratat construcția, valoarea elementelor decorative.

Nu e nici sărăcăcios, nu e nici abundență, e un echilibru extraordinar. Așa cum e gândit, cum e împărțit, oricum l-ai lua, pe ambele axe, e perfect. Ca încadrare în peisaj, e atât de molcom și de domol, exact ca Bucovina”, explică Alexandru Siminic de ce îi e Cazinoul din Vatra Dornei cea mai dragă lucrare.

„A fost sufletul orașului”, „Nu pot să cred că îl repară”, „Era un loc extraordinar”, „Ticăloși au fost cei care l-au distrus”, „Nu contează că l-a luat biserica, bine că l-au făcut!”, „Au dat schelele jos! Am mers să îl văd. Nu mi-a venit să cred!” – îmi spun oameni din oraș, care renunțaseră de mult să mai spere. Așteptau momentul final al dărâmării complete, acea parcare cu care aflu că a amenințat un fost primar că vrea să îl înlocuiască.

„Când am văzut că au apărut pereți și când s-a auzit prima dată ecou înăuntru, am sunat pe cineva și am spus: 'începe să arate a clădire, nu-mi vine să cred'. La început, totul era ruină, apă, mizerie”, povestește Ciprian Muscă, responsabil financiar pentru proiect din partea Fondului Bisericesc.

După 20 de ani

Proiectul renovării Cazinoului e coordonat de arhitectul Cristian Rânja. El s-a ocupat de planuri și la sfârșitul anilor ’90, când a existat o tentativă eșuată de restaurare. După finalizarea proiectului de atunci și începerea lucrărilor, ministrul Culturii de la acea vreme, Răzvan Theodorescu, a transmis că ar mai fi circa un milion de lei (vechi) pe an pentru Cazinou. „Nici pentru un paznic nu era suficient”, își amintește arhitectul.

Pe Cristian Rânja l-am vizitat la București. În camera lui de lucru, îmi dă câteva date despre cazinou – istoria și stadiul restaurării și îmi arată o imagine de când clădirea era în construcție. Are fundația și e ridicat deja circa un metru de la trotuar, alături se vede Clădirea Băilor. E finalul secolului XIX, iar Vatra Dornei urma să devină o stațiune balneară cunoscută în întregul Imperiu.

„Austriecii au început mai multe lucrări deodată. Te întrebi de unde aveau atâția bani. Era o perioadă destul de înfloritoare atunci”, spune arhitectul, care a cunoscut „pe viu” cazinoul din Vatra Dornei în 1998, când a fost chemat la Ministerul Culturii, cu solicitarea să se ocupe, ca proiectant, de restaurare.

„Era altă temă de proiect atunci. Acum e muzeu, cu fonduri europene, atunci voiau să facă și alimentație publică – restaurant la demisol, în sălile alea boltite de acolo. La parter rămânea spațiu pentru diferite evenimente – simpozioane, conferințe.

„Și s-au început atunci lucrările, dar nu au durat prea mult. În 2002 s-au sistat. Era ministru domnul academician Răzvan Teodorescu, care a vizitat lucrarea și a zis ’Dragă, noi nu putem să mai finanțăm. Putem da un milion de lei [de ăia vechi, - explică Cristian Rânja] pe an’”.

În clădirea mâncată de ploi au început atunci ceva lucrări, o stație de pompare, pentru că apa care coboară din munte spre râul Dorna, aflat în fața cazinoului, paralel cu clădirea, se infiltra în subsol.

„S-a făcut și drenul perimetral, că asta era problema arzătoare. Și acum, de altfel, asta a fost o provocare. Toate apele din deal se scurgeau către [râul] Dorna, și la suprafață și prin subteran, inclusiv ape minerale.

Ca să nu ajungă în incinta cazinoului, care a fost inundată în câteva rânduri, s-a făcut un dren perimetral, dar nu a funcționat prea mult că nu au avut pompe pentru stația de pompare. Prima pompă pe care au cumpărat-o a fost de la Aversa București. A durat pompa vreo două săptămâni, cred. Lucru ieftin”, spune cu resemnare arhitectul Cristian Rânja.

În 2002, lucrările au fost oprite. Cu prea puține eforturi de protejare a clădirii și chiar cu pagube pentru aceasta, își amintește artistul plastic Alexandru Siminic, care a fost solicitat pentru restaurarea ornamentelor clădirii și atunci – în 1998, și acum.

Iar de atunci până acum, câteva ornamente pe care a reușit să le salveze au așteptat în garajul mamei lui din Sângeorz-Băi, la circa 90 de kilometri pe șosea de Vatra Dornei, la poalele munților Rodnei.

Acum le-a adus la atelierul lui din București, le-a restaurat și trimis apoi la Vatra Dornei.

Cu apă în subsol, (despre care Ciprian Muscă spune că ajungea și până la genunchi acum câțiva ani, în prima perioadă a vizitelor sale la Dorna) a stat cazinoul până acum, iar eliminarea acesteia a fost una dintre marile provocări ale lucrărilor din ultimii ani, spune arhitectul Cristian Rânja.

Subsolul e acum uscat, iar planurile proprietarului includ amenajarea aici a unei video-arhive, a unui centru de restaurare, plus o zonă de întâlniri în partea în care pereții de cărămidă nu vor fi acoperiți. La subsol sunt și instalațiile care gestionează electricitatea și încălzirea clădirii – racordată la sistemul de termoficare al orașului.

