Printre ei, un tânăr jurnalist freelancer din Marea Britanie, stabilit încă din 1986 la Budapesta. Într-o întâlnire pe care acesta o avusese la sediul BBC din Londra, cu câteva zile înainte ca Revoluția să izbucnească la Timișoara, tânărul le spusese colegilor săi că Ceaușescu va cădea până la finalul anului.
Toți au zâmbit ironic și au catalogat observația lui ca pe o simplă aflare în treabă a unui aventurier care nu avea nimic mai bun de făcut decât să-și piardă vremea prin România, unde nimic nu părea că se va mai schimba vreodată.
Patru zile mai târziu, britanicul, pe numele său Nick Thorpe, căruia regimul Ceaușescu i-a interzis să mai intre în România după reportajele pe care le făcuse de la Brașov în 1987, despre revolta muncitorilor, era acum în vama Nădlac, unde ciocnea un pahar de pălincă cu grănicerii români, care l-au recunoscut și l-au primit cu brațele deschise, așa cum au făcut cu mai toți jurnaliștii străini în acele zile.
Thorpe era printre primii jurnaliști străini care intrau într-o țară eliberată de sub dictatura comunistă, unde oamenii așteptau cu sufletul la gură să spună lumii întregi despre înfometarea, umilința și abuzurile sistematice la care regimul ceaușist îi supusese atâția ani.
Într-un interviu prin Skype pentru Europa Liberă, Nick Thorpe și-a reamintit acele zile tumultoase, de urmă trei decenii, și a vorbit despre importanța evenimentului istoric atât din punct de vedere personal, cât și din perspectiva unui jurnalist care și-a petrecut aproape întreaga carieră relatând lumii despre Europa de Est înainte și după căderea Cortinei de Fier.
Europa Liberă: Nick Thorpe, vă mulțumim că sunteți alături de noi astăzi, prin Skype, de la Budapesta, și pentru că ați fost de acord să ne povestiți despre Revoluție și cum ați trăit acel decembrie. Înainte să vorbim despre acele zile memorabile, dați-mi voie să vă întreb cum vă raportați, din punct de vedere personal, la evenimentele din 1989 astăzi, 30 de ani mai târziu?
Nick Thorpe: „În primul rând, orice amintire de genul ăsta, mai ales una de un asemenea dramatism, te face să te simți privilegiat că ai putut să iei parte la așa ceva. Bineînțeles, în același timp, mă întreb ce s-a întâmplat cu lumea în care trăim, mai ales că eu, unul, mă îngrijorez cu privire la viitorul nostru, la direcția în care țara mea - Marea Britanie - se duce, la direcția în care țara mea adoptivă - Ungaria - se duce , dar și la contextul mai larg, al Uniunii Europene, la țările pe care am ajuns să le iubesc de-a lungul anilor: România, Bosnia sau Grecia spre exemplu. Deci, cred că am sentimente amestecate la această aniversare a 30 de ani de la Revoluție.”
Europa Liberă: Privind înapoi la acele zile, din punct de vedere jurnalistic, care ar fi un moment anume, în special unul legat de România, în care ați simțit că ați realizat ceva cu adevărat notabil?
Nick Thorpe: „E foarte greu să scot în evidență un moment anume, dar au fost multe momente în care m-am simțit cu adevărat fericit. De exemplu, când am trecut granița dintre Ungaria și România, pe 26 sau 27 decembrie 1989. Primisem interdicție să mai intru în România, după ce realizasem o serie de reportaje de la Brașov, imediat după revoltele din noiembrie 1987. Mi s-a spus că dacă voi mai încerca să intru în România, voi fi arestat și n-o să ajung mai departe de celula de la Aeroportul Otopeni. Asta mi-au transmis funcționarii Ambasadei României la Budapesta, când am făcut o cerere să fac un interviu cu Nicolae Ceaușescu, în 1988. Așa că, în acele zile friguroase de decembrie ‘89, după ce Ceaușescu fusese deja executat, când eu încercam să intru în România cu alți jurnaliști BBC, în vama românească, mi-au verificat numele în sistemul informatic computerizat furnizat României de americani. Mi-au găsit numele în data de baze și mi-au zis ceva de genul: „Ah, domnul Thorpe! Plănuiți să mergeți la Brașov?” Și le-am răspuns: „Da, dar și în alte orașe.” La care vameșul a scos o sticlă de țuică sau pălincă ceva și mi-a dat să beau o dușcă. La acea dată, drapelul era deja tăiat, găurit în centru. Și noi eram în acest peisaj suprarealist, în care stăteam în graniță și poșteam o sticlă de pălincă cu vameșii. A fost un moment de fericire, unul dintre cele mai interesante feluri de a intra într-o țară.
