Rusia a intrat în 1922 cu un guvern instabil care guverna în special prin legea marțială, cu un război civil continuu, o foamete care se răspândea în regiunea Volga și părți ale țării ocupate de forțele de intervenție străine. Pe plan international, era considerată încă un paria.
Dar până la sfârșitul anului, bolșevicii marcaseră cea de-a cincea aniversare a loviturii de stat din 1917, cunoscută sub numele de Revoluția din Octombrie, aproape puseseră capăt războiului civil împotriva așa-ziselor forțe capitaliste și monarhice, goniseră din țară mare parte din trupele străine și semnaseră primul tratat de pace international, cu Germania.
La 30 decembrie 1922, reprezentanții guvernelor sovietice ale Rusiei, Ucrainei, Belarusului și Republicii Transcaucaziane au urcat pe scena Teatrului Bolșoi din Moscova pentru a proclama formarea unei noi țări, care în mai puțin de două generații va deveni o superputere globală - Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS).
Privind retrospectiv, 1922 pare însă un an fatidic pentru Rusia și vecinii ei, un an în care țara s-a rupt decisiv de trecutul său. În materie de politică, afaceri externe și cultură, au avut loc evenimente și au fost luate decizii care au pus bazele a decenii de opresiune totalitară instituționalizată.
Anul acesta vor fi aniversate mai multe evenimente pe care președintele rus Vladimir Putin și alții care susțin că prăbușirea Uniunii Sovietice a fost o „catastrofă geopolitică” ar prefera să nu și le amintească.
Ascensiunea unui „sociopat”
„Acesta este primul an în care am avut ocazia să ne dedicăm eforturile sarcinilor reale, principale și fundamentale ale construcției socialiste”, a declarat liderul revoluționar și fondatorul sovietic Vladimir Lenin, în sesiunea de închidere a celui de-al 11-lea congres al partidului bolșevic din Moscova, pe 2 aprilie 1922, într-un discurs axat pe planurile sale economice.
„În ultimul an am arătat destul de clar că nu putem conduce economia”, recunoștea Lenin. „Fie dovedim contrariul în anul viitor, fie puterea sovietică nu va putea exista”.
Dar, retrospectiv, cea mai de rău augur decizie a congresului a fost numirea unui nou secretar general de partid: Josef Stalin, un fost student la seminar în vârstă de 43 de ani, devenit revoluționar.
„Acesta a fost unul dintre cele mai fatidice momente ale Revoluției Ruse și, într-adevăr, ale secolului al XX-lea”, a scris istoricul cultural englez Kevin Jackson în cartea sa din 2012, „Constelația geniilor: 1922, anul 1 al modernismului”.
Deși postul era încă departe de puterea totală pe care o va exercita Stalin în anii următori, i-a oferit acestuia oportunitatea de a controla aparatul birocratic care avea să domine tot mai mult țara. Lenin, care avea să moară doi ani mai târziu, avea să regrete decizia de a-l numi pe Stalin secretar general.
Având o sănătate precară încă din 1921, Lenin a suferit un accident vascular cerebral în mai 1922 și un al doilea în decembrie. În acea lună, Stalin a preluat personal controlul asupra îngrijirii lui Lenin și asupra celor care aveau acces la el.
În ultimele săptămâni ale anului 1922 și în primele zile ale noului an, Lenin a dictat un testament final în care și-a îndemnat camarazii să „se gândească la o modalitate de a-l înlătura pe Stalin” din postul său. Cererea de înlăturare a lui Stalin a fost singura propunere concretă din întregul testament al lui Lenin. „Această împrejurare poate părea a fi un detaliu neglijabil... dar este un detaliu putea avea o importanță decisivă”, a scris el.
„Stalin a fost un sociopat”, a declarat istoricul Universității Princeton și biograful lui Stalin, Stephen Kotkin, într-un interviu din 2017 pentru RFE/RL.
„[El] nu a demonstrat compasiune sau îndoieli în politicile sale.”
Teroare „mai organizată”
La 2 februarie 1922, faimoasa Comisie extraordinară a Rusiei -- prescurtată ca ChK sau CEKA - a fost transformată în Direcția Politică de Stat (GPU) din subordinea Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne (NKVD). Sub conducerea nemilosului Feliks Dzerzinski, poliția secretă Ceka impuseseră politica lui Lenin de „teroare roșie”, care a fost proclamată în septembrie 1918.
