Mihail Gorbaciov - care a condus Uniunea Sovietică în perioada destrămării ei și a ajutat astfel la încheierea a zeci de ani de frică din timpul Războiului Rece, câștigând un Premiu Nobel pentru Pace, dar și ura de durată a milioane de ruși amărâți de haosul declanșat de prăbușirea celei mai mari țări din lume, a murit. Avea 91 de ani.
Spitalul Clinic Central de la periferia Moscovei a declarat pentru agenția de știri de stat TASS că Mihail Gorbaciov a murit în seara zilei de 30 august „după o boală gravă și prelungită”.
TASS a citat o sursă apropiată familiei, care a declarat că acesta va fi înmormântat la cimitirul Novodevichy din Moscova, alături de soția sa, Raisa, care a murit în 1999.
Născut într-un colț al Rusiei, în mediul rural, din părinți ale căror familii fuseseră țărani înainte de Revoluția bolșevică, Gorbaciov a devenit una dintre cele mai influente figuri ale secolului XX, adunând laude la nivel mondial pentru rolul său în reducerea amenințării unei apocalipse nucleare și în eliberarea a milioane de oameni din țara sa, și nu numai, de sub opresiunea sovietică.
La fel de notabil, ultimul lider al Uniunii Sovietice a fost ținta disprețului a milioane de compatrioți de-ai săi. Mulți l-au învinuit pentru tulburările economice și sociale care le-au schimbat viețile și care au însoțit prăbușirea țării, dar și pentru pierderea unui imperiu puternic care se întindea pe 11 fusuri orare - de la Zidul Berlinului și Marea Baltică până la Strâmtoarea Bering și Asia Centrală.
Acesta a fost paradoxul lui Gorbaciov: iubit și detestat pentru un proces pe care el l-a pus în mișcare și al cărui rezultat final a fost prevăzut de puțini, mai puțin de el însuși, probabil.
A fost un rezultat pe care președintele rus Vladimir Putin, care a urcat la putere la mai puțin de un deceniu după ce Gorbaciov a demisionat și care se află și astăzi la Kremlin, l-a numit la un moment dat „cea mai mare catastrofă geopolitică” a secolului XX.
Istoricii vor continua să dezbată măsura în care revoluția lui Gorbaciov, care a dus la eliberarea Europei Centrale și de Est de aproape o jumătate de secol de dominație comunistă și la dezintegrarea Uniunii Sovietice însăși, a fost intenționată.
Mihail Gorbaciov a precizat că nu a vrut niciodată să dărâme țara, repetând aproape ca o mantră că „uniunea ar fi putut fi păstrată”.
Dar, în ciuda unor ocazionale răsturnări de situație, în cele din urmă a trecut de partea forțelor schimbării, la a căror declanșare a contribuit. Iar în retrospectivă, Gorbaciov a insistat că acele schimbări epocale au fost rezultatul unei decizii conștiente și foarte personale.
„Alți oameni ar fi putut (să vină la guvernare) și poate că nu ar fi făcut nimic pentru a pune țara pe calea unei dezvoltări umane, libere și democratice”, a declarat el într-un interviu acordat RFE/RL în 2003.
Sănătos la acea vreme, Gorbaciov a adăugat: „Aș fi putut rămâne secretar general până în ziua de azi, dacă aș fi avut înclinația” - o referire la titlul liderului Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, care era și liderul țării.
Începuturi modeste
În orice caz, Gorbaciov va fi alături de personalități marcante ale secolului XX, precum Winston Churchill, Mahatma Gandhi, Nelson Mandela, Josef Stalin și Mao Zedong - lideri care au schimbat soarta unor națiuni și au avut un impact profund asupra vieții a milioane de oameni.
Puține lucruri din primii ani de viață ai lui Gorbaciov au prevestit viitorul său ca lider mondial, un rol în care va smulge o țară uriașă din ceea ce mulți credeau că va fi destinul ei în deceniile următoare și va schimba lumea.