Dar pentru că eu aveam deja o experiență anterioară cu România, atunci când am venit la Brașov ca să relatez despre greva muncitorilor, care desigur că a fost un preludiu la tot ce s-a întâmplat în timpul Revoluției la Timișoara și în alte orașe din țară, am simțit că aparțin cumva în Europa de Est și că munca mea ca jurnalist are, cel puțin pe moment, o valoare.”
Europa Liberă: Îmi imaginez că a fost un moment destul de interesant să beți pălincă cu vameșii români în mijlocul unei revoluții. După care ce s-a întâmplat? Ați ajuns la Timișoara, nu? Un oraș care a suferit destul de mult în acele zile. Cum a fost experiența asta? Cum ați găsit România în mijlocul Revoluției?
Nick Thorpe: „Din moment ce eu locuiam deja în Ungaria din 1986 și veneam în regiune încă din 1983, deci vizitasem România de câteva ori, în special Transilvania, dar și București, Iași și alte locuri, în toamna lui ‘89 părea că România va fi lăsată pe dinafară de valul revoluțiilor. Am fost în Piața Wenceslas din Praga când a avut loc Revoluția de Catifea din Cehoslovacia, deci eram oarecum obișnuit să văd sute de mii de oameni în stradă, cu lumânări în mână sau agitând mănunchiuri de chei în semn de protest și ca mesaj pentru comuniști să părăsească clădirile oficiale. Am fost în Germania de Est, chiar după căderea Zidului Berlinului… De fapt, eram chiar în Germania de Est când am auzit la Radio BBC că se întâmplă ceva la Timișoara. Chiar am spus, într-un interviu la BBC undeva în 19 sau 20 decembrie, că Ceaușescu nu prinde Anul Nou.”
Europa Liberă: Ați prezis asta? Serios?
Nick Thorpe: „Da, am prezis asta, pentru că văzusem pe pielea mea cât de brutal poate fi comunismul, dar și cât de puternice erau sentimentele naționaliste în fiecare dintre țările est-europene, sentimente înăbușite atât de mult timp de autoritățile comuniste. Plus dorința oamenilor, mai ales a tinerilor, pentru schimbare, pentru libertatea în toate sensurile sale. Desigur, era vorba de libertate economică în primul și în primul rând, dar și despre libertatea de a spune și gândi ce vrei fără teama că statul sau serviciile secrete te vor pedepsi în vreun fel sau altul pentru asta.”
Când am ajuns în Timișoara, România arăta fix așa cum arătase dintotdeauna pentru mine, mai ales iarna. Nu era destulă mâncare… Îmi amintesc că eu, ca vegetarian, am fost nevoit să mănânc mai mult ouă, mere, compot de cireșe și castraveți murați. Dar mai presus de toate, îmi amintesc cum a fost să conducem printr-un oraș în plină revoluție, cu oameni care ne întâmpinau pe stradă fluturând steaguri și înfruntând frigul, ca și cum noi, presa occidentală, am fi fost eliberatorii. Desigur, nu era cazul. Eram pur și simplu niște martori care împărtășeau euforia acelor zile.
De asemenea, ca jurnalist care locuia în Ungaria, am simțit că această ură dintre români și unguri atât de mult promovată din motive istorice, dar și de regimul ceaușist extrem de naționalist, a fost înfrântă cumva de solidaritatea românilor cu un pastor maghiar modest - Laszlo Tokes -, care cumva a reușit să depășească această ură și lipsă de încredere dintre cele două comunități și să creeze o adevărată atmosferă de solidaritate, un cuvânt pe care îl asociem mai mult cu Polonia decât cu Ungaria sau România.”
