La începutul anului 1905, George Bibescu (25 de ani) planifică o aventură demnă de un prinț: o călătorie cu mașina din București până la Teheran. Tânărul era deja considerat „sportiv emerit”, după ce câștigase primul raliu, organizat cu câteva luni mai devreme. În plus, era fondator al Automobil Club Român, deși în Moldova și Valahia abia apăruseră câteva zeci de „trăsuri fără cai”.

I se alătură tânăra-i soție, scriitoarea Martha (19 ani) - „ce purta flori până și în deșert”, verișoara ei, filantroapa Elena Pherekyde (54 de ani), și soțul acesteia, Mihail (63 de ani).

Mai răspund provocării prințul Emanuel Bibescu (31 de ani), văr cu George Bibescu, omul de afaceri Leon Leonida (23 de ani) - „sportiv îndârjit ca un buldog” - și scriitorul și fotograful francez Claude Anet (37 de ani). Erau însoțiți de trei mecanici: elvețianul Keller, francezul Eugene și „melancolicul” român George.

Mașinile pe care se bazau erau un Mercedes cu motor de 40 de cai putere (cp), alt Mercedes de 20 de cp și un Fiat de 16 cp. Toate trei erau decapotabile, construite în 1904. Fiecare pasager avea dreptul să ia două valize „impropriu denumite de mână”.

Părăseau Capitala pe 11 aprilie 1905.

„De la București la Giurgiu sunt 60 de kilometri de drum considerat excelent în România, dar care ar corespunde unui drum mediocru, în Franța”, nota Claude Anet în volumul „Persia în automobil” (1906), în care descrie întreaga expediție.

La Giurgiu, grupul are parte de un dejun extrem de vesel: mâncă înconjurat de muzică și chiar valsează. Cei zece iau apoi vaporul spre Galați. Mașinile ajung în acest oraș cu trenul.

Ajunși la Galați pe 12 aprilie, excursioniștii se îmbarcă pe un vapor rusesc ce mergea spre Odesa.

Mașinile așteptau pe chei și au fost mutate pe vas, cu mare greutate, cu ajutorul unor platforme improvizate.

La plecare, un grup de țărănci cu fețe încadrate de basmale albe fluturau îndurerate mâinile a rămas bun „de parcă am fi plecat la luptă”.

O oră mai târziu apăreau primele probleme: confruntarea cu vameșii ruși, de la Reni (actuala Ucraina, la acel moment parte a Imperiului Rus), veniți să inspecteze nava. A fost nevoie de două ceasuri de parlamentări și de intervenția guvernatorului general al Basarabiei pentru a li se permite să-și continue drumul.

Oprirea la Ismail (Ucraina) a fost total diferită: membrii expediției debarcau în timp ce polițiștii și vameșii le prezentau onorul, fără a le fi percheziționat nici măcar un bagaj, înconjurați de jurnaliști și sute de gură-cască.

Prințul George Bibescu și familia deschideau coloana, în Mercedesul de 40 cp, urmat de Leon Leonida, prințul Emanuel Bibescu și Claude Anet în Mercedesul de 20 cp și de Fiatul cu cei trei mecanici și bagajele.

„Așa suntem siguri că, de vom face vreo pană, ne vor ajunge mecanicii din urmă”, au motivat organizatorii modul de organizare a caravanei auto.

După 10 km de drum plin de gropi „spre marea mea surpriză, drumul de pământ se arătă neted, dar impracticabil pe timp ploios din cauza noroiului”, nota Calude Anet.

Prima etapă, de 50 de km, s-a încheiat în satul Bolgrad (Ucraina), în urletele câinilor. Se așteptau la condiții de cazare mizerabile dar, surpriză: găsesc un han în care li se oferă patru odăi curate.

Pentru etapa următoare, din 13 aprilie, își propun un drum de 250 de km, până la Cetatea Albă, pe malul Nistrului. Prințul Emanuel Bibescu a fost cel care studiase hărțile și trasa direcțiile.

Expediția pornește la 9 dimineața, în întârziere pentru că membrii nu reușiseră încă să-și dea seama cât timp le ia să-și facă la loc cele 28 de bagaje și să le pună bine în mașini.

Avansau mai încet decât se așteptau din cauză că drumul era „execrabil”: simple urme pe pământ, motiv pentru care s-au și rătăcit. Încercarea de a afla de la un cioban în ce direcție este Tatarbunar (Ucraina), un punct intermediar la 90 de km de locul de plecare, este sortită eșecului.

O ploaie complică și mai mult lucrurile: mașinile patinează și înaintează greu prin noroi, uneori și cu doar 5 km/h. Forțați de vremea rea, opresc la Cișmele (Ucraina), dscris ca „un sat mizerabil” aflat la 70 de km de locul pornirii și 20 de Tatarbunar.

Singurul han de aici se dovedește a fi o casă din chirpici, în care erau doar o masă și o bancă. De băut nu găsesc decât vodcă, pe care o refuză, iar de mâncare primesc doar un „orez cu gust de șoareci”.

După ce-și trag puțin sufletul, pornesc mai departe și, după două ore de „vagabondaj” pe câmpuri, ajung „palizi de foame” în Tatarbunar. Era zece noaptea.