„S-a mai distrus câte ceva în ultimii 30 de ani, s-a mai ’topit’ mortarul dintre pietre, dar baza fundației e de piatră, restul e cărămidă”, clădirea a rezistat prin puterea ei, nu pentru că cei care puteau să o ajute ar fi făcut-o când ar fi trebuit, rezultă din spusele arhitectului Cristian Rânja.

În oraș, oamenii spuneau acum câțiva ani că subsolul era plin de șobolani. „Nu neapărat”, povestește Ciprian Muscă, „am găsit mai degrabă o mulțime de șerpi”.

Am vizitat Cazinoul aflat în restaurare împreună cu el, luna trecută. Mi-a povestit despre istoria locului, ce ar urma să devină și despre ultimele provocări date de faptul că există un termen de finalizare strâns, iar din 2017 până acum piața construcțiilor, paritatea leu-euro, și chiar vremea nu au ajutat.

Coordonatorul șantierului, domnul Macovei (el e din Pașcani, antreprenorul general e din Iași, unde a restaurat Palatului Culturii), povestește despre iernile grele și ploile ce păreau uneori că nu se vor mai opri. Nu s-ar muta la Vatra Dornei din cauza frigului. Iarna trecută, cu radiatoare, au reușit să mențină temperatura la circa 8 grade în Cazinou și au putut lucra, dar efectele frigului și ploii s-au simțit.

În iulie 2022, atât etajul, cât și subsolul sunt uscate. Miroase a praf, a uscat, iar în afară de sala mare, care e în continuare plină de schele, restul clădirii pare într-adevăr, pe ultima sută de metri.

Ferestrele sunt aproape montate, urmează să sosească ornamentele de la București, iar cele rămase la Dorna sunt pregătite de restaurare. „Ce ornamente nu s-au putut recondiționa, se toarnă din nou”, îmi spune Ciprian Muscă.

Proiectul de acum a fost dificil nu doar din cauza apei din subsol și al anilor lungi în care clădirea a fost abandonată, povestește arhitectul Cristian Rânja, iar domnul Macovei confirmă: ciuperca Merulius lacrymans le-a dat mult de lucru.

„Ciuperca asta, când devine activă, la umezeală, roade și mortarul dintre cărămizi, nu numai lemn. Am descoperit-o în demisol, pe boltă. Când a cercetat biologul, a găsit-o până sus, în pod. Au trebuit schimbate grinzile din pod care erau infestate, tratamentul a fost aplicat pe o suprafață mare, inclusiv în sala mare, și a fost destul de scump”, amintește Cristian Rânja. În plus, a trebuit să renunțe la „unele pretenții” pentru a se încadra în buget.

De altfel, și artistul plastic Alexandru Siminic invocă partea financiară a provocărilor – de la aprobarea proiectului până acum, prețurile la materialele de construcții au explodat și fiecare zi e, pentru constructori, o provocare. „De ce credeți că toți constructorii sunt bolnavi de inimă?”, m-a întrebat el când am vizitat atelierul din București.

Și acoperișul a trebuit schimbat, tabla era din 2000, își aduce aminte Cristian Rânja, „începuse să aibă pete de rugină. Atunci, Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților a zis să schimbăm și acoperișul, că finanțează ei materialul. Și sunt foarte multe ornamente la acoperiș, din tablă. E greu să găsești acum meseriași care să îți rezolve toate astea. Până la urmă au găsit în Republica Moldova, la Chișinău niște echipe și sunt mulțumit de cum s-a făcut treaba”, spune Cristian Rânja.

Acum e o fază delicată a proiectului, adaugă el – „e în joc fiecare detaliu. E vorba de finisaje și atunci constructorul are nevoie de decizii pe care nu le poate lua singur. Suntem în momentul ’Să zică arhitectul!’ Și apar o mulțime de detalii – probe de culoare la interior, lucruri de design.

Cristian Rânja își amintește că „pe vremuri” puteai să te joci mai mult cu nuanțele de culoare. Acum, „o vopsea mai ’catifelată’ sau mai ‚’pastelată’ e greu de găsit în paletarul pe care îl avem”.

Am vizitat și camerele artiștilor din spatele scenei, cu uimirea celui care vede, după ani de ruină, că există toalete, panou electric, pereți curați... Sala mare va fi multifuncțională, celelalte patru săli (pe lângă spațiul de la subsol) vor găzdui expoziții permanente și o bibliotecă, spune Ciprian Muscă. La subsol: o video arhivă, un centru de restaurare.

Pe latura din vest au fost probleme cu retrocedarea... Arhiepiscopia a primit doar un metru, scările care ieșeau în afara spațiului retrocedat vor fi înlocuite cu un balcon, explică Ciprian Muscă.

Terenul din jur, cât s-a putut, a fost concesionat de la Primărie pe 30 de ani. În spate vor fi iarbă și alei, nu fântâni arteziene, ca să rămână loc pentru publicul care va veni la proiecții de filme pe latura sudică a clădirii.

„Nu doar din băutură și mâncare se fac bani. Se fac bani și din cultură. Totul e să știi să îi faci. Poate cazinoul din Vatra Dornei va avea șansa asta – să facă bani din cultură", spune Ciprian Muscă.

- „Dacă faci o punte cu Viena, da... sunt șanse", completează domnul Macovei, și aflu că la inaugurarea din 1899 a cântat o orchestră din Viena...

