„Era mai bine pe vremea lui Ceaușescu” sau „Înaintașii noștri sunt exemple demne de urmat” sunt printre mesajele care au devenit din ce în ce mai prezente în mesajele politicienilor români în anul cu cele mai multe alegeri (locale, europarlamentare, prezidențiale, parlamentare) de la Revoluția Română din 1989 încoace.
Apelul la trecut, la istoria națională, dar și la nostalgiile comuniste au rolul de a atrage voturi la prezidențialele și parlamentarele din noiembrie.
Miza este uriașă într-un an în care bătălia electorală se dă peste tot în lumea occidentală cu mesaje suveraniste, iar alegerile din multe dintre statele europene sunt dominate de extrema dreaptă.
Cu domnitorii stindard, de la Nicolae Ceaușescu, la George Simion
Timp de aproape un an, între 11 decembrie 2020 și 3 octombrie 2021, Muzeul Național de Artă Contemporană a prezentat publicului o colecție impresionantă de lucrări omagiale și tablouri primite cadou de la subalterni de șefii Republicii Populare sau Republicii Socialiste România.
„Până unde poate merge slugărnicia? Până în înaltul cerului, acolo unde au zburat porumbeii eliberați din mâna dictatorului și imaginația creatorilor «mereu la datorie»” - scriau organizatorii expoziției „Catalog 2019 - Deschis pentru inventar” în mesajul către public.
Printre lucrări, o pictură a lui Dan Hatmanu, intitulată „Aniversare” care îi prezenta pe Nicolae și Elena Ceaușescu în timp ce ciocneau o cupă de șampanie cu domnitorul Moldovei, Ștefan cel Mare (1457-1504) care întinde mâna peste rama tabloului în care se află.
Ironia face ca portretul lui Ștefan cel Mare să fie reproducerea unei fresce de mănăstire în care voievodul moldovean, „apărător al creștinătății”, cum era numit în vechi documente occidentale, apărea în postura de ctitor. Dar pentru regimul declarat ateu, aspectul devenise mai puțin important.
Ce își doreau Nicolae Ceaușescu și regimul de la București, mai ales în ultimul deceniu și jumătate al dictaturii, era inserarea imaginii dictatorului în istoriografia națională.
Aveau nevoie să se insereze prin propagandă în istoria națională ca să se depărteze de o Moscovă unde începeau reforme politice și economice și ca să își consolideze intern poziția de dominație absolută.
Eventualii opozanți puteau avea ceva de spus contra unui regim instalat de o ocupație străină, dar aveau mai puține argumente în fața „unui fiu al poporului”.
În anii '80, problema devenise imperativă. Cum regimul comunist fusese instaurat în România de trupele sovietice în 1945, iar naționalizarea fabricilor și uzinelor, precum și confiscarea pământurilor țăranilor nu ar fi fost posibile fără directivele și sprijinul militar al Moscovei, puterea de la București era din ce în ce mai îngrijorată de „nepăsarea”, „lipsa de vigilență” cu care Kremlinul se apropia de Occident și tolera cereri de reformă care, în cele din urmă, s-au și materializat o dată cu venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov în 1985.
La București, regimul Ceaușescu avea deci nevoie de un cu totul alt ambalaj ca să rămână la putere.
În comunism, Partidul Comunist Român era singurul care deținea puterea și pentru totdeauna, iar economia, exclusiv de stat, era super centralizată. Toate deciziile erau luate de ministere, cele mai importante chiar de cuplul Ceaușescu, iar afacerile private erau prohibite. Cu excepția unor mici ateliere și cooperative, nu existau alți angajatori în afară de stat.
Aceasta era puterea pe care Nicolae Ceaușescu voia să o păstreze cu orice preț, fapt pentru care a decis să izoleze România de vreme ce inclusiv Moscova se apropria de Occident și își liberaliza practicile.
Or, ambalajul propagandistic necesar menținerii liniei dure a comunismului în România a fost repunerea în circulație a unor mari personalități ale culturii și istoriei românești, apoi plasarea în fruntea tuturor, a lui Nicolae Ceaușescu, adică a liderului comunist însuși.