„Nu luptăm împotriva unor indivizi singuri”, scria revoluționarul bolșevic și ofițerul Ceka Martin Latsis în jurnalul Teroarea Roșie, în noiembrie 1918. „Exterminăm burghezia ca clasă... Aceasta este esența Terorii Roșii”.
Aparent, mișcarea de a transforma CEKA în GPU a făcut parte dintr-un demers general de a stabili instituții stabile și control politic asupra agențiilor guvernamentale. Cu toate acestea, plângerea privind birocrația în plină expansiune devenea atât de proeminentă încât a dat naștere unui întreg gen satiric sovietic, începând cu poemul Conferință-Nebunie (Prozasedavshikhsya) al lui Vladimir Mayakovsky, din 1922.
Reorganizarea CEKA ar fi putut frâna Teroarea Roșie. În schimb, a instituționalizat multe dintre cele mai flagrante practici ale organizației, inclusiv persecuția țintită a oponenților politici.
„CEKA a fost transformată în GPU, ceea ce a pus-o sub un anumit grad de control politic, ceea ce înseamna o reducere a terorii”, a declarat istoricul din Sankt Petersburg Boris Kolonsky pentru Serviciul rus al RFE/RL, în 2021.
„Pe de altă parte, teroarea a devenit mai organizată.” „În 1922, ei au organizat procesul social-revoluționarilor”, a spus Kolonsky, referindu-se la principalul rival politic rămas al bolșevicilor.
„Și una dintre cele mai dure restrângeri a fost restricția privind discuțiile libere și facțiunile în cadrul partidului bolșevic însuși”. Pe măsură ce amenințarea reprezentată de armatele albe în războiul civil a scăzut, această nouă structură s-a întors spre interior.
Reforma a însemnat că autoritatea CEKA de a efectua execuții extrajudiciare a fost eliminată temporar, dar GPU a extins rapid practica de a trimite „dușmani” politici și economici în exil în Siberia și în Nordul Îndepărtat.
Prima tabără din ceea ce a devenit sistemul gulag a fost deschisă pe Insulele Solovețki din Marea Albă, în 1923. Un an mai târziu, agenții GPU au fost din nou autorizați să efectueze execuții „în anumite circumstanțe”.
„Ajutor generos... Calamitate teribilă”
De departe, cel mai îngrozitor eveniment din Rusia și din lume în 1922 a fost foametea din regiunea Volga și nu numai. Se estimează că cel puțin 5 milioane de oameni au murit în ceea ce la acea vreme a fost una dintre cele mai grave catastrofe non-militare din Europa din Evul Mediu până atunci.
„În 1921-22 am văzut o foamete masivă, cu un număr oribil de victime”, a declarat istoricul rus Viktor Kondrashin pentru RFE/RL în septembrie.
„A fost ceva care amintea de începutul secolului al XVII-lea, foametea din Epoca Necazurilor, atât în ceea ce privește numărul de oameni din regiunea afectată, cât și numărul morților”.
Foametea a fost cauzată de un mix de evenimente - o secetă majoră a lovit o țară deja epuizată de Primul Război Mondial și Războiul Civil. În plus, bolșevicii - lipsiți de armatele albe de accesul la regiunile producătoare de alimente din Ucraina și Siberia - au efectuat rechiziții inumane de cereale în regiune.
„Au fost documentate fapte îngrozitoare”, a spus Kondrashin. „Canibalism, gropi comune și sinuciderea unor familii întregi mânate de foame”. În 1918, Lenin l-a trimis pe Stalin în orașul sudic Tsaritsyn - numit mai târziu Stalingrad și acum Volgograd - pentru a rechiziționa alimente.
Ordinul lui: „Fii fără milă”. „Fii sigur că mâna noastră nu va tremura”, a răspuns Stalin. „Nu vom arăta milă nimănui”. În iulie 1921, scriitorul Maxim Gorki a lansat un apel „către toți oamenii cinstiți” pentru a ameliora foametea.
Apelul a ajuns pe biroul secretarului american de comerț Herbert Hoover, care a răspuns că este gata să creeze un program al Administrației Americane de Ajutor (ARA) în Rusia, dacă guvernul sovietic îl va solicita în mod formal și cu condiția că asistența nu ar înseamna recunoașterea americană a guvernului bolșevic.
