În cel mai mare centrul de ajutor umanitar al refugiaților ucraineni din România mii de oameni au venit în zilele de dinaintea Paștelui ortodox pentru a primi sacoșe cu alimente sau vouchere a câte 100 de lei (20 de euro). Nimic nu mai amintește însă de efervescența și de entuziasmul de acum un an.
În Joia Mare din 2022, sute de copii abia scăpați de sub amenințarea bombelor îl întâlneau pe Iepurașul darnic.
Pictau ouă, împrăștiau zâmbete și lacrimi, speriați de oamenii noi, dar buni pe care îi întâlniseră în locul ăsta unde se vorbea altă limbă decât a lor; primeau cadouri de la oameni care încercau, cum se pricepeau ei mai bine, să le aline teama și dorul de casă.
În anul care a trecut, centrul de primire de la Romexpo s-a schimbat complet. Din clădirea impresionantă unde autoritățile montaseră 2.000 de paturi de campanie, 1.500 de scaune și 200 de mese, unde găseai bucătărie și loc de joacă pentru copii, centrul s-a mutat într-un pavilion mai mic de unde o mulțime de facilități au dispărut.
Nu pentru că așa ar fi vrut organizatorii.
Entuziasmul din primele zile a dispărut. Mai întâi, cei care au renunțat să mai aducă ajutoare au fost oamenii de rând, apoi asociațiile internaționale și unele dintre cele locale au început să se retragă, mutându-și centrele cât mai aproape de conflict.
Apoi, oamenii în căutare de ajutor s-au tot înmulțit. Dacă la început cei mai mulți dintre refugiații care ajungeau la Romexpo erau din București, acum sunt zile când cei care vin sunt majoritari din Constanța. Au venit și din Sibiu, Ocna Mare, Piatra Neamț, Galați sau Satu Mare, cu copii în căutarea unor minime ajutoare.
Și porțiile s-au subțiat. Au fost momente în care organizatorii centrului abia reușeau să pună câteva produse în punga refugiaților. De Paști a fost mai bine. Au avut și fructe și conserve mai variate.
Mulți dintre copiii care acum un an colorau ouă și se jucau cu animatorii s-au întors acasă. Olena și Katia au ajuns la Romexpo prima dată de Paști, în 2022. Au stat apoi în România șase luni. Și-au făcut prieteni, au încercat să se adapteze la o nouă viață, dar nu au reușit.
Nu și-au propus niciodată să lase Ucraina și să-și găsească o altă țară. S-au îndrăgostit de România, dar nu au considerat-o niciodată țara lor. În septembrie, Katia a mers pentru prima dată la școală.
A încercat mai întâi cu o școală ucraineană online, dar a fost greu. Distanța, lucrul online și faptul că nu-și cunoscuse colegii și învățătoarea au făcut-o pe Olena să-și dea seama că nu e ceea ce trebuie.
A încercat și la una dintre școlile organizate de asociațiile locale pentru ucraineni, dar și-a dat seama că varianta cea mai bună este tot acasă. Așa că, într-o zi, și-a făcut bagajele și a plecat. Katia este acum la o școală privată în Ucraina, dotată cu beci unde se adăpostesc copiii de fiecare dată când încep alarmele și se aud sistemele antiaeriene.
Traducătoarea
Nu toți refugiații sunt ca Lena. Unii au văzut România ca pe viitorul lor pe termen lung.
Cristina a ajuns în iunie la București. I-a fost greu să plece mai devreme mai ales, că era gravidă. A așteptat să o nască pe Eleonora, și-a făcut bagajele apoi, l-a luat pe Matei de mână și a călătorit cu inima strânsă spre București. Este din Ismail și învățase româna în familie. Tatăl ei era „moldovean”, cum auzise toată viața că îl strigă ceilalți.
După învățătura și mintea ei de dinainte să plece de acasă, România și Moldova erau două state diferite, cu limbi diferite, cu obiceiuri diferite. Nu își închipuise niciodată că Bucureștiul ar putea fi o opțiune de viață pe termen lung, dacă nu pentru totdeauna.
„Noi știam că moldovenii sunt moldoveni, românii, români, că au limbi diferite, că au istorii diferite, că au state diferite și că nu își dorescă să aibă treabă unii cu ceilalți, de asta nu m-am gândit vreodată să ajung să vreau să stau în România”, explică Cristina pentru Europa Liberă.