Europa Liberă: Dacă tot vorbim de rolul presei occidentale, cred că e important să înțelegem ce rol au jucat BBC, Radio Europa Liberă și Vocea Americii în informarea românilor. După cum bine știți, mass-media de stat din România era controlată, practic redusă la o simplă portavoce a Partidului Comunist. Credeți că mass-media occidentală a jucat un rol în declanșarea Revoluției?
Nick Thorpe: „Cred că orice formă în care spiritul uman refuză să fie zdrobit, fie ficțional, ca în cărțile lui George Orwell, 1984 sau Ferma Animalelor, ori în contextul istoric foarte asupritor din Germania de Est, Cehoslovacia sau România, mass-media occidentală a jucat un rol important. Nu neapărat în a incita la revoluție, dar mai mult în a menține viu spiritul oamenilor, în a le reaminti că există o variantă alternativă, că există o altă versiune a realității și că lucrurile s-ar putea să fie diferite din nou în țările lor. Îmi amintesc de o chestie care mi s-a întâmplat personal. Când eram la Brașov, în ‘87, dând dovadă de mult curaj, un tânăr muncitor care participase la greva muncitorilor din 15 noiembrie m- a invitat în apartamentul său, la 2.00 dimineața, ca să-mi spună ce s-a întâmplat exact pe străzile din Brașov. Prima întrebare pe care i-am adresat-o a fost de ce își riscă viața. Iar el mi-a răspuns: „Pentru că, în timpul războiului din Insulele Falkland, am ascultat la BBC un interviu cu generalul Galtieri. Ascultându-l, mi-am dat seama că mi-aș dori ca într-o zi și în România să existe un astfel de radio, care să intervieveze dușmanul. Pentru că asta ar trebui să facă un post de radio.
Deci da, în acest sens, noi, presa occidentală, am jucat un rol în a menține spiritul oamenilor viu, iar acest lucru este foarte important. Mai ales când trăiești sub cizma unui regim opresiv.”
Europa Liberă: Una dintre întrebările deschise despre Revoluție e legată de ce s-a întâmplat cu adevărat după fuga lui Ceaușescu. Cine a tras în noi după 22? Aveți un răspuns la această întrebare?
Nick Thorpe: „În primul rând, am crezut mereu că asta a fost o revoluție autentică, o revoltă a oamenilor împotriva dictatorului, care în cele din urmă a fost executat. Deci o revoluție în sensul clasic, dacă vreți, Cine a tras? Nu cred că există un răspuns simplu la întrebarea asta. Dar eu sunt de părere că, după evenimentele de la Brașov din ‘87, un grup ceva mai inteligent din Securitate a fost de părere că, dacă ceva similar se va mai întâmpla vreodată , poate că ar fi mai bine să nu mai intervină și să oprească răspândirea mesajului prin țară. La Brașov, toate liniile telefonice au fost tăiate atunci, deci nimic n-a răsuflat. Câteva zile mai târziu, cu excepția câtorva știri răzlețe, presa occidentală punea la îndoială faptul că ceva se întâmplase cu adevărat la Brașov. Spre deosebire de Brașov, unde Securitatea a fost foarte eficientă în izolarea evenimentului, la Timișoara, cine a fost responsabil din serviciile de securitate cu prevenirea răspândirii veștilor nu și-a dus la îndeplinire misiunea. Eu cred că ăsta a fost planul de la bun început. Pe scurt, ceea ce cred că s-a întâmplat după 22 decembrie și mai ales după 25 decembrie 1989 e că o aripă a Securității, cei care erau mai inteligenți din servicii, au realizat că e timpul pentru o schimbare, pentru ca Ceaușescu să cadă. Așa că au început să se regrupeze și să sprijine ceea ce a devenit Partidul Social Democrat (PSD) sub Iliescu, influențați puternic de oameni pe care îi cunoșteam personal, ca Silviu Brucan și alții. Sigur că și armata a întors armele, dar cred că au fost și oameni confuzi, loiali fostului regim, care făceau parte din aparatul de securitate și care au fost pur și simplu spălați pe creier exact cum vedem că se întâmplă în zilele noastre cu talibanii. Oamenii ăștia vedeau în Elena și Nicolae Ceaușescu niște figure părintești, așa că au luptat până în ultimul moment. Cam asta cred că s-a întâmplat - diferite structuri ale aparatului de securitate care au deschis focul asupra mulțimii pentru a crea tot felul de incidente cu scop diversionist.”