Oferta a fost extrem de controversată în Statele Unite, unde mulți din dreapta politică susțineau că foametea ar putea pune capăt bolșevismului în Rusia. Hoover a insistat însă că „trebuie să facem o oarecare distincție între poporul rus și grupul care a pus mâna pe guvern”.
Mulți din guvernul sovietic, în special Leon Troțki, s-au opus, de asemenea, planului, susținând că ajutorul va duce în curând la înființarea de afaceri și bănci americane în Rusia, potrivit „O slujbă rusească: povestea uitată despre cum America a salvat Uniunea Sovietică de la ruină”, o monografie din 2019, de Douglas Smith.
Cu toate acestea, sovieticii au acceptat imediat condițiile lui Hoover. Un acord a fost semnat în august 1921, iar Congresul SUA a alocat 20 de milioane de dolari pentru program. Socotind contribuția de 18 milioane de dolari a guvernului rus și donațiile private, Hoover a strâns aproximativ 78 de milioane de dolari pentru cauză.
În 1922, ARA hrănea 10 milioane de oameni pe zi, aducând cel puțin 768 de milioane de tone de alimente. Programul a angajat, de asemenea, 125.000 de ruși în zonele afectate. ARA a oferit, de asemenea, haine, încălțăminte și medicamente. A ajutat aproximativ 16.000 de spitale care tratau zilnic peste jumătate de milion de oameni.
Proiectul a îmbunătățit salubritatea și a prevenit focarele de holeră și alte boli în regiune. De asemenea, a adus mii de tone de semințe de cereale, care au contribuit la recolte extraordinare și profituri de export pentru guvernul sovietic în 1922 și 1923.
„Guvernul națiunii ruse nu va uita niciodată ajutorul generos care le-a fost oferit în teribila calamitate și pericolele pe care le-au prevenit”, a scris liderul bolșevic Lev Kamenev, vicepreședintele Efortului Rus de Ameliorare a Foametei, într-o scrisoare către reprezentantul ARA, William Haskell.
În februarie 1923, când ARA estima că 8 milioane de ruși mai aveau nevoie de ajutor pentru a nu suferi de foamete, guvernul sovietic anunța planurile de a relua exporturile de cereale.
Sprijinul occidental pentru programul ARA Rusia s-a erodat și mai mult în martie, când guvernul sovietic a dat în judecată mai mulți clerici ortodocși ruși și un preot catolic, Konstantin Budkevich, pentru organizarea de proteste pașnice împotriva confiscării de stat a proprietăților bisericii.
Toți inculpații au fost condamnați la pedepse lungi de închisoare, cu excepția lui Budkevich, care a fost executat în weekendul Paștelui catolic și îngropat într-o groapă comună.
ARA a decis să-și încheie operațiunea.
„Domnul Hoover a spus că niciodată nu a fost atât de bucuros să termine o misiune ca această sarcină din Rusia”, a raportat un oficial al Departamentului de Stat.
„…[El] a fost complet dezgustat de bolșevici și nu a crezut că un guvern funcțional ar putea fi creat vreodată sub conducerea lor”. Sub Stalin, în anii 1930 și mai departe, „istoria ARA a fost ștearsă sau distorsionată dincolo de recunoaștere”, a scris Smith în cartea sa.
Oficialii și rușii obișnuiți care au participat la proiect au fost epurați și persecutați în anii 1950. Ediția din 1950 a Marii Enciclopedii Sovietice scria că ARA era menită „să creeze un aparat în Rusia sovietică pentru activitățile de spionaj și distrugere și pentru sprijinirea elementelor contrarevoluționare”.
Un manual școlar din 1962 arăta că scopul ARA era „de a organiza în secret o forță insurecțională”, adăugând că presupusul complot a fost dejucat de GPU. Efortul ARA a fost comparabil, a susținut Smith, cu asistența oferită de Europa și Statele Unite țărilor fostelor sovietice după prăbușirea Uniunii Sovietice.
„Între 1992 și 2007, guvernul SUA a oferit asistență în valoare de 28 de miliarde de dolari țărilor din fosta Uniune Sovietică”, a scris Smith. „Numai în 1999, Rusia a cerut ajutor de 5 milioane de tone de alimente din partea Statelor Unite, în valoare de aproape 2 miliarde de dolari... Pentru 1999-2000, ajutorul alimentar american și european pentru Rusia l-a depășit pe cel acordat întregului continent african”.