„Aici se pot face bani din exclusivități, din concerte scumpe, cu artiști foarte mari. Dacă faci 3 - 4 - 5 concerte de genul ăsta pe an, din care să finanțezi mai departe, pe urmă îl lași deschis publicului", vizualizează Ciprian Muscă viitorul Cazinoului.

Austria în Bucovina

„Cazinoul din Vatra Dornei a fost o lucrare de suflet. De când l-am văzut prima dată mi-a plăcut foarte mult. Sub toate aspectele – și estetic, dar și tehnicile de construcție aduse de austrieci – niște tehnici deosebite de a construi și a gândi și structura o clădire din zidărie de cărămidă. Era și este o clădire reprezentativă”, spune Cristian Rânja.

„De suflet” e clădirea și pentru mulți dorneni, unii dintre ei mi-au povestit amintirile lor cu emoție, dar și pentru artistul plastic Alexandru Siminic. Când era student, înainte de Revoluție, a lucrat la restaurarea cazinoului din Sinaia. Despre cel din Herculane (și distrugerea lui) povestește cu durere, dar cazinoul din Vatra Dornei, spune el, „e cel mai frumos”.

„Pentru mine, cazinoul din Vatra Dornei e lucrarea de suflet. N-am făcut în 30 de ani lucrare mai apropiată de sufletul meu. E cea mai frumoasă. Dacă ne uităm la plan, simetria perfectă a planului. E în oglindă. Totul. Bunul simț în echilibrarea volumelor, ce desen are când închizi ochii și vizualizezi numai conturul”.

„Apoi”, continuă artistul plastic, „dozarea elementelor decorative - nu e nici sărăcăcios, nu e nici abundență , e un echilibru extraordinar. Așa cum e gândit, cum e împărțit, oricum l-ai lua, pe ambele axe, e perfect. Ca încadrare în ambient, în peisaj, e atât de molcom și de domol, exact ca Bucovina. E într-o înfrățire perfectă cu peisajul”.

Alexandru Siminic menționează și valoarea elementelor decorative și calitatea construcției în sine. Spune că pe partea de nord, pentru că nordul e o provocare pentru clădiri, Cazinoul a fost construit astfel încât să reziste iernilor geroase de la Vatra Dornei, cu tencuieli dure.

„Când am desprins unele elementele ca să le aduc la București, cimentul ăla era cremene, săreau scântei! Austriecii construiau serios. Aveau curaj să ia decizii bune, nu ca acum”, își amintește artistul caz după caz în care clădiri minunate sunt tratate atât de des cu dispreț inconștient de „oamenii de azi”.

Pe Alexandru Siminic l-am vizitat împreună cu arhitectul Cristian Rânja, într-o zi călduroasă din iulie. Am băut apă rece și i-am ascultat rememorând momentul 2000 pentru „săracul” cazinou din Dorna, dar și alte exemple din România ale unor clădiri pe care „ți le-au făcut străinii și tu îți bați joc de ele”, spune cu revoltă Alexandru Siminic.

Povestește cu arhitectul Rânja despre miniștrii Culturii - cum a fost Ion Caramitru, cum a obținut bani pentru monumente, cum circula Theodorescu cu girofarul, cum s-au purtat autoritățile locale din Dorna și constructori fără viziune și inteligență cu cazinoul din Dorna, cât mai au acum de lucru pentru Cazinou și ce lucru extraordinar e că a fost restaurat.

La fel ca dornenilor, și lor le este aproape imposibil să creadă că, de data asta, se întâmplă.

„Au dat jos schelele!”, mi-a spus Mariana Sorohan recent la telefon. Ca mulți alții a mers să vadă cu ochii ei. „Nu pot descrie emoția pe care am simțit-o!”, adaugă fosta bibliotecară de la Biblioteca stațiunii, din Cazinou, la care a lucrat din anii ’70 până în 89, când, pentru că erau programate reparații, biblioteca a fost mutată în cadrul celei orășenești, unde există și azi fondul de carte de la fosta bibliotecă.

„Cazinoul se numea pe atunci Clubul stațiunii, biblioteca avea peste 30.000 de volume, cărți din toate domeniile - predomina beletristica si cartea de sănătate și artă”, îmi povestește ea.

Dar, era mai mult decât atât.

„Director era pe acea vreme domnul Ion Marcu, un mare iubitor de cultură. Pe lângă împrumut de cărți celor veniți în stațiune la odihnă și tratament, erau prezentări de cărți, întâlniri cu scriitori, cu jurnaliști, expoziții, evenimente”.

Lista evenimentelor din cazinou e una lungă. Mariana Sorohan îmi povestește despre cei care veneau aici - poeți, critici literari, scriitori, actori, muzicieni etc. În Cazinou poposiseră chiar și George Calboreanu, venit la Dorna cu „Apus de Soare”, Grigore Vasiliu-Birlic cu „D-ale carnavalului” și iluzionistul Iosefini.

Cele 500 de discuri ale bibliotecii se auzeau, la un moment dat, când nu au mai fost bani pentru fanfară, prin boxe, în întreg parcul.

Pe lângă sala de lectură, era sala de spectacole, cu 300 de locuri, în partea dinspre „stațiune” era cantina, sala de mese, bucătaria, o farmacie si terasa deschisă vara, mai amintește doamna Sorohan.

Clubul avea și o sală de jocuri – șah, table, remi (rummy) și Șubah. „Ce e șubah?”, am întrebat (fără să știu atunci că se scrie cu „h” la final). Am aflat ulterior că e este „un joc de masă, de origine olandeză”, despre care există informații inclusiv pe Facebook - locul unde găsești și regăsești multe istorii uitate ale orașului Vatra Dornei.