Născut la 2 martie 1931, într-o familie săracă din Privolnoie, un sat din regiunea Stavropol, în sudul Rusiei, Mihail Gorbaciov a crescut în mijlocul unor tulburări imense care au zguduit Uniunea Sovietică în primele două decenii ale vieții sale: colectivizarea, „Marea Teroare” a lui Stalin și Marele Război pentru Apărarea Patriei, așa cum este cunoscut cel de-al Doilea Război Mondial în Rusia.
În jurul vârstei de 21 de ani, Gorbaciov s-a alăturat Partidului Comunist în timp ce studia dreptul la Universitatea de Stat din Moscova în 1952. Cu patru ani înainte, critica devastatoare a lui Nikita Hrușciov avea să submineze cultul personalității din jurul lui Stalin, care a murit în 1953.
După ce s-a căsătorit cu Raisa Titorenko, colegă de clasă, care în acel moment termina o diplomă în filozofie marxistă, Gorbaciov s-a întors în sudul Rusiei, unde a început să urce pe scara birocrației comuniste regionale, specializându-se în profilul regiunii sale: agricultura.
Până în 1970, Gorbaciov a ajuns în vârful ierarhiei de partid din Stavropol.
Datorită faptului că marile personalități sovietice vizitau adesea regiunea în vacanța de vară, Gorbaciov a atras atenția înalților oficiali de la Moscova - printre care Iury Andropov, care avea să conducă KGB-ul timp de 15 ani și apoi să fie, pentru o scurtă perioadă, lider sovietic înainte de a muri în 1984.
„Statul este acolo pentru a servi poporul”
În 1980, Gorbaciov a fost numit membru cu drepturi depline al Biroului Politic al Partidului Comunist de la Moscova. După moartea lui Andropov și apoi a succesorului acestuia, Konstantin Chernenko, Gorbaciov a devenit secretar general al partidului și lider al țării în martie 1985.
Spre surprinderea multor observatori de la Kremlin și a multor cetățeni sovietici, Gorbaciov a început aproape imediat să facă apel la reforme, adoptând două doctrine gemene care aveau să devină cuvinte de ordine pentru epoca sa: glasnost (deschidere) și perestroika (restructurare).
„Statul este acolo pentru a servi poporul. Oamenii nu sunt acolo pentru a servi statul”, a spus el.
Acesta ar fi, potrivit lui Gorbaciov, noul său principiu călăuzitor.
După ani întregi de conducere greoaie și stagnantă din partea lui Leonid Brejnev, Andropov și Cernenko, Gorbaciov și soția lui Raisa au adus un stil nou la Kremlin, călătorind în URSS și în străinătate, mergând pe stradă printre oameni și chiar purtând discuții ad-hoc.
O relaxare a reglementărilor economice a adus renașterea micilor afaceri, a cafenelelor și restaurantelor pentru prima dată de la Noua Politică Economică a lui Lenin din anii 1920. O ridicare parțială a cenzurii a dus la o renaștere a vieții culturale. Revistele literare au publicat autori anterior interziși, iar teatrele au pus în scenă producții din ce în ce mai îndrăznețe.
Dezastrul de la centrala nucleară de la Cernobîl din Ucraina, în 1986, a forțat o conducere reticentă să permită o mai mare libertate de exprimare și de informare. Guvernul a început să elibereze prizonieri politici - cel mai cunoscut fiind Andrei Saharov, fizicianul care a proiectat arme nucleare și care, ulterior, a militat împotriva acestora, ceea ce a dus la exilul său intern din 1980 până în 1986.
Gorbaciov a cerut să se pună capăt cursei înarmărilor și a îmbunătățit relațiile cu Washingtonul, contribuind la eliminarea a mii de focoase nucleare care amenințau Europa cu distrugerea, prin semnarea tratatului privind Forțele Nucleare cu Rază Intermediară de Acțiune (INF) cu președintele american Ronald Reagan în 1987.
În 1989, a pus capăt războiului sovietic din Afganistan, început cu 10 ani mai devreme sub Brejnev.
