După o lectură din Ortega y Gasset (Spania neverebrată, Humanitas, 1997)
Ortega (p. 12): „…nu-mi este prea limpede de ce pesimismul ar fi neapărat blamabil“. Sînt vremuri, într-adevăr, în care „pesimismul“ e rațiunea însăși, o sănătoasă cale de mijloc între euforie și disperare. Dacă, după decembrie 1989, românilor le-a lipsit ceva, s-ar putea spune că tocmai pesimismul le-a lipsit. În stupoarea eroică generală, nimeni nu era pregătit să se îngrijoreze.
Un pesimism sănătos ar fi trebuit să ne prevină că, după căderea comunismului, greul abia avea să înceapă. Ar fi trebuit să pricepem că lucrurile nu se vor schimba peste noapte, că vom fi sufocați de inerții, confuzii și exaltări pernicioase, că aproape totul trebuie luat de la capăt și că, pentru o întreprindere de asemenea anvergură, nu aveam încă potențialul și acumulările necesare: ne lipseau oamenii, ne lipseau proiectele.
Am fost luați prin surprindere, cum ni s a mai întîmplat – în alt context – în 1947. Fără experiența, bine asimilată, a unei astfel de răsturnări, fără o reflecție sistematică asupra perspectivelor, fără preambulul subversiv, pregătitor, pe care societatea civilă a altor foste țări comuniste (Polonia, Cehia, Ungaria) l-au construit sub dictatură, aveam puține șanse să reușim.
De fapt, n-am fi putut avea decît una: să diagnosticăm prompt și corect dificultatea, să înțelegem că prăbușirea comunismului nu este soluția „finală“, ci problema de rezolvat; un început, nu o încununare. Am preferat euforia. Am ales „optimismul“, sărbătorescul. Nu putea urma decît dezamăgirea și, la limită, pierderea speranței. Și asta pentru că am ratat ceasul pesimismului riguros, al evaluării lucide.
Citește articolul integral pe dilemaveche.ro
Facebook Forum