Facebook de colecție – Dorna Watra

Cu Bogdan m-am întâlnit tot la București. E plecat de mulți ani din Vatra Dornei, dar aveam să aflu că e deținătorul uneia dintre cele mai impresionate colecții de cărți poștale, cărți și obiecte vechi care au legătură cu orașul. E și administratorul paginii Dorna Watra – „Comunitate a celor care iubesc Dorna. Colecție de fotografii vechi, scan-uri ale unor fotografii pe care le deținem în colecție cu Dorna Watra, Bad Dorna Watra, Vatra Dornei”.

În centrul vechi al Bucureștiului, Bogdan mi-a arătat zeci de cărți poștale vechi, o istorie a orașului și frumuseții lui, dar și una a gloriei vremurilor apuse și a decăderii recente.

Bogdan visează să ofere comunității, într-o bună zi, un muzeu al orașului și îmi povestește cum a găsit obiecte unicat, cum arată lumea colecționarilor de cărți poștale vechi și a celor care, născuți sau nu în Vatra Dornei, iubesc orașul și încearcă să îl mențină viu.

De la Bogdan am împrumutat și citit broșura Băile Vatra Dornei: Vedere Generală de medicul Ilie Piticariu de la spitalul din Cernăuți, publicată în 1926 la Cernăuți, de Institutul de Arte Grafice și Editura „Glasul Bucovinei", în care medicul notează istoria locului, originea apelor minerale din Vatra Dornei, „indicațiunile și contraindicațiunile aplicațiunei terapeutice ale apelor minerale din sursele stațiunea Vatra Dornei”.

„Mulţumită bogăţiei inepuisabile în calități bune cu care au fost dăruite de natură, băile din Vatra-Dornei sunt menite să vină în România-Mare un centru de alinare pentru suferinzii din toată Europa orientală, întocmai precum sunt pentru occident băile din Royat în Franţa şi cele din Nauheim în Germania. In acest scop este însă necesar să predomine în conducerea şi organizarea acestei instituţiuni un spirit puternic, priceput şi devotat, care să fie ascultat şi să poată duce înainte cu sine totul, ce stă azi în inactivitate şi desorganizare”, atrăgea atenția „medicul docent al Facultății de Medicină din București, medic primar al serviciului I de boale interne din spitalul Central Cernăuți”, scria medicul Piticariu în 1926.

Am mai citit de la colecționarul care administrează Dorna Watra și scrierile despre Vatra Dornei ale antropologului cultural și geografului Vintilă M. Mihăilescu (1890 - 1978), dar și cel mai interesant ghid al orașului (publicat în 1940) pe care l-am văzut până acum.

În perioada interbelică, Vatra Dornei era, spune ghidul, „o stațiune balneară de prim rang”.

„Hoteluri confortabile şi pensiuni și un număr de camere în vile şi locuinţe particulare stau la dispoziția vizitatorilor, o parte din hoteluri au apeduct şi canalizare, întregul oraş este luminat cu lumină electrică, telefonul şi telegraful ca şi Calea ferată menţin contactul strâns cu regiunile din afară a acestei insule în mijlocul munţilor, astfel că streinul care vine la Vatra Dornei, fugind de monotonia vieții de oraș, nu trebue să abandoneze cu totul confortul lui obișnuit”.

Când descrierea Cazinoului spune istoria țării

În 1940, ghidul turistic relevă o Românie profund europeană. Vatra Dornei era un oraș al unei țări în care antreprenoriatul, proprietatea privată, dezvoltarea industriei, inovarea, exploatarea resurselor se făceau și erau valorizate la fel ca în orice țară a Europei occidentale.

Ghidul din 1940 e o ultimă privire spre acea lume, dispărută după ce România a intrat în sfera de influență a Uniunii Sovietice. Și o ultimă privire spre orașul multicultural Vatra Dornei dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial și toamna anului 1941, când „au fost deportaţi din Bucovina 91.845 de evrei, din ordinul lui Ion Antonescu”. 2.650 dintre ei din Vatra Dornei.

După 1945, regimul comunist a păstrat intactă clădirea Cazinoului, a întrerupt însă brutal drumul european al României și, implicit, al orașului Vatra Dornei.

Vatra Dornei - Ghid turistic 1940

Ghidul din 1940, editat de Oficiul local de Cură și Turism Vatra Dornei sub îngrijirea Societății Comerciale Oficiale de Turism, pare să dovedească că România de atunci, spre deosebire de cea din 2022, avea o strategie.

Ghidul nu prezintă doar stațiunea, traseele de plimbare pe Rarău sau Călimani și istoria locului, dar se încheie cu câteva zeci de pagini de reclame, care nu puteau decât să dispară în deceniile de comunism și care construiesc imaginea unui Vatra Dornei interbelic care reușise să depășească momentul de „inactivitate şi desorganizare”, criticat de medicul Ilie Piticariu la începutul anilor '20.

Reclame în ghidul din 1940:

• Fabrica de Schweizer Vatra Dornei „Aroma”. Schweizer de primă calitate. Primește comenzi pentru export. Dispune de stocuri de marfă în depozit.
• Hotel Beer Câmpulung Bucovina. Bine mobilat, curat, confortabil, convenabil.
• Iosif Meske - Fabrică de pluguri și turnătorie.
• Băile Vatra Dornei. Băi de acid carbonic, nămol, etc. /.../ Sezon permanent. Reduceri 50% pe C.F.R. tot anul.