Sfârșitul unui imperiu
Dar nu toare lucrurile mergeau bine în imperiu. Până în 1989, ceea ce începuse ca un efort de reformare a economiei și a politicii externe a Uniunii Sovietice a precipitat o criză în industrie și a încurajat strigătele de autodeterminare care, în curând, vor cuprinde întreaga regiune.
Gorbaciov a subestimat foarte mult gradul de decădere economică. Deficitul de bunuri de uz casnic și de produse alimentare de bază era în creștere, iar conservatorii din cadrul Partidului Comunist au devenit din ce în ce mai stridenți în criticile lor la adresa conducerii lui Gorbaciov.
De asemenea, acesta nu a ținut cont de faptul că o mai mare libertate ar fi alimentat forțele naționalismului. Nemulțumirile istorice dintre Armenia și Azerbaidjan în legătură cu regiunea disputată Nagorno-Karabah s-au transformat în pogromuri etnice și, mai târziu, în război la scară largă.
Kremlinul s-a confruntat cu mișcări de independență din ce în ce mai hotărâte în republicile baltice - unde furia față de deceniile de dominație postbelică a Moscovei era puternică.
În sateliții central-europeni ai URSS, fervoarea anticomunistă a dus la alegerea disidentului Tadeusz Mazowiecki ca prim-ministru necomunist al Poloniei, primul din ultimii 40 de ani.
În Ungaria, evenimentul cathartic care a marcat moartea comunismului a fost o înmormântare. Imre Nagy, liderul revoltei din 1956 împotriva Uniunii Sovietice, a fost înmormântat de stat la 31 de ani după ce a fost spânzurat pentru trădare. În cadrul ceremoniei, la care au participat zeci de mii de persoane și care a fost transmisă în direct la televiziunea națională, liderul opoziției, Viktor Orbán, a cerut alegeri libere și retragerea trupelor sovietice.
În clipul de mai jos: În august 1991, un grup de lideri sovietici de linie dură l-au închis pe Mihail Gorbaciov în cabana sa din Crimeea și au încercat să mențină o URSS unită prin forță. Confruntându-se cu proteste masive, au renunțat la doar trei zile de la preluarea puterii, când la Moscova s-a vărsat sânge civil. După eșecul loviturii de stat, Partidul Comunist a fost interzis, iar Uniunea Sovietică s-a destrămat oficial în cursul aceluiași an, punând pe hartă 15 țări independente.
În acea toamnă, revolta s-a răspândit și în celelalte colonii europene ale Moscovei. În octombrie 1989, în timpul unei vizite la Berlinul de Est pentru a marca cea de-a 40-a aniversare a înființării Republicii Democratice Germane, Gorbaciov a semnalat că Moscova nu va încerca să dea timpul înapoi. El i-a spus liderului est-german Erich Honecker că „depinde de oamenii înșiși să decidă ce este bun pentru țara lor”.
O lună mai târziu, Zidul Berlinului a căzut.
„Am renunțat să ne mai prefacem că deținem monopolul asupra adevărului”, a declarat Gorbaciov la câteva săptămâni după aceea, într-un discurs ținut la Roma cu o zi înainte de întâlnirea istorică cu Papa Ioan Paul al II-lea. „Nu mai credem că cei care nu sunt de acord cu noi sunt dușmani”, a spus el.
„Libertatea de a alege”
Cu un an mai devreme, adresându-se Națiunilor Unite, Gorbaciov - liderul unei țări aflate de zeci de ani sub stăpânirea unui sistem de partid unic, condus de un dictator sau de o mână de oameni din Politburo - a vorbit despre „necesitatea imperioasă a principiului libertății de alegere”, numindu-l „un principiu universal la care nu ar trebui să existe excepții”.
În 1990, Gorbaciov a primit Premiul Nobel pentru Pace pentru contribuția sa la reducerea tensiunilor dintre Est și Vest, dar a avut foarte puțin timp pentru a reflecta asupra realizărilor sale. În timp ce era sărbătorit în toată Europa și în restul lumii, el a continuat să se confrunte cu neliniștea tot mai mare de acasă.