Dictatorul era prezentat drept urmaș demn al anticilor Decebal & Traian, a voievozilor medievali Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, al răsculațiilor români din Transilvania, Horia, Cloșca & Crișan, ai revoluționarilor de la 1848 (a celor morți înainte să ajungă miniștri în regimul burghezo-moșieresc, precum Avram Iancu și Nicolae Bălcescu), și al lui Alexandru Ioan Cuza, domnul Unirii de la 1859, deci între 1859 și 1866.
Dar pentru ca acest parcurs propagandistic să nu ducă la o re-apropiere a României de Occident, versiunea de popularizare a istoriei naționale se rupea brusc după înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza în 1866 (menționa uneori razant câțiva soldați pe diverse fronturi ca să poată fi pomenite cele două războaie mondiale), apoi sărea peste un secol întreg și ajungea direct la Nicolae Ceaușescu, în 1965.
De ce? Tocmai pentru că Nicolae Ceaușescu voia să țină despărțită România atât de marea ei tradiție politică și artistică de factură occidentală, dar și de Moscova, care începea negocieri cruciale cu Statele Unite și alți parteneri occidentali. Astfel:
- Între 1866 și 1947, România a avut în frunte o dinastie de sorginte occidentală și un ritm de modernizare și de conectare la lumea occidentală atât de accelerat încât țara începuse să facă parte din Europa dezvoltată la propriu, de la eficiența infrastructurii la mișcarea elitelor românești în marile universități și centre de cercetare ale lumii.
- Nicolae Ceaușescu voia să treacă drept patriot independent de Moscova, așa că nu ținea să îl menționeze pe Gheorghiu Dej, predecesorul său comunist, instalat la putere de sovietici și responsabil de un regim de teroare soldat cu sute și sute de mii de victime - morți, închiși sau deportați politic, lipsiți de mijloace de subzistență, etc.
Istoricii numesc această nouă versiune a comunismului cu față națională, național-comunism.
Pe scurt, un melanj între trăsăturile fundamentale ale comunismului - partid unic, economie exclusiv de stat, plus cenzură și propagandă intensivă - plus câteva chipuri, atent selectate, din istoria națională.
Național-comunismul, așa cum a fost dezvoltat de dictatorul Nicolae Ceaușescu, se deosebește de prima etapă a comunismului, cea din vremea lui Gheorghe Gheorghiu Dej.
Aceea a fost marcată de internaționalism și de ideea Revoluției Mondiale menită să atenueze diferențele naționale. S-ar putea spune că aceea a fost mai aproape de comunismul original, adică cel instaurat în 1917 în Rusia, de liderul și ideologul Vladimir Ilici Lenin și de Leon Troțki, fondatorul Armatei Roșii, aceștia considerând Regatul României un stat imperialist ce trebuia desființat.
În vremea primului dictator comunist din România, Gheorghe Gheorghiu Dej, instalat de la putere de Uniunea Sovietică - România a fost ocupată de sute de mii de soldați sovietici între 1944 și 1958 -, regimul interzisese orice referire la marile personalități istorice sau culturale ale românilor.
Cu concursul unor intelectuali oportuniști, istoria țării a fost total contrafăcută, voievozii legendari ai românilor scoși din manuale, din Mihai Eminescu rămăsese „Sara pe Deal” (dar mai bine fără, că nu se știe...), iar imul Revoluției de la 1848, „Deșteaptă-te, Române” și alte vechi cântece patriotice, interzise sub pedeapsa cu închisoarea, amintirea lor reprezenta „acte dușmănoase” la adresa regimului.
Nu e de mirare că în momentul în care, la finele anilor '60, noul dictator, Nicolae Ceaușescu, în căutarea unei direcții noi, a reintrodus mare parte din figurile clasice ale istoriei naționale în circuitul public și în învățământ, lumea a răsuflat ușurată. Se încheia o epocă violentă și extrem de traumatizantă din toate punctele de vedere.
