În al doilea oraș ca mărime din regiunea Tatarstan din Rusia, Naberejnîe Celnî, există o statuie neobișnuită a dictatorului sovietic Iosif Stalin. E situată pe terenul unei școli private.
Așezat dezinvolt pe o bancă, Stalin se apleacă într-o conversație, invitând trecătorii să ia loc și să comunice cu el. Prin postura și gestul său, tiranul pare, simultan, să asculte cu atenție și răbdare, dar și să explice ceva - un contrast puternic cu realitatea brutală a regimului său.
Peste 100 de monumente ale lui Stalin există acum în toată Rusia; majoritatea sunt ridicate în cei 24 de ani de când Vladimir Putin e la putere.
Dar cel din Naberejnîe Celnî pare a ilustra cel mai bine interacțiunea paradoxală și continuă a țării cu un om care a murit acum 70 de ani, dar care a lăsat o moștenire care continuă să atingă și chiar să modeleze viețile atâtor oameni.
Părțile cheie ale acestei moșteniri sunt folosite de regimul lui Putin, care promovează o viziune etatistă, naționalistă și militarizată a Rusiei, despre care mulți analiști spun că este „neo-stalinistă”.
„În Rusia de astăzi, Lenin este doar o figură în mausoleu și în muzee și nimic mai mult”, scria Leonid Nevzlin, un om de afaceri care a fugit din Rusia în Israel în 2003, pe fondul preluării de către Putin a gigantului petrolier Yukos, într-un eseu din 2020 pentru serviciul rus al RFE/RL.
„«Stalin» este realitatea noastră de zi cu zi. Regimul Putin are o relație complet definită cu Stalin, cu staliniștii, cu stalinismul. Această relație este legată în primul rând de rădăcinile regimului. KGB-ul [și alte agenții de securitate sovietice] nu pot fi împotriva lui «Stalin» ca idee și practică. Stalin este patronul lor, soarta și biografia lor.
„«Stalin» este o operațiune specială în care populația este atrasă în procesul de stalinizare și este recrutată pentru a deveni neo-stalinistă”, spunea Nevzlin. „În sens cultural-psihologic, rămânem o societate stalinistă”.
Numindu-l pe Stalin „marele manipulator”, activistul tătar și analistul politic Ruslan Aisin scrie, într-un eseu pentru Idel.Realities, că moștenirea durabilă a Rusiei de la Stalin este una de subordonare, conformitate, izolare individuală și dislocare.
„Trăim cu siguranță în interiorul moștenirii lui Stalin”, notează activistul, „unde principalele lucruri sunt frica, atomizarea, supunerea și alte rele sociale”.
„Nu am auzit nimic despre așa ceva”
În 1991, ofițerul KGB de carieră Aleksei Soloviov a fost trimis în satul Smolenka din Orientul Îndepărtat pentru a investiga dovezi de arhivă legate de acuzațiile că victimele represiunilor staliniste au fost executate și aruncate în gropi comune într-o pădure locală.
Demersul a făcut parte din eforturile limitate ale puterii sovietice târzii și post-sovietice timpurii de a expune crimele guvernului împotriva poporului în timpul lui Stalin.
„Mergeam încet prin pădure, vorbind încet între noi, când am observat o groapă în pământ sub zăpada topită”, declară pentru RFE/RL Soloviov, acum în vârstă de 92 de ani.
„Mai întâi, am numărat opt, apoi aproape 20... Într-o altă groapă am găsit o piele de iepure însângerată, aparent victima unei vulpi. Dar am găsit și un os care nu arăta ca al unui iepure. L-am trimis la examinare și s-a dovedit a fi uman.”
În următoarele câteva luni, echipa a descoperit 50 de gropi comune cu cel puțin 2.500 de rămășițe ale unor oameni executați pe nedrept în 1937-38. Experții estimează că cel puțin 8.000 de persoane sunt îngropate în pădure, deși cercetările s-au oprit cu mult timp în urmă.
Potrivit lui Soloviov, expediția a pornit de la o conversație pe care a avut-o în 1980 cu un fost ofițer în vârstă al serviciilor de securitate din epoca Stalin, a cărui identitate a promis că nu o va dezvălui niciodată.
„Părea bolnav și tulburat”, își amintește Soloviov. „Ceea ce am auzit a fost surprinzător și terifiant. A zis că se aștepta să moară în curând și că trebuia să împărtășească aceste informații și să povestească despre acele evenimente oribile.”
Bărbatul, care a fost sergent în poliția secretă NKVD a lui Stalin, a povestit că a fost chemat de un maior NKVD și desemnat să „execute sentințele dușmanilor poporului”.