La 4 august 1991, Gorbaciov a plecat împreună cu familia sa în vacanța sa anuală în Crimeea, la Marea Neagră, cu intenția de a finaliza o nouă versiune a unui tratat de uniune menit să mențină unită URSS, în timp ce forța centrifugă o despărțea.
Pe 18 august, șeful de cabinet al lui Gorbaciov, însoțit de un grup de înalți funcționari guvernamentali, a sosit la cabana prezidențială de la Foros. Aceștia i-au cerut lui Gorbaciov să semneze un decret de declarare a stării de urgență - sau să demisioneze. Gorbaciov a refuzat să facă oricare dintre aceste lucruri. Oficialii au confiscat codurile necesare pentru a lansa armele nucleare ale Uniunii Sovietice, așa-numita „servietă nucleară”. Gorbaciov și familia sa erau, de fapt, în arest la domiciliu.
Televiziunea de stat a anunțat impunerea stării de urgență „începând cu ora 16:00, ora Moscovei, la 19 august 1991”, susținând că aceasta a fost un răspuns „la cererile unor largi segmente ale populației de a lua cele mai decisive măsuri pentru a împiedica societatea să alunece spre o catastrofă națională”.
Trei zile mai târziu, lovitura de stat s-a prăbușit, datorită incompetenței complotiștilor și a rezistenței manifestate de tânărul lider politic al Rusiei, Boris Elțîn, și de mulțimile de cetățeni care au ieșit în stradă pentru a se opune tentativei de preluare a puterii.
O direcție diferită
În lunile care au urmat, mai multe republici și-au declarat independența față de Moscova. Pe 8 decembrie, Elțîn, împreună cu liderii din Belarus și Ucraina, a semnat acorduri care proclamau sfârșitul Uniunii Sovietice și anunțau crearea unei noi entități numite Comunitatea Statelor Independente (CSI).
Gorbaciov a mai rămas la Kremlin câteva săptămâni, dar puterea îi scăpase din mână. La 25 decembrie, el a demisionat, renunțând la funcția de lider al unei țări care încetase efectiv să mai existe.
„Iau această decizie ca o chestiune de principiu. Am militat pentru independența popoarelor și pentru suveranitatea republicilor”, a declarat el în timp ce își anunța demisia în direct la televiziune. „Dar, în același timp, am militat pentru păstrarea unui singur stat pe teritoriul întregii țări. Dar evenimentele au luat o altă direcție”, a completat el.
În clipul de mai jos: Fostul lider sovietic Mihail Gorbaciov și-a amintit de prăbușirea URSS, într-un interviu acordat, în 2011, Liudmilei Telen de la Serviciul rusesc al RFE/RL.
În ciuda insistențelor repetate ale lui Gorbaciov, aceste obiective contradictorii - suveranitate și un stat unic, libertate și continuarea dominației, chiar dacă într-o formă diminuată - ar fi putut fi imposibil de atins în acel moment și în acel loc.
Cu toate acestea, în timp ce își recunoștea înfrângerea pe acest front, Gorbaciov a subliniat că „ceea ce a fost realizat ar trebui să fie apreciat în mod corespunzător. Societatea a primit libertate, a fost eliberată de cătușele sale - atât din punct de vedere politic, cât și spiritual - și aceasta este principala realizare”.
El a dus acest argument în ultimii săi ani, aflat în circuitul profitabil al conferințelor globale, nemafiind în lumina reflectoarelor.
Gorbaciov și Putin
Una dintre cele mai mari atenții pe care Gorbaciov le-a atras după ce a ieșit de la putere a fost atunci când a apărut într-o reclamă pentru Pizza Hut, un lanț de restaurante american a cărui sosire la Moscova simboliza libertatea de alegere pe care o preconiza.
Restaurantul și discursul lui Gorbaciov reprezentau un triumf al capitalismului occidental asupra comunismului pe care îl îmbrățișase multă vreme și chiar, de fapt, înfrângerea Moscovei în Războiul Rece.
Dar ca om de stat, care - conștient sau nu - a inițiat și apoi a prezidat sfârșitul țării sale, a lăsat o amprentă asupra istoriei care a contribuit la definirea lumii pe care o cunoaștem astăzi.
