Acum 80 de ani, în mai 1944, un copil de 13 ani - Octavian Fulop - lua calea lagărului Auschwitz – Birkenau, alături de 130.000 de evrei români din Transilvania de Nord ocupată de Ungaria horthystă. Cum a supraviețuit drumului de 72 de ore, închis într-un vagon de marfă, deportării în patru lagăre naziste și selecțiilor dr. Mengele, povestește într-un interviu document acordat Europei Libere.
„La Auschwitz, moartea era la ordinea zilei, viața era o problemă. Ce înseamnă moartea: bătaie, foamete, tifos. Foarte mulți nu mai credeau în supraviețuire și se aruncau în sârma electrică din gardul lagărului. Nemții îi lăsau. Dar sârma nu avea întotdeauna voltaj suficient de puternic. Nemții-i lăsau acolo, să se mai bălăngăne pe sârmă”.
Nu este o mărturie dintr-un documentar despre ororile celui de-al doilea război mondial. Nu este nici o scenă dintr-un film artistic sau unul de ficțiune horror. Sunt vorbele spuse calm de profesorul de istorie evreu Octavian Fulop, acum în vârstă de 93 de ani.
Discuția noastră a avut loc într-un apartament micuț din centrul Bucureștiului. E primăvară, platanii sunt încă înfloriți pe bulevarde, au apărut cireșele și căpșunile. Primăverile curgeau însă altfel cu totul altfel în vremea celui de-al doilea război mondial...
Într-un demers de aducere aminte și comemorare, vorbim cu domnul Fulop la opt decenii de când, între 26 și 28 mai 1944, el, împreună cu familia sa extinsă, de aproape 70 de persoane, alături de multe alte familii de evrei români din Transilvania, au fost duse cu trenuri de marfă către destinația Auschwitz – Birkenau, lagărul din Polonia ocupată de Germania nazistă.
Urmau să fie uciși ca parte a așa-numitei „Soluții Finale” instrumentate de regimul dictatorului nazist Adolf Hitler. Naziștii și fasciștii dădeau vina pe evrei pentru tot răul lumii, iar cei care au declanșat cel de-al doilea război mondial, la 1 septembrie 1939, își manipulaseră populația să creadă că eliminarea evreilor, a romilor și a oricăror alte persoane diferite de majoritate le va aduce o viață mai bună.
Deși au trecut prin pericole, violențe și abuzuri groaznice, din cele peste 130 de mii de evrei deportați din nordul-Transilvaniei, câteva mii au reușit, miraculos, să supraviețuiască.
Octavian Fulop este unul dintre supraviețuitori și a acceptat să rememoreze pentru Europa Liberă, filmul unui coșmar de mai bine de un an. A fost eliberat pe 5 mai 1945, când soldații americani au ocupat lagărul în care se afla. Octavian trecuse prin patru.
De la o copilărie fericită la traiul într-un cuptor de ars cărămizi
Născut pe 2 octombrie 1930, într-o familie de comercianți evrei din târgul Miercurea Nirajului, la 25 km de Tg. Mureș, micul Octavian nu a știut, în primii zece ani de viață, ce sunt problemele.
„Am avut o copilărie în general bună, bună. Eu antisemitismul propriu-zis am început să-l cunosc după septembrie 1940, când Ardealul de Nord este ocupat de trupele horthyste”, rememorează Fulop.
Momentul la care se referă este așa-numitul arbitraj al Italiei fasciste și Germaniei naziste. Pe 30 august 1940, prin semnarea Dictatului de la Viena, România pierdea nordul Transilvaniei, cu orașele Târgu-Mureș, Cluj, Oradea, Arad, Carei, până în sud, spre Brașov, în favoarea Ungariei conduse de fascistul Mikloș Horthy.
Primele semne ale noului regim au fost resimțite și de cele o sută de familii evreiești din Miercurea Nirajului: spargerea geamurilor la case ori magazine, munca militarizată forțată, interzicerea ocupării anumitor funcții sau a dreptului la educație în sistemul de stat.