A fost însă înlocuită cu alta, care s-a sfârșit abia în decembrie 1989 și care a fost, la rândul ei, suficient de dureroasă și de acaparatoare ca să lase urme până astăzi.
Recuperarea memoriei, făcută sistematic de național-comunism, a fost selectivă și a indus un nou tip de manipulare la scară națională. Tot ce s-a întâmplat bun în istoria românilor a fost făcut de etnici români, românii au fost mereu victime, s-au aflat mereu într-o cetate asediată, tot timpul străinii au încercat să le facă rău, să profite de bogățiile și de buna lor credință.
Personajul Ștefan cel Mare din tabloul lingușitor de mai sus nu era ales întâmplător.
Mesajul așa-zisei picturi cuprindea un implicit „La mulți ani!”, dar și un implicit act de cenzură. Ștefan cel Mare este domnitorul de etnie română care s-a aflat la putere cel mai mult - 47 de ani. Autorul desenului în ulei îi ura astfel lui Nicolae Ceaușescu domnie lungă, adică asemănătoare cu cea a lui Ștefan cel Mare.
Nu putea face trimitere la conducătorul cu cea mai lungă domnie din toată istoria românilor. Acesta este Carol I de Hohenzollern, domnitorul Războiului de Independență și cel care a adus România în stare să poarte războiul pentru dobândirea Transilvaniei - 48 de ani, între 1866 și 1914.
În comunism, numele lui Carol I era cenzurat în toate lucrările cu largă circulație publică. Era occidental și reprezenta aspirațiile europene ale românilor. Dictatura - să se mențină - avea nevoie de o societate izolată.
Obsesia lui Nicolae Ceaușescu pentru „trecutul glorios” umpluse cărțile de istorie cu fapte de vitejie și ode aduse domnitorilor, luptătorilor și haiducilor din Evul Mediu sau pre-modernitate, dar nu permitea vreo trimitere la istoria recentă, când românii făceau parte din Europa civilizată.
Omagierea unor personaje îndepărtate ale istoriei avea rolul de a minimiza până la dispariție istoria veacului de dinainte de venirea sa la putere (1965), inclusiv o bună parte din cea a lui Gheorghe Gheorgiu-Dej (liderul comunist al României din 1947 până în 1965).
Ștefan cel Mare - domnitorul medieval cu cea mai lungă domnie, Mihai Viteazul - primul unificator de țară, Vlad Țepeș - cel mai drept, Mircea cel Bătrân „și înțelept” sau Brâncoveanu - „victima”cel care și-a sacrificat copiii ca să rămână român (de fapt ca să rămână creștin, dar detaliul era trecut sub tăcere) erau preaslăviți pentru contribuția la excepționalismul românesc.
Românii, sângele lor, calitățile lor, pământul lor, geniul lor național, erau supralicitate, dar tușe foarte discrete abia dacă schițau relațiile lor cu națiunile occidentale, influența cheie a Franței sau a Marii Britanii în Unirea Principatelor.
În afară de cercuri restrânse, strict controlate, nimic, absolut nimic nu răzbătea despre dinastia occidentală a României, în cea mai de success epocă existenței ei moderne.
Probabil că spre stupoarea unor cititori mai tineri, în comunism erau subiecte tabu sau strict interzise discuții sau chiar menționarea unor personalități politice istorice începând de la:
- Carol I de Hohenzollern (neamț) - 1866-1914, domnitorul care a condus armatele ruso-române în Războiul de Independență.
- Ferdinand I de România (neamț, în România din adolescență), 1914-1927, șeful Armatei în timpul bătăliilor de la Mărăști, Mărășești și Oituz, Regele Marii Uniri de la 1918.
- Regina Maria a României (englezoaică, în România de la 17 ani) - 1875-1938, rol capital în intrarea țării în război de partea Antantei pentru Transilvania, extrem de curajoasă în lupta medicală contra tifosului exantematic din 1917-1918.
- Urmașii lor, născuți în România, cu numele de România, nu erau menționați, adică Regele Carol II (1930-1940), nici fratele sau surorile lui.
- Regele Mihai I (1940-1947), autorul loviturii de palat din 23 august 1944, dată folosită ca zi națională de regimul comunist.
