Să amintim fie doar și remarcabila sa carte, Ceaușescu, anii numărătorii inverse (Polirom, 2002), o îmbinare fericită a metodei biografice cu analiza socială.
Câmpeanu a fost ilegalist, a împărțit la un moment dat celula de la Jilava cu Nicolae Ceaușescu (născut în ianuarie 1918). A făcut pușcărie în timpul războiului la Penitenciarul Special Caransebeș, despre care a scris în anii ’60 un volum de versuri. Avea o minte brici și o sete intelectuală insațiabilă. A părăsit munca de activist, a mers ca doctorand la „Ștefan Gheorghiu”, unde și-a susținut teza—cred că în 1963—cu o lucrare despre „Condiționarea socială a artei în socialism”.
L-am cunoscut pe Pavel Câmpeanu încă din adolescență, părinții mei și el frecventau prieteni comuni. Știam că lucrase la Secția Externă a CC al PMR în anii ’50, fiind subordonat Ghizelei Vass. A ținut legătura din partea PMR cu conducerea Partidului Comunist din Grecia, aflată în exil la București, și cu emigrația cominformistă (anti-Tito) din Iugoslavia.
Mai ales după 1965, Puiu (cum îi spuneau apropiații) s-a despărțit tot mai tranșant de leninism. A căutat să explice stalinismul folosind grile interpretative neo-marxiste. A lucrat ca șef al Oficiului de Sondaje al Televiziunii, apoi s-a pensionat. Nu a cântat, sub nicio formă, osanale comunismului dinastic. Spre deosebire de fostul său coleg de la CC, Ion Ianoși, n-a publicat în Scînteia penibile „reportaje din actualitatea socialistă”. A scris, din ce țin minte, o carte despre Kafka. N-a apărut, se publicase de-acum monografia lui Radu Enescu, nu era loc pe piața de carte din România comunistă pentru două volume dedicate autorului Coloniei penitenciare și al Procesului.
Câmpeanu scria pentru sertar. Parte din manuscrisele sale au ajuns în Statele Unite, unde a publicat o densă trilogie. Semnate la început sub pseudonim (Pablo Garcia Casals), era limpede pentru cei avizați cine era autorul. Nu am acum timpul să intru în numeroase și revelatoare detalii. Să spun că ne-am aflat în câteva ocazii pe poziții diferite privind hermeneutica și metodologia investigării comunismului românesc.
În ultimii săi ani de viață am trecut amândoi peste ceea ce ne despărțise. Mi-am dat seama tot mai mult că, putând alege între demnitățile oferite de guvernarea FSN (precum un Radu Florian ori un Dan Marțian), Pavel Câmpeanu a decis să devină, alături de prietenii săi mai tineri, Călin Anastasiu și Alin Teodorescu, membru fondator al GDS.
A fost un spirit anti-totalitar, un intelectual nonconformist, iar moștenirea sa teoretică merită pe deplin să fie cunoscută și cultivată. L-am vizitat în vara anului 2002 în apartamentul său din cartierul Floreasca. Era fragil, se mișca greu, dar mental era perfect alert, cu un acut simț al umorului. Mersesem la el împreună cu prietena noastră comună, profesoara Gail Kligman de la UCLA. S-a pornit o furtună infernală. Cer negru, fulgere înfiorătoare. Pavel era perfect calm, chiar surâdea. Știa că, oricât de amenințătoare ar fi o furtună de vară, după o ploaie torențială se arată din nou soarele. Și s-a arătat...
Textele din rubrica Agora reprezintă opiniile autorilor și nu exprimă, neapărat, poziția Europei Libere.
Facebook Forum