Întâlniri secrete
La 16 aprilie 1922, Rusia sovietică a renunțat la izolarea sa internațională totală prin semnarea Tratatului de la Rapallo cu Germania. După Primul Război Mondial și Tratatul de la Versailles, ambele țări au fost izolate din punct de vedere diplomatic.
Tratatul de la Rapallo a restabilit relațiile diplomatice dintre cele două țări și a deschis calea pentru o cooperare economică stimulată. Deși pactul nu conținea prevederi militare, el a deschis calea unei colaborări intense - cu încălcarea tratatului de la Versailles - care a fost inițiată într-o serie de întâlniri secrete în vara anului 1922.
În următorii câțiva ani, Germania a deschis o școală de aviație, o fabrică de arme chimice și un teren de testare pentru războiul cu tancuri în Uniunea Sovietică.
„Aceste baze au ajutat la modernizarea Armatei Roșii și au jucat un rol central în dezvoltarea tehnologiilor militare care au permis renașterea armatei germane sub Hitler”, a scris analistul Ian Johnson pe blogul War On The Rocks, în 2016.
În Germania, semnarea Tratatului de la Rapallo a fost văzută de unii ca un indiciu al unei „amenințări evrei-bolșevice” care se profila la adresa țării lor. A dus la creșterea activității extremei drepte și a celor care o finanțau.
În iunie 1922, la doar două luni după ce a semnat tratatul, ministrul german de externe Walther Rathenau a fost asasinat de un grup terorist de dreapta. Într-unul dintre primele sale discursuri de anvergură de la München, în august 1922, Adolf Hitler a avertizat cu privire la „apropierea bolșevismului evreiesc sub protecția republicii”. În Italia, liderul fascist Benito Mussolini a devenit prim-ministru în octombrie.
Nu există loc pentru „eretici, visători, rebeli”
1922 a fost un an fatidic pentru Rusia și din punct de vedere cultural. Comparând cultura rusă din 1920 - de la artele vizuale la literatură, de la muzică la dans, la artele aplicate și nu numai – cea de 15 ani mai târziu suferise o transformare drastică.
Istoricul de artă Camilla Gray consideră în studiul său „Experimentul rusesc în artă: 1863 - 1922” că 1922 este finalul uneia dintre cele mai remarcabile explozii culturale din istorie.
În 1922, Boris Pilnyak a publicat „Anul gol”, o capodoperă impresionistă care este primul roman rusesc scris în întregime după lovitura de stat din octombrie 1917.
La 21 aprilie 1938, a fost condamnat pentru complotul de a-l ucide pe Stalin și, în aceeași zi, a fost împușcat în ceafă și îngropat într-o groapă comună de la poligonul Kommunarka din Moscova.
Tot în 1922, Yevgeny Zamyatin ținea lecturi private ale romanului său distopic „Noi”, pe care îl finalizase în anul precedent - același an în care a scris un eseu profetic intitulat „Îmi este frică”, care susținea că nu părea să existe loc în statul bolșevic pentru „nebuni, pustnici, eretici, visători, rebeli și sceptici”.
Zamyatin a murit în exil, la Paris, în 1937.
Deși romanul „Noi” a fost publicat la New York în engleză în 1924 și în cele din urmă în rusă în 1952, în Uniunea Sovietică a fost publicat abia în 1988, cu trei ani înainte de prăbușirea sa. În 1967, criticul emigrant de origine rusă Mirra Ginsburg scria: „La fel ca [Mikhail] Bulgakov și [Isaak] Babel, Zamiatin ne oferă o privire despre ceea ce ar fi putut deveni literatura rusă postrevoluționară dacă independența, îndrăzneala și individualitatea nu ar fi fost eliminate atât de nemilos de dictatură.”
Pe măsură ce bolșevicii și-au asigurat puterea odată cu scăderea războiului civil, conducerea și-a îndreptat tot mai mult atenția către refacerea societății.
În 1921, guvernul a pus ochii pe Biserica Ortodoxă Rusă. Inițial, scopul campaniei a fost de a confisca cât mai multe proprietăți bisericești, dar până în 1922 Lenin avea planuri mai ambițioase. Într-un memoriu din 19 martie 1922, Lenin a cerut o „întâlnire secretă” între liderii politici, șefii GPU și ai Comisariatului Poporului de Justiție.