- Nu erau menționați liberalul Ion C. Brătianu, premierul Independenței, nici fiul său, Ionel Brătianu, premierul Unirii. Premierul conservator, Titu Maionescu, apărea la cărturari și critici literari, Lascăr Catagiu, Dimitrie Sturza și alți conservatori, niciodată, erau moșieri. Nici premierii ardeleni, precum Vaida Voevod sau Iuliu Maniu - muriseră în închisorile comuniste.
Iar lista poate continua.
40 de ani mai târziu, Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul și Vlad Țepeș, vecinii lui Nicolae Ceaușescu în galeria național-comunismului, sunt personajele pe care s-a bazat campania electorală a AUR (Alianța pentru Unirea Românilor) pentru alegerile locale (9 iunie 2024).
Partidul și-a lansat candidații cu scenete în care apăreau foștii domnitori români care, într-un ritual simbolic pus în scenă butaforic, îi numeau drept urmași ai săi pe George Simion și colegii săi de partid.
O altă temă suveranistă cu care politicienii AUR au încercat să retrezească sentimentul național este refacerea României Mari. Nu doar că s-a lansat în politică cu sloganul „Basarabia e România”, dar liderul AUR, George Simion, a pus harta României Mari pe toate afișele electorale pe care le-a folosit în campanii.
Că este un subiect care atrage mânia publicului o demonstrează atacul Dianei Șoșoacă, cea cu care George Simion împarte același bazin electoral.
În iulie, președinta SOS România - și ea acum candidată la cea mai importantă funcție în stat, îi acuza pe Simion și partidul AUR că au „cedat teritoriile care aparțin de drept României și i-au abandonat pe românii care trăiesc în regiunile deținute ilegal de Ucraina, la fel cum Ion Iliescu s-a grăbit să recunoască granițele Republicii Moldova și să pună capăt dorinței de unire a românilor de pe cele două maluri ale Prutului”, prin validarea, în parlament, a Ucrainei ca stat.
„Nu e prima oară când George Simion trădează, dar acum a depășit orice limită: una spune în țară, alta spune la Bruxelles, iar de această dată a vândut bucăți din patria mamă!”, se arată în comunicatul SOS România.
Cu ce vin prezidențiabilii pentru 24 noiembrie/ 8 decembrie
Deși lista nu e oficial deschisă, câțiva dintre politicienii români care visează la fotoliul suprem în stat și-au anunțat deja candidatura și au lansat sloganuri de campanie.
- Elena Lasconi, candidata USR - „Haideți alături de mine! Împreună facem România puternică”, este sloganul pe care îl puteți găsi pe siteul de campanie.
- Nicolae Ciucă, candidatul PNL - Un ostaș în slujba țării.
- George Simion, candidatul AUR - „Un patriot în fruntea țării”.
- Diana Șoșoacă - ,,Un popor unit nu poate fi învins!” ( de pe site-ul partidului)
- Aurelian Pavelescu - „Un președinte pentru cei care n-au avut președinte”.
- Cristian Diaconescu - „Merităm mai mult. Proiectul meu de țară. România respectată”.
Teme suveraniste în discursuri politicianiste
Ciprian Cucu este profesor la Universitatea 1 Decembrie din Alba Iulia. Urmărește de ani buni evoluțiile discursurilor politicienilor pe rețelele sociale.
Face, pentru Europa Liberă, un top al principalelor teme suveraniste vehiculate în spațiul public la alegerile locale și în precampania pentru generale și parlamentare.
Definește suveranismul drept rezultatul amestecului dintre populism și naționalismul izolaționist, pornind de la ideea că România este ținta unor atacuri și/sau presiuni. „Cu ajutorul unor politicieni trădători” a fost pus la cale un adevărat complot al străinilor împotriva României, cu scopul de a „o menține în statutul de colonie”.
„Miza mesajelor suveraniste e propulsarea în funcții publice a așa-zișilor adevărați români, definiți fie prin discurs patriotard (și uneori bigot), fie – mai simplu - prin apartenența la unul dintre partidele suveraniste”.