„I-am împușcat în închisoare în fiecare noapte, inclusiv de sărbători”, își amintește Soloviov că i-a spus bărbatul. În fiecare noapte, închisoarea primea o listă de execuție semnată de șeful NKVD-ului regional Cita, Grigori Horkhorin. Horkhorin a fost el însuși arestat în 1938 și a murit în închisoare, în martie 1939.
„Cei condamnați la moarte nu își cunoșteau soarta: tribunalele s-au întâlnit în secret și nu au anunțat verdictele inculpaților”, spune Soloviov. Gardienii i-au escortat pe condamnați la subsol, unde au fost „împușcați în ceafă cu un revolver”.
„Fostul ofițer NKVD nu mi-a putut spune unde au fost îngropate cadavrele”, a adăugat el. „Nu știa.”
Astăzi, există un mic memorial informal în pădure, cu numele unora dintre victimele care au fost îngropate acolo. Dar puțini localnici știu detalii.
„Am auzit că există un memorial”, spune Elena Sedova, o locuitoare din Smolenka, o așezare de aproximativ 10.000 de persoane la aproximativ 15 kilometri nord de Cita. „Dar nu am fost niciodată acolo.”
Un localnic în vârstă de 22 de ani, care a cerut ca numele său să nu fie dezvăluit, mărturisește că nu știe nimic despre situl din pădure.
„Nu știam că există un memorial unde cineva a fost îngropat”, a declarat el pentru RFE/RL. „Oameni reprimați? Au împușcat oameni aici? Ce situație! Nu am auzit nimic despre așa ceva.”
În ciuda experienței sale înfiorătoare de a privi în ochii călăului NKVD distrus și investigând gropile comune de la Smolenka, Soloviov salută reabilitarea actuală a lui Stalin.
„Stalin a fost un politician înțelept în zilele sale, iar cei care îl critică vor doar să păteze ideile comunismului și trecutul nostru măreț”, spune el. „Doar cei care vor să distragă atenția cetățenilor ruși de la eșecurile grave ale reformelor [post-sovietice] au nevoie de destalinizare. Oamenii nu au nevoie de ea.”
„Represiunile au fost o pagină teribilă în istoria noastră”, recunoaște el. „Dar orice regim are greșelile și punctele sale întunecate. Trebuie să vorbim despre toate lucrurile bune care s-au întâmplat sub Stalin. Și au fost multe. Deși ai putea spune că statul, la acea vreme, a fost construit pe munca celor reprimați, uneori trebuie să faci sacrificii pentru a atinge anumite obiective.”
Oleg Yahmenev este absolvent de istorie la Universitatea de Stat Zabaikal din Cita. Mulți dintre profesorii săi, spune el, sunt „putiniști activi”. El își amintește că a discutat despre crimele lui Stalin cu un lector care, în cele din urmă, a spus că „deși lucrurile erau rele, ar fi fost mai rău altfel”.
„Din păcate, a devenit o normă să lăudăm epoca Stalin, deoarece oamenii nu cunosc adevărul despre lagăre și represiuni”, afirmă Yahmenev. „Acum, dacă vreau să obțin informații despre cei care au fost executați și merg la arhive, în curând apar oameni în epoleți care mă întreabă dacă sunt un «agent străin» care încearcă să-l defăimeze pe Stalin, mândria Rusiei.”
Respect și Frică
Reabilitarea lui Stalin a fost o caracteristică a erei Putin, încă de când fostul ofițer KGB a venit la putere, în urmă cu aproape un sfert de secol. Începând din anii 1990, o agenție independentă de sondare a opiniei publice, Levada Center, le-a cerut rușilor să numească „cea mai mare figură a tuturor timpurilor și popoarelor”.
În 1994, dictatorul sovietic a obținut aproximativ 20% din voturi și a ocupatun loc patru, îndepărtat, în clasament. Până în 2012, însă, el a preluat primul loc, o poziție pe care a o deține de atunci. Până în 2021, Stalin a fost alegerea a peste 40% dintre ruși. În 2023, 47% dintre ruși au spus că îl privesc pe Stalin cu „respect”.
„«Respectul» în limbajul modern semnifică un sentiment cald, sincer, dar și o recunoaștere a puterii superioare a obiectului respectului”, scria în august 2023 analistul șef al Centrului Levada, Aleksei Levinson.
„«Se tem de noi, ceea ce înseamnă că ne respectă» se aude frecvent în aceste zile. Și apare mult printre răspunsurile la întrebările despre Stalin”.
Manipularea de către Kremlin a imaginii lui Stalin și a moștenirii psihologice a experienței sovietice pentru poporul rus a evoluat de când Putin a devenit președinte, în ultima zi a anului 1999, spun observatorii.