Europa Liberă: Și totuși, au trecut 30 de ani de la acele evenimente și procurorii n-au găsit vinovații pentru acele crime. Credeți că acest dosar al Revoluției va fi vreodată finalizat?
Nick Thorpe: „30 de ani înseamnă foarte mult și e normal ca oamenii să-și dorească să închidă acel capitol din viața lor. Dar când vine vorba de familii care au pierdut un membru sau un apropiat, dar și de generația mai tânără, care încearcă să înțeleagă prin ce au trecut părinții sau bunicii lor, nu e niciodată târziu să aflăm adevărul. Doar că acest adevăr este ambiguu și foarte complicat, pentru că sunt atât de multe versiuni ale acestui adevăr. Sunt de părere că este un efort lăudabil și nu cred că ar trebui să renunțăm. Trebuie să aflăm exact ce s-a întâmplat, pentru că există această noțiune a faptelor, iar într-o eră a dezinformării și fake-news-urilor, cred că e important, atât cât putem, să aflăm cum au stat lucrurile de fapt. Cum îi cheamă pe cei care au murit, cum au murit, cine i-a omorât, cine a dat ordinul? Toate aceste întrebări merită un răspuns. Nu știu exact cât efort ar trebui alocat pentru asta, dar ce știu e că e un efort lăudabil și cred că ar trebui să nu se încheie curând. Și peste 100 de ani istoricii vor încerca să deslușească ce s-a întâmplat în cazul Revoluției din România.”
Europa Liberă: Ați menționat ideea de fake news și mă bucur că ați făcut-o. În timpul Revoluției, aceste dezinformări și știri false au existat din plin. Morți de ordinul zecilor de mii la Timișoara, apa otrăvită și tot felul de scenarii răspândite la televizor și radio. V-ați confruntat cu ele? Și, dacă da, cum ați reușit să navigați prin păienjenișul de dezinformări și știri false?
Nick Thorpe: „Da, evident că întrebarea care era pe buzele tuturor era legată de câți oameni au murit cu adevărat și unde erau ei îngropați. Îmi amintesc cum în acele zile de la finalul lui decembrie mergeam peste tot prin Timișoara, încercând să aflăm adevărul. Adică să aflăm numărul real al victimelor. Am vorbit atunci cu medici, cu soldați, cu noii lideri civili ai orașului, cu studenți, preoți, practic cu oricine cu care puteam vorbi. Cu toate astea, eu aș ezita să folosesc termenul de fake news pentru că această noțiune sugerează distribuirea intenționată de știri false. Ori eu cred că aceste știri nu au fost răspândite intenționat. Pe de altă parte, evident că, în acele zile, erau forțe care încercau să creeze și mai multă confuzie, să agite spiritele dacă vreți. În limba maghiară există un cuvânt foarte bun pentru revoluție - forradalom - care înseamnă literalmente a da în clocot. Ca în orice zonă de conflict - și am transmis din multe de atunci - e foarte, foarte greu să știi cu exactitate ce se întâmplă. Da, cred că numărul victimelor a fost exagerat în presă și probabil că și presa occidentală, inclusiv BBC-ul, au transmis cifre foarte mari în acele zile. Astăzi, oamenii sunt ceva mai atenți cu aceste numere, mai ales când avem de-a face cu dezastre naturale.”
Europa Liberă: Îmi amintesc că am discutat despre asta în trecut sau cred că am citit undeva în cartea dumneavoastră o întâmplare oarecum amuzantă legată despre panica aceasta a dezinformării și știrilor false. Cred că era vorba de cum v-ați petrecut seara de Revelion din acel decembrie 89. Vă mai amintiți ce s-a întâmplat în acea seară?