În acest context, urmele național-comunismului din anii '80 și absența unei îmbunătățiri substanțiale a manualelor de istorie și a literaturii istorice de popularizare în ultimele se resimt puternic.
Tema 1 - Istoria mistificată
Pe 15 iunie 2024, la mormântul lui Mihai Eminescu, cu ocazia comemorării morții poetului român, în fața unei adunări ad-hoc, președinta partidului SOS România, candidată la funcția de președintă a României, Diana Șoșoacă, aleasă europarlamentară la alegerile locale, a susținut că Eminescu a fost asasinat de „PNL, Casa Regală, Titu Maiorescu și kazari (evrei - n.r.)”.
Deși controversată în privința diagnosticelor, moartea lui Mihai Eminescu este unanim acceptată ca fiind datorată unor cauze naturale, nicidecum politice. Pe parcursul vremii, medicii au oscilat între a pune un diagnostic de sindrom bipolar sau intoxicație cu mercur ca urmare a administrării intensive ca tratament folosit pe scară largă în epocă pentru sifilis.
Eminescu este pentru Șoșoacă un personaj extrem de bun de exploatat politic. În urmă cu doi ani, propunea, în Parlamentul României, declararea zilei de 15 iunie „Ziua Eminescu” când ziua nașterii sale este deja celebrată drept „Zi a Culturii Naționale”.
Unul dintre argumentele Dianei Șoșoacă era că poetul Mihai Eminescu ar fi contribuit la dezvoltarea economică a Braziliei.
Susținerea europarlamentarului se baza pe o declarație a fostului ambasador al Braziliei la București, José Jeronimo Moscardo de Souza, care, cu ocazia primirii titlului de Doctor Honoris Causa al Academiei Române, pe 11 decembrie 2003, a spus: „Vreau să mulţumesc României şi în special domnului Eminescu, datorită căruia Brazilia a avut cea mai mare dezvoltare economică din lume.”
Deși mulțumirile ambasadorului erau adresate economistului Mihail Manoilescu, guvernator al Băncii Naționale și ministru de Externe în deceniul patru al secolului XX, iar greșeala a fost imediat semnalată, Șoșoacă preferă să rostogolească un neadevăr evident pentru un scop politic.
Mihai Eminescu a fost și este considerat cel mai mare poet al românilor, „nepereche”, aura excepționalismului fiind alimentată în perioada comunismului. Șoșoacă își încheia pledoaria de acum doi ani spunând că scopul asasinării lui Eminescu ar fi fost să i se fure documentele și să i se ofere lui Albert Einstein.
2. „Modelele occidentale distrug tradițiile și spiritul națiunii”
O altă temă identificată de expertul Ciprian Cucu o reprezintă tradițiile – precum tăiatul porcului - care sunt considerate un punct de opoziție față de modelele occidentale, care „înlocuiesc și distrug spiritul națiunii”.
Pe 29 iulie 2024, George Simion, liderul AUR și candidat la Președinția României, făcea o transmisiune live pe Facebook, în care spunea că „zilele acestea vine o nouă pestă, ca românii să nu mai exporte animale”.
Autoritatea Națională Veterinară (ANSVSA) anunțase cu câteva zile înainte că peste 210 mii de animale din județele Constanța, Tulcea și Timiș, din 37 de crescătorii, erau afectate de pesta rumegătoarelor mici. În aceste condiții, spuneau autoritățile, era obligatorie renegocierea exportului către Orientul Mijlociu.
„Ce ticăloșie!! Tot ce este românesc trebuie distrus! Numai multinaționalele prosperă în țara asta!!!”, comenta, la postare, Dan Tănasă, colegul de partid al lui Simion. „Propun să facem și noi ca Anglia, să ieșim din UE. Acum în Scoția sunt câmpurile pline de, oi, vaci etc.”, comenta un alt fan al paginii de Facebook a politicianului.
Pesta micilor rumegătoare a devastat Grecia și Bulgaria în anii prcedenți, iar acum a creat o alertă la nivel european.