În primii ani, Stalin a fost promovat ca un „manager eficient” care a condus Uniunea Sovietică la victoria asupra Germaniei naziste. Imaginea sa a fost aproape întotdeauna legată de cel de-al Doilea Război Mondial, apărând din ce în ce mai frecvent pe bannere și afișe care ilustrau glorificarea de către guvernul Putin a rolului sovietic în război.
De-a lungul timpului, însă, legătura strânsă dintre Stalin și război a fost slăbită, iar Stalin și imaginile staliniste au apărut într-o gamă mult mai largă de contexte, de la publicitate la artă. El apare proeminent și pozitiv în zecile de expoziții propagandistice, de tip Rusia: Istoria mea, pe care guvernul le-a înființat în toată țara.
În epoca glasnostului, sub ultimul lider al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, Stalin a apărut mai ales în contextul condamnării crimelor sale, pe măsură ce detalii macabre ieșeau la iveală și au devenit un subiect național de conversație. Acum, spun analiștii, Stalin e deplin asimilat în viața de zi cu zi a rușilor.
„Stalin apare constant în spațiul public”, afirmă Denis Volkov, directorul Centrului Levada, pentru RFE/RL, într-un interviu din 2021. „[Folcloristul] Aleksandr Arhipov a numărat aproape 150 de monumente. În parte, acestea sunt inițiative de la nivel local. Uneori, Partidul Comunist ajută, dar fundamental este stalinismul de bază. Nostalgie pentru un șef, pentru o mână puternică.”
Sub conducerea lui Putin, Rusia a ajuns într-un stadiu care poate fi descris drept „autoritarism matur”, declară biologul Ilia Kolmanovski, care a creat numeroase programe de educație științifică.
Efectul asupra publicului este că „societatea nu își trăiește viața de zi cu zi, ci există într-o stare de mobilizare”, spune el. „Statul menține oamenii într-o stare de mobilizare, sub amenințarea atacului, ceea ce, la rândul său, justifică autocrația și necesitatea unei mâini puternice”.
În paralel cu reabilitarea lui Stalin, Rusia a fost martora reabilitării lui Felix Dzerjinski, celebrul șef al poliției secrete sovietice și practicant nemilos al terorii politice. Distrugerea de către mulțime, în august 1991, a statuii masive a lui Dzerjinski, care era în fața sediului KGB din Piața Lubianka din Moscova, a fost văzută la acea vreme ca o respingere decisivă a autoritarismului și a represiunii.
Dar în septembrie 2023, o versiune puțin mai mică a statuii pompoase a fost dezvelită în fața sediului din Moscova al serviciului de informații externe SVR. Directorul SVR, Serghei Narîșkin, fost ofițer KGB și aliat al lui Putin, care a condus Comisia guvernamentală pentru adevăr istoric în perioada 2009-12, a prezidat evenimentul.
Dzerjinski „a visat să creeze un viitor bazat pe principiile bunătății și justiției”, le-a spus Narîșkin ofițerilor de informații adunați.
După o lună, pe 24 octombrie, un bust al lui Stalin a fost dezvelit într-un parc pentru copii din orașul Orlov, din regiunea centrală Kirov. La ceremonie au participat strănepotul lui Stalin, Selim Bensaad, și strănepotul lui Dzerjinski, Vladimir Dzerjinski.
Primarul orașului a spus că locul monumentului a fost ales deoarece „în perioada puterii sovietice, a existat o statuie a lui Stalin exact acolo”. Presa locală a relalat că „mulți cetățeni nu susțin inițiativa” și că multe plângeri au fost trimise procurorilor locali.
Povestea a două muzee
În iunie 2020, un om de afaceri comunist pe nume Aleksei Zorov a ridicat o statuie de bronz înaltă de trei metri a lui Stalin pe o proprietate privată din orașul Bor, direct peste râul Volga de capitala regională, Nijni Novgorod.
Primarul din Bor, Aleksandr Kiseliov, s-a opus statuii, care a fost ridicată fără permisiune, și a cerut poliției să o investigheze. Anchetatorii poliției au raportat câteva zile mai târziu că nu au găsit nicio dovadă de infracțiune, deoarece statuia era „o figură decorativă de grădină”. Statuia a rămas.
Trei ani mai târziu, în iunie anul trecut, Zorov a început construcția unui complex muzeal privat numit Centrul Stalin, pe același loc. El le-a spus jurnaliștilor că muzeul va expune obiecte din „colecția sa personală”. Când proiectul a fost anunțat pentru prima dată, în 2021, a provocat o discuție animată pe paginile locale de socializare.