• Băile Iacobeni. Minunata stațiune climatică cu băile sale sulfuroase (în stabilimentul balnear al Fondului Bisericesc).
• Stabilimentul balnear Dorna Cândreni. Băi de acid carbonic și de carbon.
• Hotel Boancheș Porfir, Vatra Dornei (unde era și Berăria Solca).
• Se recomandă pentru băut minunatul borviz de Vatra Dornei din renumitul Izvor Poiana Negri, excelentă apă minerală naturală. Feruginoasă, diuretică, antiartritică și contra anemiilor. Comenzi la Administrația Băilor.

Partea de reclame începe cu Stațiunile OSIN din regiunea Dornelor, rețeaua de benzinării ale vremii. Cea din Vatra Dornei se afla pe strada Ferdinand.

Și, desigur, Cazinoul nu lipsește din primele pagini ale Ghidului, dar și din partea de reclame. Aflăm că e „renovat și modernizat sub conducerea noului antreprenor F. Răpeanu din Cernăuți, funcționează cu cafenea-restaurant cofetărie-bar. Loc de întâlnire al publicului select. Prețuri convenabile”. Reclama adaugă că e cel mai „distins local din stațiune, cel mai elegant, cel mai distractiv și cel mai frumos, situat în parcul băilor"

Vatra Dornei - Mic îndreptar turistic 1966. Ed. Meridiane, București

În anii ’60 a continuat extinderea părții din spate a Cazinoului începută în 1936. Latura sudică devenea astfel cea mai mare cantină pentru turiștii din oraș.

Ghidul publicat în 1966 preia relatările cu privire la istoria locului, dar, în plin regim comunist, ocolește menționarea clădirilor vechi, construite în „Imperiu” și se concentrează pe noile amenajări – cinematograful, de exemplu, unde oamenii muncii se pot relaxa. Zece ani mai târziu, ghidul reeditat spune povestea național comunismului.

Vatra Dornei - Mic îndreptar turistic 1977. Editura sport – turism, București

În a doua jumătate a anilor ’70, național comunismul lui Nicolae Ceaușescu era deja clar conturat, iar propaganda funcționa de la sine. Vatra Dornei e o altă lume, iar istoria e rescrisă: „Semeţul turn al clădiri [Primăriei construite în 1897] dă expresie arhitectonică mândriei locuitorilor dorneni, care nu s-au lăsat înrobiţi de stăpânirea habsburgică, reuşind să-şi salveze drepturile şi proprietăţile”.

Iar Cazinoul a fost „redat” oamenilor muncii: „Construit odinioară drept cazinou pentru cei veniţi să cheltuiască averi nemuncite, astăzi clubul este pus la dispoziţia oamenilor muncii sosiţi în staţiune pentru îngrijirea sănătății”.

Ghidul din 1989 e total diferit. Textul e scris de primarul de la acea vreme, Petru Țăranu, și ocolește propaganda regimului. Clădirile redevin „clădiri monument” și nu simboluri ale „asupririi”. De aici aflu că Sanatoriul balnear din Vatra Dornei e prima bază de tratament din România care a folosit în terapia curativă și profilactică nămolul de turbă... Iar Cazinoul e „în stil baroc, având o arhitectură aparte”.

Recent, Petrică Borgovan, pasionat de istoria orașului și membru al Asociației Pro Civis Dorna a mai descoperit două ghiduri - unul din 1930 și unul din 1938. În 1930, Ghidul vorbește despre „stațiunea balneo-climatică cu izvoare radio-active”, în 1938, despre „neîntrecute băi de acid carbonic și nămol”.

Casa Cărții fără cărți despre Vatra Dornei

Întâlnirile mediate de cunoștințe, prieteni sau de Facebook sunt vitale când vrei să afli detalii despre Vatra Dornei. Altfel, sursele sunt aproape imposibil de găsit. Primul lucru pe care l-am făcut în vizita din iulie a fost să merg la „Casa Cărții”, librăria orașului, o altă clădire istorică, în care la început de 1900 funcționa Oficiul Poștal/ Telegraful, citesc în descrierea unei cărți poștale de pe pagina de Facebook Dorna Watra.

La Casa Cărții din Vatra Dornei nu există nicio carte/ghid/album despre Vatra Dornei.

La Biblioteca orășenească se găsește volumul (imposibil de cumpărat în vreo librărie sau pe internet) semnat de fostul primar al Orașului, Petru Țăranu, cel despre care dornenii își amintesc nu doar că a promovat orașul, dar și că, înainte de ’89 a înțeles cât de importante sunt fațadele clădirilor și a făcut un lucru imposibil acum: a dat unitate cromatică clădirilor istorice.

Din „Memoria Dornelor (III). Stațiunea Balneoclimaterică”, de Petru Țăranu (Editura Biblioteca Bucovinei, 1999 / Biblioteca orășenească Vatra Dornei), aflu istoria Cazinoului, dar și cum a început distrugerea de după ’89.