Nick Thorpe: „Da, da, îmi amintesc. A fost o seară ciudată. Eram în Timișoara, cu echipa BBC, cameramani și reporteri deopotrivă. Eu și un alt coleg de-al meu, George Fodor, eram în camerele noastre de la Hotel Continental. Cu doar câteva ore înainte, pe zi, văzusem niște graffiti pe pereții orașului care se traduceau ceva de genul: „Timișoara, oraș martir, în seara asta îți vei împlini destinul tragic!” Noi am interpretat asta ca pe un semn că vor fi explozii uriașe, vreo formă de răzbunare din partea unei structuri din Securitate, teroriști sau cum vreți să le spuneți, care și-au pierdut liderul (Nicolae Ceaușescu) și acum vor încerca să se răzbune pe oraș și pe locuitori. Ne-am pus problema cum ar putea face asta și imaginația noastră a luat-o razna. Ne-am gândit că poate au pus explozibil peste tot, în punctele importante din oraș sau că vor deschide focul asupra civililor. Practic, orice se putea întâmpla. Așa că seara, aproape de miezul nopții, în camera de hotel de la Continental, care avea deja câteva găuri prin pereți dinainte să mă cazez eu acolo, am deschis geamul de la balcon și am scos pe fereastră reportofonul cu casetă pe vremea aceea și am apăsat butonul de înregistrare.
Cu câteva minute înainte de miezul nopții, au început să se audă clopotele de la Catedrala Ortodoxă din apropiere și, pe acest fundal destul de solem, dintr-o dată, fix la miezul nopții, au început să se audă rafale de arme. Pentru câteva clipe, în timp ce sunetele clopotelor și armelor se amestecau, m-am gândit că acel graffiti a fost adevărat și că un nou masacru, o nouă bătălie a început. Sau poate chiar că un contraatac din partea Securității încă loiale lui Ceaușescu a început. Dar după vreo 10-15 secunde, după ce am văzut luminile de la trasoarele gloanțelor în aer, ne-am dat seama că se întâmpla cu adevărat era că soldații trăgeau în aer ca să sărbătorească victoria Revoluției.”
Europa Liberă: În încheiere, aș dori să vă întreb dacă sunteți de părere că România a pierdut sau a câștigat prin acea Revoluție. Nu neapărat în sensul progresului politic și al libertății de exprimare. Ci pur și simplu gândindu-mă la ce s-a întâmplat după 1989, când am avut mai mult sau mai puțin aceeași lideri. Credeți că am fi putut evita o bună parte din vărsarea de sânge și să fi avut o tranziție mai ușoară? Ce am pierdut cu adevărat în acele zile?
Nick Thorpe: „Sunt de părere că beneficiile sunt mult mai mari decât pierderile. Evident, pierderea unei singure vieți este o tragedie uriașă pentru familie, prieteni și comunitate, deci să nu mă înțelegeți greșit - nu trec cu vederea aceste pierderi uriașe pentru societate. Dar ce s-a câștigat atunci a fost șansa ca românii să se privească din nou unii pe alții în ochi, să aibă un cuvânt de spus în felul în care se fac lucrurile în țara lor, un cuvânt de spus în ceea ce privește viitorul copiilor lor - poate nu atât de mult pe cât și-ar dori, sigur -, dar oamenii au recâștigat o formă de control asupra vieții lor.
Și cred că ăsta e marele câștig al acestei Revoluții și al revoluțiilor din 1989. Eu mi-am intitulat cartea „’89, Revoluția Neterminată” nu doar ca referință la România, ci și la Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria și la fostele state iugoslave. Cred că acest eveniment a fost o mare eliberare a spiritului uman, un salt uriaș, bazat pe încredere, al oamenilor din Europa de Est nu doar spre capitalism, spre libertate economică, ci și spre alte forme de libertate. Pentru șansa reală de a avea ceva mai mult control asupra vieții lor. Revoluția română a fost un succes în ideea că a readus un nivel crescut de încredere, normalitate și libertate pentru oamenii obișnuiți. De aceea, eu cred că Revoluția a învins.”
Cartea lui Nick Thorpe, „’89, Revoluția Neterminată” poate fi citită, în format electronic, aici.
Facebook Forum