„Cred că înainte de a răspunde, aș vrea să mărturisesc – ca și cum mi-aș mărturisi un păcat – un gând al meu de acum un an, din momentul declanșării pandemiei. Mie mi se părea că dincolo de pericole, suferințe și dificultăți, această perioadă de încetinire a ritmului vieții obișnuite, de distanțare socială și de favorizare a interiorizării, a singurătății fiecăruia cu el însuși va funcționa ca un prilej de exorcizare. Mi se părea că – așa cum s-a întâmplat în zilele cutremurului din '77 și în zilele din decembrie 1989 – în prezența morții oamenii vor deveni nu numai mai buni, ci și mai frumoși, mai atenți unii cu alții.
Ceea ce în mod evident nu s-a întâmplat.
În loc să fie folosită ca un nesperat cadru favorizant al introspecției și meditației, liniștea a făcut să se audă mai bine exasperările, insatisfacțiile și frustrările. Iar ceea ce s-a întâmplat cu oamenii, s-a întâmplat într-un mod mai dramatic încă cu societatea, cu țara, cu țările. Pentru că una dintre marile și surprinzătoarele descoperiri ale pandemiei a fost că nu numai oamenii sunt peste tot la fel, ci și țările, indiferent dacă mari sau mici, dacă bogate sau sărace, își pierd la fel cumpătul în fața primejdiei, reacționează la fel de dezarticulat, de contradictoriu.
Nu cred că autoritățile românești s-au descurcat mai stângaci și mai lipsit de inteligență și de înțelepciune decât autoritățile din alte țări, în aceste condiții extreme, dovadă că în analizele europene ale momentului pe temele de viață și de moarte nu ne aflăm pe ultimele locuri. Dar pandemia a funcționat peste tot ca o radiografie fără milă a tuturor vechilor tare și neîmpliniri, iar ceea ce ni s-a dezvăluit astfel este înspăimântător. De la infrastructura conductelor de apă caldă la cea a instalațiilor electrice, de la structura contradictorie și lipsită de rigoare a sistemelor de salarizare și recompensare până la structura strigătoare la cer a sistemului de pensii, de la structura programelor școlare până la structura nesigură și adesea suspectă a relațiilor dintre puterile funcționând în statul care ar trebui să fie de drept, totul este deteriorat, învechit, nemaifuncțional, greșit, putred, totul trebuie restructurat, refăcut, regândit, așezat pe alte baze, mai corecte, mai logice, mai raționale, mai oneste. Este un moment al adevărului pentru care ar trebui poate să îi fim recunoscători pandemiei care l-a făcut posibil. Un moment pe care – dacă ne va îngădui corupția, iresponsabilitatea și tembelismul devenite endemice – l-am putea folosi pentru a ieși din dezastrul ultimelor decenii încercând să gândim în sfârșit un proiect de țară, parte a unei lumi care ea însăși este obligată să-și revadă proiectele”.