A ajuns la Romexpo prima dată ca om în nevoie, cu Eleonora la piept. Și-a dat seama că poate ajuta, că limba pe care nu o folosise niciodată până atunci îi poate aduce primele avantaje. După o perioadă de voluntariant, a primit oferta de muncă și, de câteva luni, este angajată cu acte în regulă și primește bani.
Pe Matei l-a dus la o grădiniță deschisă special pentru ucraineni și învață cu el limba română în fiecare seară. E hotărâtă ca, din toamnă, să îl dea la școala românească. Știe că va fi greu, dar speră să nu fie imposibil, Matei e sensibil, copiii sunt răi uneori, dar va face tot ce ține de ea să îi fie bine.
Soțul ei, marinar, s-a întors și el de pe voiajul pe mare și le mai ajută, dar va trebui să plece înapoi. Stă în chirie prin programul 50/20 - prin care guvernul român alocă bani refugiaților - iar știrile că acesta s-ar putea termina au speriat-o, mai ales că a întâlnit, la Romexpo, oameni cărora proprietarii le-au cerut să părăsească locuințele de la 1 mai sau chiar de la 1 aprilie.
Cu toate astea, nu vrea să renunțe. Plătea chirie în Ucraina, plătește și aici. A început demersurile să își dobândească cetățenie română, așa cum au făcut-o și alții înaintea ei. Nu mai vrea să se gândească nicio clipă că ar mai putea să se întoarcă în Ucraina, pentru binele copiiilor ei. România, țara la care se gândea până acum un an cu teamă vrea să devină țara ei.
Ecaterina e unul dintre puținii copii care se mai joacă la Romexpo, la o măsuță unde sunt îngrămădite jocuri de toate vârstele. Ea e noua mascotă a centrului; a crescut aici de la o lună jumate, trece din brațele unui oengist în brațele altuia și le zâmbește tuturor.
Oazele de speranță
Bucuria adusă de Paști pentru copiii din Ucraina nu a dispărut de tot. Peste 3.000 de copii și-au găsit loc de joacă sau de învățătură în centre deschise de stat sau de fundații în București. Sunt în toate colțurile orașului.
La fiecare dintre ele, unii dintre ucraineni și-au găsit de muncă și ajută cum pot ca toți copiii fugiți din calea războiului să simtă mai ușor adaptarea la o altă țară.
În Dorobanți, în spate la fostul restaurant Perla, 16-20 de copii cu vârste între 2 și 6 ani vin în fiecare zi în centru, primesc mâncare, se joacă și dorm la prânz. În Miercurea Mare, colorează ouă cu bunici și părinți. Sunt fericiți și zburdă de colo-colo. Reproduc, în miniatură, ceea ce se întâmpla în urmă cu un an la Romexpo.
Unii abia învață să vorbească, alții, mai mari, care știu deja, se înțeleg cu profesorii doar în ucraineană. Sunt speriați încă de cei care le vorbesc altfel.
Raisa este ajutorul lor și omul de care se lipesc în fiecare zi sau când dau de greu. Raisa a fost educatoare în Kiev înainte să ajungă în România. La București, a venit la niște prieteni de-ai băieților. Are doi, rămași acasă. Unul este actor. A venit la București cu nurorile și cu nepoții. A ajuns în centrul din Dorobanți când a aflat că e nevoie de îngrijitori. Nici acum nu știe română, dar tot omul lor de bază rămâne.
Relația cu refugiații a fost foarte dificilă la început. Speriate într-o nouă țară, femeile sunau acasă să ceară voie soților să își lase copiii în centru. Motivau că nu au nicio autoritate în fața celor mici și că, la ei, cutuma este ca tatăl să decidă asupra viitorului copilului.
Acum, lucrurile s-au mai așezat. Unele dintre mamele care și-au adus copiii în centru și-au găsit de lucru. Cine nu lucra în companii mari și poate face treabă de la distanță, merge la curățenie sau s-au făcut florărese. Toate încearcă să profite cât mai mult de șansa de a avea ceva timp liber.
Deznădejdea
Cea mai mare teamă a ucrainenilor din România de Paști este că vor rămâne fără un loc unde să stea. Neplata de către Guvern a banilor promiși pentru mâncare de mai bine de trei luni i-a lăsat pe unii la limita subzistenței.
Alții au avut ajutorul gazdelor și s-au descurcat. Niciunul nu vede însă cu ochi buni schimbarea programului de ajutorare și cred că acesta va fi ultimul Paște aici.
