Mi s-a reproșat, uneori, ca m-am ocupat prea insistent de comunism și n-am dat destulă atenție post-comunismului, cu ale sale dileme, speranțe și patologii. Nu cred însă că m-am ferit să spun lucrurilor pe nume de câte ori mi s-a părut că este cazul. Încă din anii ’90, am scris, în Occident și în țară, despre Ion Iliescu și acea voluptate a clarobscurului istoric care îi definește forma mentală, despre modul în care FSN-ul a deturnat și a confiscat revoluția, despre meandrele cripto- și neo-comunismului à la roumaine. Am identificat fantasmele salvării, am scris despre cei care construiesc mituri și despre cei care le destramă.
Imediat după prăbușirea dictaturii, noul regim a înțeles că riscă să fie rapid contracarat în tentativa de restaurație comunistă (perestroikismul echipei Iliescu-Brucan-Roman-Voican Voiculescu-Marțian Dan-Bârlădeanu-Măgureanu) de noile forțe democratice simbolizate de societatea civilă și partidele democratice renăscute. Pentru Ion Iliescu, liderul țărănist Corneliu Coposu a personificat tot ce ura el mai tare: un ireproșabil trecut anticomunist, un spirit civic exemplar, patriotismul luminat. La fel, Grupul pentru Dialog Social (GDS) apărea ca o versiune românească a organizațiilor poloneze din anii ’70 și ’80 gen KOR (Comitetul pentru Apărarea Muncitorilor). România recupera rapid ceea ce pierduse vreme de decenii: o sincronizare cu mișcările civice din Europa de Est și Centrală. O dinamică asemeni celei din Polonia, Ungaria și Cehoslovacia era coșmarul noii puteri de la București. Românii erau sortiți, în acest scenariu, să rămână de-a pururi vecinii lui Franz Kafka. Se ducea o luptă între două Românii. Regimul accelera acțiunile a ceea ce Andrei Cornea a numit atunci mașina de fabricat fantasme.
Tocmai pentru a neutraliza aceste tentative de consolidare pluralistă, puterea, dominată de nostalgicii totalitarismului, a recurs la armele comuniste tradiționale: instigarea la ură, demonizarea adversarilor, propaganda deșănțată împotriva celor bănuiți de orientare pro-occidentală. Lucrurile au început încă din ianuarie 1990, s-au agravat în lunile următoare, au atins paroxismul în iunie 1990, odată cu invitarea minerilor (conduși de securiști în civil) să anihileze societatea civilă și partidele democratice. Asemeni comuniștilor din perioada 1944-1947, politrucii feseniști au construit un întreg eșafodaj pseudo-teoretic pentru a compromite democrația liberală și piața liberă. Ion Iliescu perora despre „democrație originală”, iar Brucan îi ținea isonul cerând un regim „fără isme și fără partide”. Adică doar cu fesenism. Se năștea un nou sistem monopolist, o nouă nomenklatură kleptocratică. SRI-ul era o prelungire a unei niciodată pe deplin desființate Securități. În locul transparenței democratice, domnea opacitatea mafiotică.
Mineriada din iunie fusese pregătită de ofensivele urii derulate la Televiziunea Română (ce-și zicea „Liberă”) condusă de Răzvan Theodorescu (adjunctul său era fostul colaborator al Securității, Emanuel Valeriu - vezi volumul de memorii al Ioanei Măgură-Bernard apărut la Curtea Veche acum mai mulți ani). Se miza pe instincte șovine, pe anxietăți, nevroze și fobii colective. Se cultiva deliberat amnezia, resentimentul și ignoranța. Caracteristicile noului regim erau: anti-capitalismul, anti-pluralismul, anti-liberalismul, anti-occidentalismul și anti-intelectualismul. Era, de fapt, o combinație de fascism rezidual și de bolșevism camuflat. Când Iliescu a adus la putere Patrulaterul Roșu, am scris împreună cu Mircea Mihăieș un articol în trimestrialul londonez East European Reporter despre restaurarea infamiei.
Începând din 1990, s-a purtat o campanie mizerabilă împotriva acelor intelectuali legați de tradiția păltinișeană. Aș lărgi subiectul, spunând că a fost și este vorba de atacuri împotriva moștenirii lovinesciene (E. Lovinescu, dar și Monica Lovinescu). Cineva ar trebui, poate, să facă o „arheologie” cât mai profund documentată a acestor ofensive anti-culturale. Poate că detonatorul a fost apariția Apelului către lichele al lui Gabriel Liiceanu (decembrie 1989), ori înființarea editurii Humanitas cu al său program de proces al comunismului pe calea cunoașterii, a cărților, ori formarea GDS-ului, ori Proclamația de la Timișoara din martie 1990. Cel mai probabil, toate patru.