3. Lupta cu „statul paralel”
O a treia temă identificată în discursurile suveraniste de campanie ale unora dintre politicieni este lupta cu statul paralel.
„Expresia desemnează, în viziunea autorilor, direct grupuri ascunse care lucrează pentru interese proprii, aliniate cu interese străine.
România a avut (și încă are) probleme de corupție, inclusiv trafic de influență, dar media și policienii suveraniști selectează dintre cazuri, pe unii îi apără - cum e cazul fostului judecător Stan Mustață ( condamnat la 10 ani și jumătate pentru că vindea sentințe judecătorești - n.r.), pe alții îi atacă - cum e cazul fostului șef SRI, Florian Coldea (aflat sub control judiciar pentru trafic de influență și constituire de grup organizat - n.r.)”, explică Ciprian Cucu.
Cucu spune că, în ultima jumătate de an, liderul AUR, George Simion a făcut eforturi să-l transforme în erou national pe Cătălin Hideg – fondatorul firmei Sanimed, condamnat în primă instanță pentru fraudă cu fonduri europene - pentru că ar fi depus mărturie împotriva lui Coldea (exponent al statului paralel).
Hideg a susținut că, de fapt, dosarul nu e decât un complot menit să închidă compania Sanimed, „care ar avea rezultate unice în țară (sau chiar în Europa)”.
Unicitatea ar consta, pretinde Hideg, că Sanimed poate analiza produse alimentare, să arate că cele importate sunt pline de chimicale.
„Miza este, din nou, externă”, explică Cucu.
4. „Anticorupția - o luptă pentru subminarea companiilor cu capital românesc”
Anticorupția, prezentată ca o metodă de subminare a companiilor cu capital românesc în favoarea companiilor străine, este una dintre cele mai vechi teme, apărută de mai bine de 10 ani - susține Cucu - pe care o îmbrățișează cu mare aplomb de majoritatea așa-zișilor suveraniști.
Campaniile cu iz suveranist ale anilor '90
Mesajele suveraniste/naționaliste au avut mare succes la public anii ‘90.
Și Frontul Salvării Naționale, formațiunea politică ce a preluat puterea în decembrie 1989 - ianuarie 1990 avea interes să mențină România într-o relativă izolare. De ce?
Dincolo de problemele umanitare și economice urgente, regimul post-decembrist condus de fostul comunist Ion Iliescu s-a confruntat încă de la început cu o problemă de legitimitate.
Dacă regimul comunist din România a fost instalat de tancurile sovietice, iar societatea a putut să răstoarne dictatura abia în 1989, nu înseamnă că țara trebuie să se întoarcă din nou la statutul de monarhie constituțională, iar Regele Mihai I, suveran legitim să revină la conducerea țării?
Această întrebare cheie - acoperită în zilele Revoluției de sunetul de trasoare ale diversiunilor organizate de ofițeri de Armată și Securitate - a răzbătut în discursurile manifestației maraton din Piața Universității 22 aprilie 1990 - 13 iunie 1990, dar și în luările de poziție ale partidelor istorice, reintrate în legalitate.
Întrebarea a fost blocată artificial prin inserarea în Constituția din 1991 a unui articol valabil și azi, care interzice modificarea formei de stat prin referendum și pentru eternitate, la moartea Regelui Mihai, pe 5 decembrie 2017.
Dar în momente tensionate de la căderea comunismului, organizarea primelor alegeri pluraliste a părut chiar și pentru democrați autentici o soluție pentru rezolvarea problemei de fond, cea a legitimității Republicii a II a de la București.
În context însă, pentru cei care erau deja deținătorii de facto ai puterii, precum fostul lider comunist de rangul II, Ion Iliescu sau premierul său, Petre Roman, era important ca alegătorii să nu simtă prea direct simpatia Occidentului față de România liberă de comunism și nici să nu se întâlnească cu personalități capabile să explice beneficiile economiei de piață și ale pluralismului.