La finalul anilor ’80, scrie Petru Țăranu, a existat „conjunctura” financiară și susținerea „de la București” pentru reparațiile capitale de care avea nevoie Cazinoul. Dar procedeul folosit – demolări masive, dezvelirea zidăriei pe suprafețe întinse s-a dovedit fatal – „Evenimentele din 1989 au surprins șantierul în plină activitate” și „imprevizibilul s-a produs. Consiliul Provizoriu de Uniune Națională din Vatra Dornei, prin hotărârea din 5 martie 1990, invocând numeroasele solicitări ale locuitorilor orașului cu privire la menținerea specificului de cazinou tradițional și faptul că proiectul nu ar corespunde acestor cerințe a hotărât sistarea temporară /.../ a lucrărilor de reparații capitale la cazinoul balnear din Vatra Dornei.

Așa se explică de ce una dintre clădirile monumentale ale țării s-a transformat treptat într-un fel de ruină”, completează el.

Petru Țăranu fusese consultant pentru filmul Vatra Dornei, drumuri și confluențe, al Studioului Sahia. Mariana Sorohanu își amintește și acum detaliile filmărilor.

După 1990 a apărut S.C. Dorna – Turism S.A., care nu ar mai fi avut posibilitatea de a finanța o astfel de lucrare, ministerul Culturii nu ar fi fost interesat, așa că autoritățile locale se gândeau să scape cumva de clădire - să o concesioneze sau vândă. În ’93, scrie Petru Țăranu, primăria a inițiat demersuri pentru a prelua clădirea în administrare, o soluție pentru a putea obține finanțare de la bugetul național.

Premierul Nicolae Văcăroiu, instalat după alegerile din toamna lui 1992 ar fi aprobat chiar formarea unei comisii de experți care au evaluat clădirea, deja devastată după cei câțiva ani în care a stat abandonată și fără pază.

Oamenii din oraș spun că patrimoniul din cazinou a fost furat și vândut. Și se întreabă și acum unde e candelabrul „cel mare”. Unii localnici spun că ar fi la biserica „de sub Runc”, dar Ciprian Muscă îmi spune că nu a putut confirma sau demonstra că este vorba despre același candelabru. Dacă e așa, atunci bine că a ajuns într-o biserică, spune el.

„Am fost [la acea biserică] l-am fotografiat, dar e posibil ca relatările că ar fi candelabrul mare de la Cazinou să fie doar o legendă urbană. Noi vom monta noi candelabre. E posibil ca candelabrul de acolo doar să semene cu cel de aici și cu cel de la Primărie [din Sala Oglinzilor n.r.]”.

„Candelabrele de aici, din Cazinou”, mi-a spus Ciprian Muscă când am vizitat lucrările, „nu le-am găsit nici măcar în poze”.

Adevărul e că, spre deosebire de fotografiile din exteriorul cazinoului, cele din interior sunt foarte greu de găsit. Dorna – Watra are una, iar candelabrul seamănă, într-adevăr, și cu cel din Primărie.

Devastat cum era la începutul anilor ’90, prin HG 622/14.08.1995, Cazinoul a fost transferat din patrimoniul SC DORNA TURISM SA (societate cu capital de stat la acea vreme) în proprietatea publică a Statului si în administrarea Consiliului Local al orașului Vatra Dornei.

Petru Țăranu spune că inițial ar fi fost pregătit un buget cel puțin pentru acoperirea clădirii, dar „Consiliul Local, atunci când s-a pus problema începerii lucrărilor, a considerat necesar să repartizeze suma pentru alte nevoi ale Primăriei. Motivația rezultă și din afirmația unuia dintre consilierii Consiliului Local, care, adresându-se primarului orașului, i-a spus: ’Ne credeți proști? Cum am putea fi de acord să investim pe această cale capital electoral?’”, scria Petru Țăranu.

În vara lui ’95, Văcăroiu ar fi fost de acord cu deblocarea unei sume de 700 de milioane de lei pentru Cazinou, dar urma anul electoral 1996. Suma s-a redus și apoi nu a mai fost alocată deloc. Banii s-au devalorizat oricum, guvernul s-a schimbat, iar epopeea Cazinoului a trecut prin următoarele faze ale degradării și prin încercarea eșuată din 1998, la care au asistat Cristian Rânja și Alexandru Siminic.

În 2006, PSD își ținea la Vatra Dornei școala de vară. Partidul a avut primarul localității din 2000 până în 2008. Cazinoul a fost retrocedat Arhiepiscopiei Rădăuților în 2004.

În 2007, George Becali negocia cumpărarea lui, după cum scria presa vremii. „Finanțatorul Stelei, Gigi Becali, vrea să cumpere și să renoveze cazinoul din Vatra Dornei. /.../ El s-a arătat interesat de clădirea aflată într-o stare avansata de degradare, dar se pare că gestul de a investi în imobil îl va face doar de dragul IPS Pimen, arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților”, scria Libertatea. Nu s-a mai întâmplat, Fondul Bisericesc a mers pe varianta banilor europeni.

Istorie

Pentru istoria orașului și a Cazinoului, sursele sunt puține.

Colecționarul de la Dorna – Watra are câteva cărți și broșuri vechi rare, care spun povestea unui oraș clădit cu ajutorul oamenilor care au dorit să lase ceva în urmă, pe care lucrul bine făcut în timpul Imperiului și apele minerale l-ar fi putut face un loc minunat, nu unul în care clădirile și istoria se luptă și acum pentru supraviețuire.

Despre istoria recentă, de dinainte de ’89 au amintiri mai toți dornenii în vârstă de cel puțin 38 – 40 de ani, plus turiștii care l-or fi vizitat. Rodica Ulea a lucrat la Cazinoul din Vatra Dornei înaintea Marianei Sorohan, din 1964 până în 1970 și spune că a încercat în ultimii ani să ajute la eforturile de salvare a Cazinoului.

