70 de copii cu dizabilități psihice proveniți din orfelinatele din Ucraina stau de mai bine de șapte luni în Prahova. Fostele orfelinate pe care statul se pregătea să le închidă au devenit casă pentru copiii și adulții fugiți din calea războiului.

Își bălăngăne ușor leagănul în care stă, împingând cu picioarele în covorul de plastic ce ține loc de asfalt. Ochii nu i se dezlipesc de cartea subțire pe care o ține strâns în mâna stângă, în timp ce cu dreapta încearcă să își țină echilibrul.

Ridică ochii albaștri, străjuiți de o mustață care abia mijește, spre oricine îi ajunge în preajmă și în măsoară de sus până jos, mai ales dacă e vreun om necunoscut. „Bună, ce faci?”, i se adresează imediat ce constată că nu e vreun cunoscut care i-ar putea ști limba.

Abia așteaptă să i se răspundă „Bine, tu?", că are replica pregătită. „Extraordinar, magnific, minunat!”

Fără să mai aștepte apoi continuarea dialogului, trece cu nonșalanță la următorul interlocutor.

„Bună, ce faci?” și își continuă lecția învățată. Poate să spună: „Extraordinar, magnific, minunat!” de câte ori este nevoie. De zeci, de sute. Numai parteneri de discuție să aibă.

Nu se oprește decât atunci când îi epuizează pe toți nou-veniții. Se întoarce apoi la cartea lui. Azi e una de limba ucraineană, în alte zile, e una mai groasă de română. Din când în când, se oprește și tot repetă „Extraordinar, magnific, minunat!”

Kirill are 17 ani. E ucrainean și locuiește acum la Băicoi, la complexul Raza de Soare, alături de alți 26 de copii. Toți au dizabilități psihice și au ajuns în România la câteva zile de la izbucnirea războiului cu Rusia. Înainte de a ajunge la Băicoi, toți erau într-un orfelinat din Chilia Nouă. Toți aveau nevoie de asistență specială și de însoțitori.

Cu toții, mari și mici, au luat drumul exilului când alarmele au început să sune neîncetat, aducând cu ele vestea morții.

Grupul din care fac parte e singurul cu copii cu probleme psihice venit din Ucraina în România. Când au ajuns în Prahova, s-au împărțit - 26 au venit la Băicoi unde până cu o lună înainte funcționase un așezământ pentru copiii abandonați și tot atâția s-au împărțit între două așezăminte de la Posești și Vălenii de Munte.

De când au ajuns la Rază de Soare, Kiril e fericit. Învață singur româna, înțelege cam tot, iar atunci când nu o face, arată spre telefon și spune în ucraineană să traduci de acolo.

Ce mai mult i-a plăcut în excursii sau tabere. Două săptămâni a fost departe de locul care le-a devenit acasă - una la munte, cealaltă la mare. Cele mai fericite de când e în România.

Sasha, colegul de leagăn al lui Kiril nu uită nici acum ce frumos a fost în tabere. Ar mai vrea să meargă într-una sau măcar într-o excursie, așa că, de fiecare dată când o zărește pe Letiția Mușat, directoarea centrului, se duce spre ea și o întreabă când e următoarea tabără.

Nu se dezlipește de ea până nu primește promisiunea fermă că tabăra va fi cât de curând. Pleacă țopăind în pantofii lui portocalii de fotbalist profesionist. Sunt cu vreo trei numere mai mari, i-a primit de la clubul sportiv din zonă, donație, dar e atât de încântat de ei că nu i-ar da jos nici când doarme.

Kiril și Sasha sunt copiii mari, adolescenții, dar la Băicoi există și copii mai mici, de șase-șapte ani. Unii nu vorbesc deloc, dar privesc pe oricine ajunge la ei cu o mare încântare. Alții sunt în lumea minții lor. Pentru toți, profesoarele din Ucraina fac naveta. O perioadă aici, alta acolo.

Cel mai multe au stat patru luni în România, dar, de obicei, fac cu schimbul la o lună. A fost esențial ca ele să vină cu copiii aici. Nu doar că sunt mici, dar sunt și speciali. Cel mai greu a fost la început. Nu doar că au fost luați din locul în care unii crescuseră de mici, dar drumul a fost greu și au ajuns într-o țară cu oameni vorbitori de altă limbă. În plus, erau încă sub imperiul alarmelor și al bombelor.

„La început, la prima petrecere pe care am organizat-o, s-au speriat si au început să țipe când s-au spart baloanele. Și când au auzit prima data o ambulanță s-au tăvălit pe jos”, își amintește Letiția Mușat.

Apoi totul a început să revină la normal. Copiii s-au obișnuit cu personalul din România, au început să învețe unde le sunt dormitoarele. Mai întâi cu pozele deasupra ușilor, mai apoi pe dinafară.

Profesoarele din Ucraina au continuat să vină cu rândul, dar nici nu se pot muta aici. La ele acasă mai au încă 50 de copii cu probleme care trebuie educați. Aceea nu sunt abandonați, ci vin la școală în fiecare zi din diferite colțuri ale raionului Odesa.

Lena este una dintre profesoarele copiilor și cea mai bună legătură cu personalul de la Băicoi. Știe română și a fost, pe lângă pedagog, și translator în fiecare zi. Acasă, în Ucraina, are propria familie și copii. Nu renunță să vină să aibă grijă și de cei din România. E bucuroasă că cei mici s-au adaptat și mândră că mănâncă tot.

„Mâncarea e excelentă, avem niște bucătărese minunate, suntem tratați regește”, spune femeia cu lacrimi în ochi. „E adevărat că nu aruncăm mâncare mai deloc”, confirmă și Letiția Mușat. „Lucru care nu ni se întâmpla când aveam și noi copiii noștri.”

Venirea copiilor ucraineni cu probleme a mobilizat toată comunitatea. Nu doar că au venit cu haine sau ce mai era necesar pentru nevoile zilnice, dar firmele și fundațiile s-au mobilizat să facă o cameră senzorială, mai multe camere de studiu și, acum, cu ajutorul funcției lui Sean Penn, Core Response, pregătesc un cabinet de psihologie individuală.

Au strâns bani pentru investigații medicale și pentru tratament stomatologic pentru copii. Unii au fost super încântați de noua experiență, cu alții încă mai e de lucrat ca să fie convinși să accepte tratamentul. Nimeni nu era pregătit pentru o astfel de de experiență, dar viața le-a demonstrat că se pot mobiliza.

Înainte de începerea războiului, Raza de Soare se pregătea să devină centru de primire în regim de urgență, după ce și ultimului copil asistat îi fusese găsit plasament. Aici urmau să fie aduși, temporar, copiii abuzați în propriile familii, până la găsirea unor soluții. Acum, va mai rămâne o vreme leagăn de alinare pentru orfanii cu probleme psihice din Ucraina, pentru că orice suflet merită salvat.