Situația avea să se schimbe radical după 17 martie 1944, când Ungaria este ocupată de Germania.
„Într-o dimineață, a venit jandarmeria, pe la sfârșitul lui aprilie, și ne-a adunat: să luăm cu noi ce putem. Și ne-a dus la școală. Am stat la școala aceea câteva zile. Igiena – proastă, dormeam fiecare pe ce am luat cu noi: unii, jos, mâncare aveam ce am luat cu noi”, își amintește Fulop.
Scurtul popas avea să fie curmat în altă dimineață de aprilie. Încărcați în căruțe, toți au luat calea ghetoului din orașul Tg. Mureș. Aici, Fulop s-a întâlnit cu bunicii și alte rude plus prietenii de la școala evreiască pe care o urma aici. Nu li se mai dădea voie să învețe în cea de stat, din Miercurea Nirajului.
„Mizeria din ghetou era foarte mare. Cu părinții și bunicii, ne-am cazat în cuptorul de ars, la Fabrica de Cărămidă. Noi mai am avut mâncare de acasă, apă aduceau pompierii, nevoile fiziologice le făceam într-un șanț: femei, bărbați, la un loc”, își amintește Octavian Fulop condițiile.
Nu mai puțin de 4-5.000 de oameni au fost siliți să trăiască în acest fel timp de trei săptămâni. Puteți să vă imaginați - practic, fizic - două zile petrecute așa? Adăugați că vă e frică groaznică de ziua de mâine...
Totuși, Octavian Fulop spune că panica nu-și făcuse încă loc printre ei. Erau prea multe căsătorii etnice mixte cu maghiari, cu români, se credeau la adăpost de ce e mai rău.
„Noi niciodată nu am crezut că vom fi scoși din Ungaria, că Ungaria nu poate aplica o lege, o Soluție Finală, din cauza amestecului acesta foarte mare al populației. Noi credeam că suntem acolo (în ghetou, n.r.) să fim feriți, să nu fim alături de Aliați și că vom fi duși în Pusta Maghiară, între Tisa și Dunăre, să muncim acolo, în agricultură”, explică Fulop zvonul care le oferea iluzii în momentele de cumpănă.
În cazul familiei sale, de exemplu, una dintre mătuși era măritată cu pompierul etnic maghiar care le aducea apă în ghetou. Mătușa și fiica au fost deportate și au murit la Auschwitz. Pompierul - nu.
Transformarea oamenilor în numere
După trei săptămâni în care au dormit într-unul din cuptoarele Fabricii de Cărămidă, „mare cam cât sufrageria asta în care vorbim, dar mai mic de înălțime și boltit”, familia pornește, alături de alți 3.500 de evrei, spre gara din Tg. Mureș.
Înghesuite câte 70-80 de persoane în vagoane de vite, au primit o găleată cu apă și o alta goală, pentru nevoile fiziologice. Atât.
După două zile, abia la Kosice/Slovacia li s-a permis să coboare doar celor care aveau nevoie la toaletă. După o ultimă percheziție din partea jandarmeriei maghiare, „dacă mai avem anumite valori: un stilou, bani, ceva, să le predăm și pe alea” au fost transferați nemților.
„Documente n-am mai avut, au fost luate și am fost predați, numeric, trupelor germane, trupelor SS. Din acest moment ne-am pierdut numele, noi nu am mai avut nume. Nu mai eram Fulop. Eu sunt tatuat: B – 14.949”, spune bătrânul.
Omul din fața mea își dezvelește brațul drept până la cot. După 80 de ani, sunt în continuare vizibile cifrele care aveau să-i definească noua identitate. B - 14.949.
Auschwitz – Birkenau: viața la dreapta, moartea la stânga
„În vagonul meu nu a murit nimeni. În unele a murit, dar nu conta, mergeau înainte cu mort cu tot”, rezumă Octavian Fulop călătoria de trei zile și trei nopți.
Garnitura cu 3.500 de suflete a ajuns la Auschwitz în zorii zilei de 29 mai.