În 1991, a fondat Fundația Gorbaciov, în efortul de a menține o voce în afacerile rusești, iar în 1996 a candidat la președinție, dar a ieșit pe locul șapte din zece, cu 0,5 la sută din voturi. Ulterior, a devenit un critic al lui Putin, căruia Elțîn i-a predat președinția în ultima zi a anului 1999.
Gorbaciov i-a cerut lui Putin „să nu se teamă de propriul popor” într-un interviu acordat BBC în 2013, după ce Rusia a adoptat legi care îi amendează pe organizatorii de proteste neautorizate și care impun sancțiuni mai dure pentru calomnie, pentru a proteja oficialii de critici.
De asemenea, el a spus că cercul intim al lui Putin era „plin de hoți și funcționari corupți” - dar nu a sugerat că președintele ar fi unul dintre ei.
Iar Gorbaciov a fost o voce aprobatoare pentru unele dintre cele mai controversate acțiuni ale lui Putin pe scena internațională, inclusiv confiscarea de către Moscova, în 2014, a peninsulei ucrainene Crimeea. Sugerând că a privit anexarea în termeni de interese naționale ale Rusiei, el a declarat presei că ar fi acționat „în același mod” dacă ar fi avut de ales.
Cu toate acestea, el a continuat să critice multe dintre politicile interne represive ale lui Putin și s-a opus deciziei acestuia de a reveni la președinție în 2012, când Dmitri Medvedev s-a dovedit a fi fost un înlocuitor după patru ani în care a făcut aluzie la reforme. În 2013, Gorbaciov a comentat că „politica se transformă din ce în ce mai mult într-o imitație de democrație”.
Într-un interviu acordat RFE/RL în 2012, Gorbaciov l-a mustrat ușor pe Putin, reluând criticile blânde pe care le-a exprimat de-a lungul mai multor ani cu privire la liderul rus și la modul în care acesta a mărit presiunile în timpul mandatului său, dând înapoi o parte din progresele înregistrate în direcția democrației și a drepturilor omului din epoca lui Gorbaciov.
„Aș face orice pentru a nu fi în poziția lui. În timpul primului său mandat prezidențial, am crezut că Vladimir Vladimirovici va face - cu toate costurile necesare - o mulțime de lucruri pozitive pentru a stabiliza țara. Și a făcut multe. A avut șansa de a lucra temeinic la avansarea Rusiei spre democrație. În opinia mea, nu a reușit”, a spus el.
„Și acum mă îndoiesc că și-a propus o astfel de sarcină”, a mai spus el.
Gorbaciov a fost, de asemenea, aspru critic la adresa Statelor Unite, acuzând în mare parte Washingtonul pentru legăturile slabe și că nu a reușit să dezvolte relații bune cu Rusia după prăbușirea Uniunii Sovietice.
Reluând inclusiv câteva idei ale lui Putin, el a acuzat Statele Unite că se bucură de statutul său de unică superputere a lumii și a criticat extinderea spre est a NATO. Gorbaciov s-a opus bombardării Iugoslaviei de către NATO în 1999 și invaziei americane din Irak în 2003. El a criticat decizia președintelui american Donald Trump din 2018 de a se retrage din Tratatul INF, pe care l-a negociat și semnat cu Reagan în 1987, ca fiind „nu opera unei minți mari”.
Cu toate acestea, în timp ce Gorbaciov a spus că Occidentul nu a dat Uniunii Sovietice nicio promisiune că NATO nu se va extinde spre est dincolo de Germania, Putin a afirmat frecvent că a făcut-o.
Actualul președinte rus a făcut din aceasta o parte esențială a litaniei sale de nemulțumiri împotriva Statelor Unite și a NATO, fiind deopotrivă și justificare a deciziei sale de a lansa o invazie pe scară largă a Ucrainei în februarie 2022.
Mihail Gorbaciov, acum bolnav, împlinea 91 de ani la o săptămână după invazie și avea să facă puține comentarii publice despre războiul din Ucraina sau despre orice altceva.