„Face parte din istoria noastră”, a scris un utilizator, „și, apropo, nu este cea mai rea parte. Epoca construirii marelui U.R.S.S. Până acum, avem doar un memorial al prăbușirii sale – Centrul Elțîn”.
Deschis în Ekaterinburg în 2015, Centrul Elțîn a fost mult timp criticat și pichetat de naționaliștii și comuniștii ruși. În 2018, candidatul comunist la președinție Pavel Grudinin a cerut închiderea acesteia. În iunie, Ministerul Justiției a anunțat că investighează centrul în conformitate cu legile draconice ale Rusiei privind „agenții străini”.
„Ar trebui să construiți [Centrul Stalin] peste drum de Centrul Elțîn”, a scris un alt utilizator. „Apoi am putea compara numărul de vizitatori.”
Potrivit filialei Bor a Partidului Comunist, o „ramură” a Centrului Stalin urma să fie deschisă în orașul Barnaul din sudul Siberiei.
„Primim cereri și din alte regiuni ale Rusiei”, se arată în declarația partidului.
Pe 16 decembrie, Comuniștii Rusiei, un mic partid stalinist neafiliat mult mai marelui Partid Comunist din Rusia, s-a înființat la Barnaul. La dezvelire, parlamentarul regional Serghei Matasov a promis „să trateze într-un mod stalinist” susținătorii lui Elțin și pe liderul opoziției încarcerat, Alexei Navalnîi. Prima expoziție din noul centru a fost un bust al lui Stalin din colecția personală a lui Matasov, care a fost găsit îngropat într-o pădure în 2017.
„Stalin trăiește în noi toți”, a declarat un vizitator al expoziției pentru Siberia.Realities.
„Cronica definitorie”
La aproape 6.000 de kilometri est de Bor, așezarea Debin din regiunea Magadan, cu o populație de aproximativ 700 de locuitori, se află pe malurile râului Kolîma. Fondată în 1935, a fost în esență un mare lagăr de muncă unde prizonierii erau forțați să extragă aur în condiții de nedescris. Așezarea este dominată de o clădire dărăpănată, cu trei etaje, din cărămidă, care găzduiește acum un spital de tuberculoză.
„Este o clădire istorică”, a spus istoricul Ivan Dzhuha. „La acea vreme, era cea mai mare clădire din regiunea Kolima. Găzduia gardienii închisorii... Mai târziu, au deschis un spital aici și, printr-un miracol, [Varlam] Șalamov a fost trimis aici. Era literalmente un mort care mergea – aproape că «atinsese socialismul», după cum spunea gluma la acea vreme, dar în acest spital a fost readus la viață și aici și-a scris poeziile și poveștile, deși era încă prizonier”.
Șalamov, care a murit în 1982, a petrecut cea mai mare parte a timpului din 1937 până în 1951 ca prizonier în regiunea Kolîma. El a supraviețuit pentru că un doctor a decis să-l pregătească ca medic, permițându-i să lucreze la spital în ultimii cinci ani de închisoare. Nu i s-a permis să se întoarcă în Rusia europeană, la vest de Urali, decât după moartea lui Stalin, în 1953.
Colecția sa de povestiri în șase volume, „Povestiri din Kolîma”, nu a fost publicată în Uniunea Sovietică până în 1987, în epoca glasnostului. Colecția a fost numită „cronica definitorie” a realității cotidiene din lagărele de muncă ale lui Stalin.
„Șalamov are o soartă puternică, tragică”, spune Irina Julanova, profesor de geologie în Magadan. „Tragedia lui este tragedia întregii noastre țări. Și nimeni în afară de el nu a scris atât de precis și capabil despre Kolîma și întreaga esență a mașinii staliniste. Nimeni. Nici măcar [Aleksandr] Soljenițîn, în opinia mea, nu ne-a spus atât de multe despre represiuni”.
În 2005, entuziaști locali precum Dzhuha și Julanova au creat un mini-muzeu dedicat lui Șalamov în spitalul în care a trăit, a lucrat și a scris. Altarul cu o singură cameră conținea numeroase artefacte din viața de zi cu zi a prizonierilor din gulag, cum ar fi uneltele muncii lor forțate, precum și obiecte originale din biblioteca lui Șalamov și copii ale manuscriselor și caietelor sale.
Cu toate acestea, în noiembrie 2023, autoritățile locale au închis muzeul fără explicații. Dzhuha crede că mișcarea a fost determinată de un articol de ziar despre muzeu, care a atras atenția asupra stării dezastruoase a spitalului în sine.