„Acolo, pe peron, cum să vă spun dumneavoastră, era iadul, iadul! Hărmălaie, înconjurați de câini, trupe SS și o comandă formată din evrei și neevrei. Cu haine vărgate, țipau și urlau că «jos din tren», că au deschis vagoanele”, rememorează Fulop.
Șocul a fost total:
„Nu puteai lua nimic. Luai ce era pe tine, atât! N-am avut timp să-mi sărut mama, s-o strâng în brațe, sau bunica, de rămas bun. M-am luat după tata și eu, am sărit după tata”.
Aliniați câte cinci, au ajuns în câteva minute în fața primului punct de triaj al morții.
„Trecem în fața comisiei, colectivul ăla de ofițeri germani, era o masă, acolo, și ei în picioare, cu un băț, așa: dreapta – stânga. Dreapta - viața – în ghilimele, momentan, o să vedeți de ce, și stânga – moartea. Nu știu, sincer, ce-a arătat neamțul: stânga, dreapta, eu m-am luat după tata. Cei care au fost la stânga, după patru ore au fost liberi: la coșul de fum. Au fost lichidați în camera de gazare și pe urmă băgați la cuptor”.
Exerciții de supraviețuire
„Ne-au băgat într-o baracă, dar așa de multă lume era că, dacă mă așezam și mă băgam între picioarele lui tata, eu nu mă mai puteam ridica. Dacă mă ridicam, nu mai aveam loc să intru la loc”, descrie Octavian Fulop primul contact cu lagărul.
După doar o zi însă, copilul de 13 ani și jumătate a fost despărțit de tată. Octavian a fost dus într-un lagăr vecin din complexul de aproximativ 50 de lagăre care formau Auschwitz – Birkenau. Stătea acum alături de alți copii și de deținuții-lucrători care evacuau trenurile și lucrau la crematorii.
În vecinătatea acestor lagăre erau crematoriile și camerele de gazare. Industria exterminării, „Soluția Finală”, în acțiune.
Aici, Octavian avea să ducă propria sa luptă cu toate chipurile în care i se înfățișa, zilnic, moartea: înfometare, bătaie, boală ori selecția pentru experimentele groaznice făcute pe oameni de dr. Josef Mengele, medicul nazist condamnat la moarte în procesele de la Nurenberg de la finele războiului.
„Mâncare era o problemă: dimineață – un fel de lături de culoare neagră erau, dar nu cafea, ceva. La prânz dădeau într-un castron la cinci inși ceva supă, așa, amestecată cu de toate și ne uitam unul la altul să nu tragă mai mult de cinci înghițituri. Cinci, cinci, atât. Bătăi, astea erau...la orice nemulțumire răspunsul acolo era bătaie dată de către paznici. Seara dădeau pâine cu ceva pe ea”, descrie domnul Fulop pe scurt programul zilei.
Dimineața și seara era făcut apelul: „Dacă era un mort, trebuia să-l scoți afară, să fie la apel și ăla, adică să iasă numărul”.
În ciuda tuturor acestor grozăvii, primul test major avea să fie altul.
În baraca unde viețuia Octavian Fulop a izbucnit o epidemie de scarlatină. Cei care aveau primele semne erau imediat înlăturați: „Era mașina afară, te băga imediat în dubă. Noi credeam că îi duce la spital, dar pe naiba, îi duceau direct la camera de gazare”.
În preajma lui Josef Mengele, medicul criminal în serie
Mutat după câteva luni în lagărul F din vecinătatea celui în care medicul nazist Josef Mengele și echipa sa făceau experimente pe oameni, Octavian are parte de un nou scenariu de groază: „Periodic, venea Mengele, personal. Făcea selecțiile”.
Cei vizați erau luați prin surprindere. Erau brusc înconjurați de deținuții maturi și ținuți pe loc până când dr. Mengele, supranumit „Îngerul Morții” le decidea soarta.
Din șapte selecții care au avut loc în timp ce era în acest sector, Octavian Fulop a reușit să se ascundă în cinci cazuri.