Trag la un han care se dovedește la fel de „mizerabil”. Li se oferă o cămăruță cu doar trei paturi, în care „mirosul era greu de definit, dar atroce”. Decid să pornească mai departe, în noapte, spre Cetatea Albă. Ghidați de busolă, ajung aici în zori.

Pe 14 aprilie, traversează Nistrul pe un șlep, la Ovidiopol. Sunt primiți de poliția locală cu onoruri și li se oferă din partea conducerii un ceai.

După un drum de 40 de km, ajung la Odesa, un oraș bogat care a fost „construit după model american”, ca o tablă de șah. Dau peste primele semne ale pogromului care avea să ducă în acel an la moartea a 400 de evrei și distrugerea a peste 1.600 dintre proprietățile lor.

Pe 17 aprilie pornesc spre Sevastopol și trec prin Ialta. După o săptămână petrecută în străinătate, trag concluzia că mai nimeni dintre localnici nu cunoaște o urmă de franceză și că persoanele care s-ar aventura în zonă ar trebui neapărat să știe rusește.

Telegramele pe care le primesc în orașele mari de pe drum vorbesc despre numeroase revolte și crime, dar ei nu au parte de astfel de incidente.

Tulburările erau generate de faptul că, în ianuarie 1905, avusese loc la Sankt Peterburg o mare demonstrație populară, reprimată de cazaci. Incidentul se soldase cu aproximativ de o mie de morți și răniți, iar această scânteie aprinsese revoltele în nenumărate locuri din Imperiul Rus. Era prima încercare a revoluției comuniste ruse.

Călătorii sunt feriți de experiențe sângeroase, dar nu pot evita „cumplitele căpușe tătărăști”.

La Ialta, se întâlnesc cu Maxim Gorki, care „vorbea franceza foarte bine, cu o ușoară timiditate, o voce dulce și un accent fermecător”.

Cu ajutorul unui vapor, trec în Novorosiisk (Rusia). Primesc telegrame în care sunt anunțați de revolte în Caucaz și în mai multe locuri din Franța.

Continuă călătoria cu mașinile spre Batumi (Georgia), oraș pe care-l găsesc împânzit de soldați.

Motivul: se confruntă cu numeroase proteste deși, constată călătorii, muncitorii de aici sunt bine plătiți față de nivelul de trai din țară și chiar primesc dublu dacă lucrează de sărbătorile legale.

Problema este că majoritatea celor cu slujbele bune sunt turci, iar protestatarii cer drepturi egale pentru georgieni, armenii turci, greci și ruși.

Din Batumi, expediționarii hotărăsc să meargă cu trenul la Kutaisi (în Georgia de azi), cale de 175 km. Pe 29 aprilie, iau tot un tren, de la Kutaisi spre Tbilisi (220 km).

Temerarii ajung la gara din Kutaisi în ultima clipă - prințul George Bibescu ceruse să fie bărbierit în camera de hotel cu trei sferturi de oră înainte de plecarea trenului. Pe peron, realizează că nu au bani lichizi decât pentru trei bilete - grupul folosea în general scrisori de credit (echivalentul actualelor cărți de credit) pe care nu le putea utiliza în acest caz.

Primii ajunși la Tbilisi rămân aici o săptămână, până când se reunește grupul. Pornesc apoi toți spre Baku, tot cu trenul. Mașinile îi ajung din urmă... cu trenul.

Numai că autoturismele erau deja avariate de călătorie. Așa că prințul Emanuel Bibescu decide să-și trimită mașina la reparat, la Marsilia, iar Leon Leonida este obligat să renunțe la Fiatul său. El vrea, totuși, în continuare să ajungă la Teheran cu mașina.

Aflat la Baku, George Bibescu angajează un interpret, pe cerchezul Hassan, care urma să-i însoțească până la Teheran.

Așa că expediția în formă restrânsă - fără mecanici - pornește la bordul unui vapor de la Baku spre două porturi importante ale Persiei (Iranul de azi) la Marea Caspică: Astara (280 km sud de Baku) și Bandar-e Anzali.

Ajunși în Persia, nu au vești de la Keller, unul dintre cei trei mecanici, rămas cu Mercedesul de 40 cp la Baku pentru reparații.

Emanuel Bibescu și Claude Anet decid să nu-l mai aștepte pe mecanic și să continue singuri ultima etapă, de 320 de km.

Cei doi închiriază un automobil de la un rus și pornesc, pe 10 mai spre Teheran, unde ajung trei zile mai târziu. Viteza de deplasare era și de 10 km/h.

Câteva zile mai târziu li se alătură, în Mercedesul cel mare, George Bibescu, Leon Leonida, mecanicul Keller și cerchezul Hassan. După o lună de hoinăreală prin inima vechii Persii, aventurierii pleacă acasă cu vaporul, iar mașinile sunt trimise la reparat.

A fost o cursă încheiată cu succes, care îi plasa printre pionierii sporturilor cu motor.

În 1905, România era printre primele țări din lume cu un club automobilistic și sportivi pasionați de un sport care abia lua naștere.

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.