Pe scurt, „străinii” nu erau de dorit. Fie că era vorba de Regele Mihai, de investitori străini sau de români întorși din străinătate cu ajutoare sau dornici să ajute în fel și chip. Ori de ce nu? Să își recapete casele și pământurile furate de regimul comunist.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât ambii candidați ai partidelor istorice erau politicieni care se întorceau din Occident ca să ajute la reconstrucția țării: PNȚ - Ion Rațiu, PNL - Radu Câmpeanu.
Prima campanie electorală pentru Președinție de după 1990 a fost câștigată de Ion Iliescu cu două sloganuri „Nu ne vindem ţara!” și „Un preşedinte pentru liniştea noastră”.
Ele au fost lansate pe fondul atacurilor la partidele istorice, care erau acuzate fie că vor să vândă Ardealul ungurilor sau fabricile către străini, fie că îi vor lăsa pe români fără case, pământuri și, în general, orice.
Dorința de liniște, citește menținerea status-quo-ului, adică a celor de la putere la putere, plus frica de străini i-au adus lui Ion Iliescu un liniștitor 80% dintre voturile românilor.
Liniștea a fost tulburată în 1991, dar nu neapărat de altă mineriadă, a patra, cât de puciul de la Moscova, înlăturarea lui Mihai Gorbaciov și în decembrie, de dezmembrarea definitivă a URSS.
„Prin forțe proprii” era mesajul cu care își prelungea șederea la Palatul Cotroceni Ion Iliescu și în toamna lui 1992. Puterea românilor și a conducătorilor lor trebuia să rezolve problemele sociale și economice România post-comunistă se confrunta din plin.
Polonia făcea reforme radicale, România guvernului Văcăroiu se temea de ... „străini”, așa că a trecut mai întâi fabricile și uzinele foștilor, și abia după când lipsa de management performant și de investiții le-au afectat grav, le-au privatizat.
Economia de tip occidental părea că se îndepărtează în loc să se apropie. Mulți români au înțeles acest lucru și au emigrat. Fenomenul a luat proporții de masă după 2007, ceea ce a complicat și mai mult evoluțiile politice.
Treptat însă diatribele anti-occidentale s-au estompat sau au fost adoptate de partide identificate ca naționaliste sau suveraniste și care au avut un bazin electoral de sub 25%, până când, după aderare, în Parlamentul României nu a mai intrat, între 2008 și 2012, niciun partid radical ori populist.
În anii '90 însă, Partidul România Mare ținea capul de afiș al xenofobiei, antisemitismului și naționalismului militant. Președitele PRM, Corneliu Vadim-Tudor, s-a bătut, fără succes, în al doilea tur al alegerilor prezidențiale din 2000 cu Ion Iliescu.
Șeful Partidului Unității Națiunii Române (PUNR), Gheorghe Funar a fost primar al Clujului timp de 12 ani. Ulterior, Partidul Poporului condus de Dan Diaconescu, a promovat și el un discurs populisto-naționalist în anii 2012-2016, când a ajuns și în Parlament.
Politolog: Educația național-comunistă a modificat minți care reacționează la astfel de mesaje
De ce prind mesajele suveraniste în România este o întrebare pe care sociologi și politologi încearcă să o deslușească încă la Revoluția din 1989.
„Pentru unii dintre semenii noștri, primează educația național-comunistă pentru care suvenaritatea este sfântă”, explică politologul Sorin Bocancea.
El spune că întreaga educație național-comunistă poate fi redusă la discursul lui Nicolae Ceaușescu din 29 martie 1985, cu ocazia realegerii sale în funcția de președinte al Republicii Socialiste România, când făcea apel tocmai la „neamestecul în treburile interne” ale țării.
Extras din discursul lui Nicolae Ceaușescu de la Conresul al IX-lea al PCR
„Suntem ferm hotărâți să dezvoltăm larg schimburile economice cu toate țările lumii, să participăm activ la diviziunea mondială a muncii. Vom așeza neabătut la baza tuturor relațiilor cu celelalte state principiile deplinei egalități în drepturi, respectului neabătut al independenței și suveranității naționale, neamestecului în treburile interne și avantajului reciproc, ale renuntarii la forță și la amenințarea cu forța, respectării dreptului fiecărui popor la dezvoltare liberă, independentă, fără niciun amestec din afară.”