„În ajunul alegerilor prezidențiale [din martie 2024], autoritățile nu aveau nevoie de un scandal”, spune Dzhuha. „Medicul șef a auzit de la un ministru regional. Mai târziu, guvernatorul însuși s-a implicat. În cele din urmă, muzeul, construit prin eforturile localnicilor și istoricilor de peste 20 de ani, a fost închis”.
Oficialii spitalului și Ministerul Regional al Sănătății au închis telefonul când un corespondent RFE/RL a sunat pentru a solicita comentarii.
Mai mulți localnici au declarat pentru RFE/RL că medicul șef Natalia Sidorenko le-a spus că nu a fost decizia ei. Presa locală a citat o declarație a Ministerului Sănătății, care spune că muzeul a fost închis deoarece se afla într-un spital unde pacienții, inclusiv copiii, și-au compromis sănătatea. Declarația a adăugat că artefactele din muzeu vor fi studiate, iar cele care au „aibă semnificație istorico-culturală” vor fi trimise la Magadan.
„Subiectul represiunilor [din epoca Stalin] este redus la tăcere în mod activ în aceste zile”, spune Julanova, „pentru că trăim din nou într-un stat criminal. Putin este complet malefic. Sunt destul de în vârstă pentru a fi trăit sub Stalin. M-am născut în 1942, în afara Stalingradului. Eram în clasa a patra când Stalin a murit, în 1953. Acum văd că oamenilor le este din nou frică și preferă să tacă”.
„În ceea ce privește muzeul”, a adăugat ea, „acesta povestește despre o viață unică și o persoană ireproșabilă. Oamenii trebuie să-și cunoască istoria. Și că există oameni ireproșabili.”
„Ciocnirea valorilor”
De când Putin a lansat invazia pe scară largă a Ucrainei în februarie 2022, zeci de memoriale ale victimelor stalinismului au fost vandalizate, distruse sau îndepărtate de oficiali. Proiectul Last Address, prin care sunt instalate mici plăci memoriale pe clădirile în care au trăit victimele represiunii politice sub Stalin, raportează că o placă dispare „practic, în fiecare săptămână”.
Aleksandra Polivanova, liderul organizației pentru drepturile omului Memorial, spune pentru RFE/RL că țara trece printr-o „ciocnire foarte importantă a valorilor”.
În 2021, organizația Memorial, care documentează și studiază represiunile lui Stalin și care a primit Premiul Nobel pentru Pace 2022 împreună cu alți doi destinatari, a fost desființată în Rusia pentru presupusa încălcare a legii „agenților străini”. La audierea finală de la tribunalul principal din Moscova, procurorul a părut să dezvăluie adevăratul motiv pentru anii de persecuție ai guvernului Putin.
„Memorial ne murdărește istoria”, a spus el. „Ne forțează – o generație de învingători și moștenitori ai învingătorilor – să ne justificăm istoria”.
„Ori de câte ori are loc un atac deosebit de îngrozitor împotriva orașelor ucrainene, când rachetele cad pe blocuri de apartamente și un număr mare de oameni sunt uciși, oamenii din Rusia încep să aducă flori la memoriale”, spune Polivanova.
„De obicei, le aduc la monumentele [poeților ucraineni] Lesia Ukrainka sau Taras Șevchenko, dar destul de des duc flori la memorialele victimelor terorii sovietice”.
„Adică”, adăugă ea, „oamenii leagă spontan crimele actualului guvern rus cu cele ale statului sovietic. Asistăm la un fel de etapă foarte importantă în înțelegerea terorii de stat sovietice”.
Memorial, spune ea, a înregistrat o creștere a numărului de cereri din partea persoanelor care caută informații despre strămoșii lor care au fost uciși sau au dispărut sub Stalin.
Polivanova crede că unii dintre acești oameni își cercetează istoria familiei pentru „a se alinia mai degrabă cu cei reprimați decât cu făptașii – pentru a se distanța măcar puțin de agresor [în chestiunea războiului împotriva Ucrainei]”.
Activistul și comentatorul Serghei Parhomenko afirmă că această ciocnire a valorilor arată succesul și importanța muncii pe care Memorial a desfășurat-o de-a lungul a peste trei decenii, implicând „un număr enorm de oameni”.
Memorial „a lucrat pentru a aduna oamenii în jurul acestor idei, pentru a le discuta cu copiii, pentru a implica copiii în concursuri de eseuri, pentru a-i face pe oameni să studieze istoria orașului lor, a străzii lor și să descopere singuri paginile amare de acolo și să vorbească despre vinovăție și nedreptate”, spune Parhomenko. „Și acest lucru este profund inacceptabil pentru regimul [lui Putin]”.