Una dintre cele mai durabile contribuții ale lui Gorbaciov la Rusia post-sovietică s-ar putea să fi fost în jurnalism, o profesie supusă unei represiuni și amenințări tot mai mari din partea guvernului lui Putin.
În 1993, la trei ani după ce a câștigat Premiul Nobel pentru Pace, Gorbaciov a folosit o parte din banii premiului pentru a investi într-un mic ziar independent numit Novaya Gazeta, ajutându-l să își cumpere primele computere.
28 de ani mai târziu, Dmitri Muratov, co-fondator al ziarului și redactor-șef de lungă durată al acestuia, a devenit co-câștigător al Premiului Nobel pentru Pace 2021 „pentru eforturile sale de a proteja libertatea de exprimare, care este o condiție prealabilă pentru democrație și pace durabilă”.
În martie 2022, Novaya Gazeta și-a suspendat activitatea după ce a primit avertismente privind acoperirea războiului Rusiei în Ucraina din partea Roskomnadzor, ceea ce ar fi permis autorității de reglementare a presei de stat să urmărească închiderea sa prin intermediul unei acțiuni în instanță.
Acasă, în străinătate
Ambiguitatea cu privire la modul în care Gorbaciov a privit cursul Rusiei în lumea de astăzi este reflectată de ambiguitatea din interiorul Rusiei însăși cu privire la modul în care trebuie privită epoca sovietică pe care Gorbaciov a făcut atât de mult pentru a o încheia.
Gorbaciov a fost adulat în străinătate. La celebrarea în 2011 a celei de-a 80-a aniversări a sa, la Royal Albert Hall din Londra, au participat președintele israelian Shimon Peres, fostul președinte polonez și lider al Solidarității, Lech Walesa, și mulți alți demnitari. În anii anteriori, a călătorit în mod regulat în lume, susținând discursuri și prezentări cu casa închisă, primind onoruri și aplauze din partea liderilor mondiali.
Imediat după destrămarea Uniunii Sovietice, rușii au părut să întâmpine în mod covârșitor oportunitatea de a scrie o nouă istorie pentru o Rusie independentă. Cu toate acestea, în ultimii ani, sondajele de opinie arată în mod obișnuit că mai mult de jumătate dintre toți cetățenii ruși consideră că prăbușirea Uniunii Sovietice ar fi trebuit evitată, lucru care s-a reflectat în lamentația deschisă a lui Putin pentru trecutul sovietic.
Amărăciunea rușilor față de prăbușirea sovietică s-a manifestat, de asemenea, în sentimentele lor - în multe cazuri ambivalență sau dezgust total - față de Gorbaciov însuși.
Un sondaj publicat în 2016 de Fundația pentru Opinie Publică, finanțată de stat, a constatat că doar 9% dintre ruși aveau o părere „bună” despre Gorbaciov, iar 39% aveau o părere „rea”, în timp ce 42% exprimau o nehotărâre mai degrabă. În cadrul aceluiași sondaj, 58 la sută au afirmat că acesta a jucat un rol negativ în istoria Rusiei, în timp ce 15 la sută au spus că rolul său a fost pozitiv.
Un alt sondaj, realizat în 2013 de Centrul independent Levada, i-a întrebat pe ruși care este atitudinea lor față de Gorbaciov și epoca sa. O mică majoritate a spus că îl vedeau negativ, în timp ce o o majoritate se considera ambivalentă. Întrebați despre epoca „perestroika” inițiată de Gorbaciov, 66% au spus că, în general, au privit epoca în mod negativ.
Soția lui Gorbaciov, Raisa, a murit de leucemie în 1999. În 2009, Gorbaciov a lansat un album de balade romantice intitulat „Cântece pentru Raisa”, pentru a strânge fonduri în scopuri caritabile.
Singurul copil al cuplului, Irina, s-a născut în 1957 și s-a pregătit ca medic la Stavropol și Moscova. În prezent, este vicepreședinte al fundației lui Gorbaciov și are doi copii.
După 2011, Gorbaciov a suferit un declin al sănătății și a fost supus mai multor operații. În 2015, a încetat să mai călătorească în străinătate.