Scopul discursului nu era nicicum de afirmare a independenței naționale, consideră Bocancea, ci de a lua distanță față de Moscova, pentru că „voia el dictatura lui, nu dictatura moscovită”.
Ideea a fost repetată și promovată de comuniști în toți anii care au urmat. Apoi, preluată și adaptată în ultimii 35 de ani, de la Revoluție încoace, în diferite forme.
„Această schemă repetată propagandistic ani la rând a lăsat urme și a modificat niște minți care consideră că suveranitatea este un lucru sfânt”, explică profesorul universitar.
El spune că, în fond, ideea de suveranitate a căpătat în ultimele decade altă formă: prin accesul în Uniunea Europeană, cetățenii au primit drepturi extinse.
„La cetățenia națională s-a adăugat și cetățenia europeană. Oamenii nu înțeleg lucrul ăsta, pentru că e o chestiune mai abstractă și mulți nu vor să explice asta, pentru că preferă să-i țină așa, în ignoranță”, mai spune Bocancea.
El insistă că pe lângă posibilitatea de a circula liber și fără niciun fel de restricții în toate țările Uniunii Europene, românii sunt văzuți ca europeni, primesc fonduri pentru proiecte de zeci de miliarde de euro de la Uniunea Europeană ( mai mult decât contribuie România - 1% din PIB) și au posibilitatea de a-și trimite copiii în străinătate, la studii, pot lucra ei înșiși în orice stat al Uniunii Europene doresc.
„Ceea ce nu ar fi fost posibil dacă ar fi rămas cu suveranitatea aceea românească și patriotardă”, mai spune profesorul.
După cum nimeni nu poate spune ce stat s-ar fi aflat pe harta acestui colț de lume, dacă elitele politice din secolul 19 nu ar fi avut inspirația să aducă pe tronul Principatelor, oficial parte a Imperiului Otoman, un ofițer prusac de viță nobilă, rudă cu împăratul francez, Napoleon al III-lea și suficient de orgolios să își însoare moștenitorul cu nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii.
Poate o gubernie rusească/ o fostă republică sovietică? Sau un număr mare de cetățeni vorbitori nativi de limbă turcă? Ori Republica Muntenia învecinată cu Principatul Moldovei?
Suveranism vs. populism
Revenind la anul electoral 2024, dacă mesaje suveraniste clare pot fi găsite în oferte politice limitate, mesaje populiste apar în platformele electorale ale tuturor partidelor.
„Populismul este o schemă de propagandă, în timp ce suveranismul este o teorie care este plasată prin populism - noi, poporul, trebuie să fim suverani, noi, cu țara”, explică Sorin Bocancea.
Partidele fac trimitere la popor pentru că altfel ar pierde dintre simpatizanți. E nevoie de multă abilitate politică și de sisteme de educație performante pentru că suveranitatea poporului, principiul regimurilor politice moderne, să nu ducă la o prea mare „lingușeală” adresată maselor.
„Băsescu a fost un președinte populist. Iliescu a fost un președinte populist. Cel mai puțin populist președinte a fost Emil Constantinescu, de asta și pierdut - pentru că a părut rupt de popor.”
Populismul nu e folosit doar de către suveraniști ca metodă de autopromovare, ci și de către promotorii altor curente - netrimiterea la popor ar echivala cu un eșec electoral.
Ce șanse au partidele suveraniste la o majoritate
Profesorul Sorin Bocancea spune că, deși se vede o creștere a mesajelor suveraniste în agenda politicienilor, ele nu vor ajunge să fie majoritare pe scena politică.
„Populația României nu va vota niciodată majoritar pe cineva care vine cu astfel de mesaje. oamenii înțeleg care sunt riscurile promovării unor astfel de politicieni”, explică politologul.
El punctează că în toate țările membre ale Uniunii Europene există curente suveraniste, chiar dacă multe dintre ele au o cultură democratică mai îndelungată decât cea a României. Ceea ce se întâmplă se înscrie în același curent.