Nomenklatura trăia sub semnul angoasei, nu putea suporta contestația permanentă. Trebuia găsită o armă pentru ceea ce ei numeau „nimicirea dușmanului”. Cu mult înaintea unor forumuri și bloguri securiste, România Mare, Azi, Dimineața, Europa, Totuși iubirea și alte asemenea imunde publicații își făceau un titlu de glorie din insultarea lui Andrei Pleșu și a lui Gabriel Liiceanu, apoi a lui H.-R. Patapievici. Vă mai amintiți campaniile din Ziua lui Roșca Stănescu împotriva lui Gabriel Liiceanu, a lui Mihai-Răzvan Ungureanu, a lui Andrei Pleșu, a lui Teodor Baconschi? Vă mai amintiți campania Antenelor și a Jurnalului Național împotriva ICR și a lui Horia Patapievici? În mai 2006, acel ziar publica pe prima pagină un text absolut aberant împotriva mea, o mostră de ceea ce se cheamă reptile journalism, cu titlul „Agentul Volodea” (semnat de un personaj care s-a dovedit apoi că fusese informator al Securității). Ulterior, SRS și-a cerut scuze public, dar infamia avusese loc. Discursul urii despre care a scris Gabriel Liiceanu s-a insinuat cu perfidie în ceea ce se numește mainstream. În România ultimilor ani a devenit cool să urăști. Civilitatea și decența se află, de ani de zile, sub asediul a ceea ce Andrei Pleșu a numit obscenitatea publică. Veleitarismul nătâng exultă obraznic.
Gravissim este când se pune sub semnul întrebării, de către alți intelectuali, chiar onoarea colegilor lor. Când oameni care își fac datoria față de valorile în care cred, pe care și le asumă onest, fără urmă de echivoc, sunt numiți „sinecuriști”, „camarilioți”, „pupincuriști”, „lingăi”, „oportuniști pentru eternitate” și câte altele. Când lui Mircea Cărtărescu i se nega la un moment dat cinstea intelectuală pentru că îndrăznise să scrie exact ceea ce gândea...
Recitiți Adevărul din perioada Darie Novăceanu și veți găsi lucruri înspăimântătoare pe linia demonizării și stigmatizării intelectualilor critici (inclusiv Doina Cornea, Ana Blandiana, N. Manolescu, Petre Mihai Băcanu, Gabriela Adameșteanu, Gh. Grigurcu, Andrei Cornea, Smaranda Enache, etc.). Se reluau sintagmele otrăvite din paginile Săptămânii și ale Luceafărului lui Fruntelată & co. În Azi, un jurnalist fesenist de frunte scria că „GDS-ul este cea mai nocivă coloană a 5-a din istoria României”. Ceea ce s-a petrecut în special după 2007, a fost, cum a scris cândva Horia Patapievici, ocuparea centrului de către voci extremiste, migrarea unor intelectuali aparent onorabili în direcții unde nu te-ai fi așteptat să-i găsești vreodată. Ecourile acestor abdicări se traduc în poluarea atâtor spații de exprimare publică. Tocmai din acest motiv, cum spuneam, numeroși intelectuali publici au ales să tacă, iar mulți oameni decenți nu mai scriu pe forumuri.
Mă îndoiesc însă că acesta este răspunsul la fenomenul discutat aici. Tăcerea nu este soluția, ci doar prelungirea problemei. Agonia spiritului critic nu poate și nu trebuie să fie încurajată. Vocile lucide au datoria să se exprime public, chiar dacă acest lucru se soldează cu știutele injurii. Fac parte dintre cei care cred că trecutul nu este repetabil și că libertatea este salvată de fiecare voce care nu ezită să o susțină. Orice ar crede canaliile cinice și demagogii narcisiști, România anului 2018 este categoric diferită de aceea a anului 1990. Cei care încearcă să reînvie un naționalism de paradă, pompierist, xenofob, occidentofob, intelofob și vid de conținut, ar face bine să-și amintească (și) de acei ani și să înțeleagă că riscă să împingă țara într-o fundătură istorică.