În 2015, la Festivalul de Artă şi Cultură Urbană „Dorna Art“, ea a fost ghidul celor care doreau să viziteze (cu căști de protecție) ruina – în acel moment - a Cazinoului. „Nu mai era nimic, nu se mai vedea nimic. Am descris tot interiorul doar din amintiri”, îmi povestește acum Rodica Ulea. Le-a spus celor care doreau să vadă ruina Cazinoului o poezie pe care a compus-o - „Strigăt”, în care deplângea soarta construcției.

Acum spune că nu sunt suficiente cuvinte pentru a descrie ce înseamnă pentru ea refacerea Cazinoului, „o parte din sufletul meu, locul unde se petreceau minuni”.

„Spuneam mereu că nu cine aduce gazul în Vatra Dornei va rămâne în istoria orașului, ci acela care redă comunității Cazinoul”, spune zâmbind. Acum, rămâne de văzut cum va fi redat comunității și ce „va fi acolo”, spune ea.

Din anii ’60, doamna Ulea și-l amintește pe același Ion Marcu pe care îl menționează și Mariana Sorohan, directorul care a transformat Cazinoul în ce pare că a fost un organism viu, parte a stațiunii.

Pentru istoria de la începuturile existenței ansamblului din care făcea parte Cazinoul, probabil cea mai importantă resursă este cartea publicată în 1896 (anul în care a început construcția), de balneologul Arthur Loebel, medic-șef al stațiunii Vatra Dornei din 1885 până în 1922.

Născut în 1857 la Roman, cu studii la Cernăuți și Viena, Loebel vine la Vatra Dornei de la Viena. Este unul dintre cei care au propus soluții pentru dezvoltarea băilor și autorul celei mai importante surse scrise de informații despre nașterea stațiunii: Evoluția istorică a Băilor feroase Dorna, Editura Franz Deuticke, Leipzig & Viena, 1896.

Am găsit-o datorită lui Petrică Borgovan, co-fondator al Asociației Pro Civis Dorna, pe care l-am vizitat la Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară al orașului, pe care îl conduce.

Petrică Borgovan mi-a povestit cum a găsit resurse prețioase la Biblioteca Națională a Austriei - fotografii și cărți, dar și ziarul pe care îl publica Loebel în sezonul estival pentru turiștii din Vatra Dornei.

Asociația Pro Civis Dorna a tradus și publicat „Documente dornene din epoca francisco-iozefină”, cartea lui Arthur Loebel care aduce în același loc documentele (scrisori, cereri, decizii) ce au transformat Vatra Dornei într-o stațiune balneară a Imperiului austriac.

Evoluția istorică a Băilor feroase Dorna a fost tradusă și publicată în ediție bilingvă de Institutul „Bucovina” Rădăuți, la Editura Terra Nostra Iași, 2012.

„În anul 1797, doctorul Ignaz Pluschk a venit la Cernăuți ca medic al celui de-al nouălea district galițian, fiind cel dintâi doctor în medicină din Bucovina. El a fost omul pe care destinul îl chemase să dezvăluie adevărata valoare a izvoarelor minerale de la Dorna, în general, şi a rolului Dornei, ca stațiune, în particular”, scrie Arthur Loebel în cartea publicată în 1896. Aceasta notează și că în 1790, izvoarele din zonă sunt menționate în descrierea călătoriilor sale de chimistul Belsazar de la Motte Hacquet (1739 – 1815).

Urma să dureze un secol pentru ca Dorna să devină stațiunea cochetă de la 1898, când cazinoul este finalizat. Un secol în care, așa cum documentează Arthur Loebel, cei care credeau în valoarea zonei au suferit eșec după eșec pentru a vedea investițiile pe care credeau că le merită localitatea devenită târg în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după cum scrie Loebel.

Dezvoltarea a avut obstacole din cauza proprietății, a lipsei banilor pentru investiții, a evenimentelor istorice și, nu de puține ori, a oamenilor: „ilustrând în mod drastic setea de câștig a mic-burghezului meschin şi dovedind pe deplin cât de mult dăunează binelui comun egoismul fără scrupule şi rațiune”, descria Arthur Loebel la 1896 situația similară o sută de ani mai târziu, în România anilor 1990 și 2000.

„Ministrul Agriculturii, contele Julius von Falkenhayn, a fost cel care a dirijat, la 11 august 1883, ultimul act în această lungă, aproape terminabilă serie de tratative. Ulterior, la 18 august 1883, s-a emis Sancţiunea Imperială pentru construirea stabilimentului, cu următorul text:

’Aprob construirea unui stabiliment balnear la Vatra Dornei din veniturile Domeniului şi ale Ocolului Silvic al Fondului Religionar greco-ortodox din Bucovina în forma solicitată.

Franz Josef m. p.’”,

scrie Arthur Loebel în Evoluția istorică a Băilor feroase Dorna.

Autorii locali menționează rolul pe care l-ar fi avut primarul de la acea vreme al târgului, Vasile Deac, care ar fi cerut cu insistență fonduri autorităților austriece pentru transformarea localității, într-un oraș modern.