O „rezoluție secretă” va fi adoptată, a scris el, ordonând ca deposedarea completă a Bisericii să fie „realizată cu o hotărâre nemiloasă, fără a lăsa nimic în îndoială și în cel mai scurt timp”.
„Cu cât este mai mare numărul clerului reacționar și al burgheziei reacționare pe care reușim să-i împușcăm cu această ocazie, cu atât mai bine, pentru că tocmai acum acestui „public” trebuie să i se predea o lecție în așa fel încât să nu îndrăznească să se gândească la niciun fel de rezistență timp de câteva decenii”, a scris liderul bolșevic.
Istoricul din Sankt Petersburg Aleksandr Margolis a declarat pentru RFE/RL, într-un interviu din 2016, că campania împotriva Bisericii a fost realizată „în cel mai barbar mod”.
„Desigur, clerul a încercat să o oprească cumva”, a spus el. „Dar răspunsul a fost clar: cu cât spânzurăm mai mulți dintre ei, cu atât mai bine.” În noaptea de 12 spre 13 august, bolșevicii i-au bărbierit pe mitropolitul Petrograd Veniamin și pe alți clerici de rang înalt din oraș și i-au îmbrăcat în zdrențe.
Subterfugiul era necesar pentru ca soldații din plutonul de execuție să nu știe că execută duhovnici. Au fost executați la marginea orașului și îngropați într-o groapă comună.
În 1992, la câteva luni după ce Uniunea Sovietică a încetat să existe, Veniamin și câțiva dintre cei executați împreună cu el au fost canonizați ca sfinți ortodocși ruși și a fost ridicat un cenotaf pentru ei în Mănăstirea Sf. Aleksandr Nevski din Sankt Petersburg.
Decretul de canonizare stabilește ca „rămășițele lor prețioase, dacă vor fi găsite vreodată, să fie considerate moaște sfinte”.
Lenin avea planuri similare și pentru elita intelectuală a Rusiei. Într-un articol publicat la 12 martie 1922 și intitulat „Despre semnificația materialismului militant”, Lenin i-a denunțat pe intelectuali drept „lași absolvenți ai clericalismului” și democrația ca „libertatea de a predica orice este în avantajul burgheziei, de a predica ideile cele mai reacţionare, ca religia, obscurantismul, apărarea exploatatorilor etc.”
Campania a culminat în septembrie-noiembrie 1922, când trei nave au plecat de la Petrograd către vest. La bord, agenții GPU i-au adunat pe unii dintre cei mai importanți gânditori ai țării și familiile lor, în mare parte deposedați și trimiși în exil.
Așa-numitele nave filosofice i-au dus pe filozofii Nikolai Lossky, Yuly Aikhenvald, Nikolai Berdyayev, Serghei Bulgakov și Semyon Frank. L-au luat și pe Ivan Ilyin, un gânditor fascist care a scris un articol din 1933 intitulat „Național Socialism: un nou spirit”.
Ilyin a fost lăudat de Putin și, în 2005, actualul președinte rus s-a implicat personal pentru ca rămășițele lui Ilyin să fie reînhumate la Moscova. El a sfințit mormântul în 2009.
Nu toți cei aproape 300 de intelectuali care au fost expulzații din țară în 1922 au fost celebri. Printre ei s-au aflat medici, avocați, educatori, economiști și alții.
Cineastul rus Aleksei Denisov, al cărui documentar din 2002 „Exodul rusesc” a prezentat primul val de emigrare rusă, a declarat în 2012 că, în total, se estimează că rușii exilați din țară între 1922 și 1939 au publicat peste 13.000 de lucrări academice după părăsirea Uniunii Sovietice.
În mai 1922, un grup de artiști din Moscova a format Asociația Artiștilor din Rusia Revoluționară (AKhRR). A fost precursorul direct al Uniunii Artiștilor din Uniunea Sovietică, care a fost creată în 1932.
Ideologia grupului era că „conținutul didactic” al unei opere de artă era mult mai important decât meritele sale estetice.
„Arta trebuie să fie de înțeles pentru mase”, a fost ideologia grupului, la fel ca „realismul eroic”. Artiștii trebuiau să-și aleagă temele pe baza nevoilor „societății și ale partidului”. Marea Enciclopedie Sovietică din 1950 arăta că grupul a fost „cea mai avansată organizație artistică” a perioadei și că „a marcat începutul victoriei decisive a realismului în arta sovietică”.