Profesorul dornean Aurelian Cocoreanu, membru fondator al Asociației Pro Civis Dorna, nota în articolul prezentat la Simpozionul din noiembrie 2020 „Bucovina, Tradiție și modernitate”, Ediția a 4-a: „trebuie să recunoaștem azi, după mai bine de două veacuri, că nu orașul a generat stațiunea balneară, ci invers. Căci fără sacrificiul și munca unor oameni dedicați, cum au fost doctorul Arthur Loebel, arhitectul Paul Brang ori primarul Vasile Deac, Vatra Dornei ar fi rămas un târg neînsemnat, uitat în negura codrilor și a vremilor, undeva în imensitatea marelui Imperiu Austro-Ungar”.

Pentru Arthur Loebel, în tonul diplomatic al vremurilor, vital a fost rolul ministrului Agriculturii, contele Julius von Falkenhayn, de care depindea cu siguranță propria bunăstare și căruia îi dedică volumul istoriei nașterii stațiunii Vatra Dornei.

Izvoarele de ape minerale descoperite încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea continuă să fie și acum o caracteristică a orașului și sursă pentru dezvoltarea zonei.

Și la Dorna Candrenilor, la 8 kilometri de Vatra Dornei, autoritățile au scos recent la suprafață un izvor vechi, cu „borcut” (sau „borviz”) - cum e numită în zonă apa minerală sulfuroasă, și se gândesc să refacă o stațiune balneo-climaterică ce a funcționat până în 1914, scria în aprilie Monitorul de Suceava.

La Vatra Dornei, apa care se varsă acum în Râul Dorna din munte, a schimbat deja culoarea pietrelor, iar la izvorul de pe strada Negrești, „la Bizom”, cum îi mai spun localnicii, borcutul curge direct din munte, într-un pârâu. Și aici, pietrele au culoarea ruginii.

Izvoarele de ape minerale din Vatra Dornei au avut o istorie la fel de complicată ca cea a Cazinoului dornean.

Acum 152 de ani, în anul 1870, „Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei a cumpărat Băile Vatra Dornei, cunoscute sub numele de Institutul Balnear, împreună cu dreptul de proprietate asupra apelor minerale”, explică actualul Fond Bisericesc modul în care a ajuns să reia dreptul de proprietate asupra Cazinoului din Vatra Dornei și să reușească restaurarea lui prin fonduri europene.

Arhiepiscopie Sucevei și Rădăuților a obținut retrocedarea Cazinoului în 2004, când a încercat să obțină și clădirea Băilor, care fusese însă vândută.

Acum, în stânga Cazinoului se află fostul Izvor monument istoric „Unirea” a cărui arhitectură a fost grav afectată de transformările proprietarului care a lipit de clădire un hotel cu restaurant, apoi intrarea în parc, în care a fost construită la doar câțiva zeci de metri o biserică, și fosta clădire a Băilor, care este orice de la sală de jocuri de noroc la restaurant, de la sediu de firmă la magazin, de la Loto Prono la farmacie.

O privire generală asupra orașului în august 2022, trebuie să menționeze Cazinoul – întreg și curat de data aceasta, dar și lipsa celei mai elementare griji, decențe și probabil de multe ori ilegalitate cu care s-a dărâmat sau construit în ultimii 30 de ani.

Pentru centrul orașului, și acesta cu zone declarate monument istoric, specificul e lipsa de unitate cromatică, rașchetarea elementelor de arhitectură originale, agresarea clădirilor prin renovări fără decență sau măsură, firmele și culorile care se înșiră ca într-un pom de Crăciun.

Și strada Luceafărul din Vatra Dornei este monument istoric. Mai exact, de la numerele 1 la 13 și de la 4 la 14. Sinagoga de aici e acum magazin și doar câteva case mai păstrează mici elemente din vechea ornamentație.

Asociația Pro Civis Dorna a identificat mai multe clădiri istorice care nu au soarta bună a Cazinoului: Clădirea cu Turn, Vila Cembra, Templul Evreiesc, Școala Runc...

Petrică Borgovan îmi povestește că și-ar dori salvarea clădirilor vechi, dar și refacerea Promenadei Ullmann, care mergea dintr-un capăt în altul al orașului pe Runc, deasupra vilei Cembra. Speranța e că se va mai putea găsi un loc, ușor disponibil din oraș, în care acesta să se vadă, să nu fie ascuns de clădiri.

Peisajul malului Dornei, așa cum s-a văzut el peste o sută de ani de pe pod, a fost ruinat de construcții.

Peisajul și accesul la el e o problemă în numeroase zone invadate de construcții mai vechi sau mai noi. În Vatra Dornei îl recuperezi dacă urci, așa cum am mers cu Paul Brașcanu, sus, pe deal. Paul Brașcanu a scris mai multe cărți despre Vatra Dornei, în special despre Primul Război Mondial și are o colecție de cărți poștale care spun istoria orașului.

Paul Brașcanu mi-a povestit despre fostul hotel de lux Traian, acum Spitalul orășenesc, despre Casa de odihnă a ofițerilor Franz Joseph I, acum Maternitatea orașului, despre lipsa de grijă și considerație pentru istorie, despre frumoasa biserică catolică construită la 1905 (care are încă obuze rămase în perete în partea de est, de unde au bombardat rușii în Primul Război), despre istoria Gării Mari și a Gării Mici, despre istoria tunelului de la Mestecăniș și a căii ferate din Bucovina.

Cu Paul am urcat pe vârful Bârnărel, de unde orașul se vede ca în povești, iar monumentul eroilor care au murit în Primul Război Mondial, pe linia frontului de acolo, e la fel de multicultural și tolerant ca vechea istorie a Dornei, mi-a spus el.