În două a fost însă prins și a îndurat frica teribilă că ar putea fi selectat.
„Când veneau Mengele sau un ofițer german, scoteai șapca și toată lumea lua poziție de drepți. Eu, stând în primul rând, am fugit din rândul celor cinci și m-am băgat într-o baracă, m-am ascuns”, explică Fulop cum a evitat la limită una dintre situații.
„O selecție care ar fi fost fatală pentru mine, nu știu cum am scăpat - a fost așa. Ne-au dus pe toți copiii pe terenul de fotbal. Mengele a luat un tânăr, adolescent, mai înalt, a fixat o șipcă în bara porții de fotbal, să trecem pe sub ea”. Mic de statură, adolescentul nostru a picat testul și a fost închis într-o baracă goală, alături de alți copii.
„Așteptam mașinile. La un moment dat s-a creat o ambuscadă la ușă, eu m-am repezit la ușă, eram în primul rând în primii cinci, aliniat. Am fugit în baraca vecină, unde erau niște polonezi, și m-au ascuns sub niște pături, în pat. Dacă mai stăteam două minute, nu mai vorbeam cu dvs. astăzi”.
Prizonieri de la Auschwitz la momentul eliberării lor în ianuarie 1945
Ca să nu apară la cinci din cele șapte selecții nu a ținut însă de noroc. Domnul Fulop spune că îi datorează viața unui șef de baracă, care l-a ajutat să scape de selecții în câteva rânduri.
Alte dovezi de bunătate au venit de la un prieten, ordonanța altui șef de baracă.
„Făcea mâncare la șeful și mă invita pe mine să curăț oala, adică, mai rămânea pe oală, acolo. Curățam eu și-l ajutam la spălatul vaselor”.
O geantă de la masca de gaze și o pâine
Cu aproximativ o lună înaintea evacuării lagărelor de la Auschwitz – Birkenau, a ajuns să spele legume. Părea deja un mic miracol.
„Mâncarea nu că era mai bună, dar era mai multă. Mare eveniment pentru mine a fost când am făcut rost de o gamelă și o lingură și nu mai mâncam cinci inși dintr-o gamelă”, își amintește Octavian Fulop.
Pe 24 ianuarie 1945 au fost strânși într-o baracă. Începea evacuarea.
„A venit la mine unul mai înalt, cu cizme... Era polonez, neevreu. S-a uitat la mine și noaptea mi-a dat o geantă de la masca de gaze cu o pâine și o cutie de conserve. Cred că era ceva șef. M-a văzut și mi-a dat mie. M-a văzut mai mititel, cred că l-a impresionat, altfel n-avea de ce să-mi dea”, își amintește Octavian Fulop, care e încă sub impulsul emoției date de un bine neașteptat.
La miezul nopții a venit în sfârșit ordinul. Ordinul de evacuare. Încolonați câte cinci, oamenii supraviețuitori au pornit în marș prin zăpadă. Dar nu spre libertate.
Porneau spre un drum al morții.
„Eram câte cinci, încolonați, înconjurați de SS, cu câini stânga – dreapta. Unii dezbrăcați, vai de capul lor, cu cârpe pe picior înveliți, haine din alea subțiri, vărgate. Eu, cât de cât, eram mai bine îmbrăcat și încălțat. Drumul era plin de morți, dar nu știu ce fel de morți. Aveau capul spart, parcă erau pepeni goliți. Cum au fost împușcați ăia, nu știu, ziceau că (gloanțe, n.r.) dum – dum”.
După un marș de două zile au fost urcați în vagoane deschise. Era iarnă. Mâzgă, ger, mâzgă, ger. Și natura umană în punctul ei terminus.
Noua destinație: lagărul Mauthausen, considerat cel mai greu lagăr de muncă.
Trei lagăre de exterminare în trei luni
Deportații au atins noua destinație după un drum presărat de surprize. Nu neapărat rele.
„La Brno am fost «atacați» cu chifle. Noi am început să urlăm: «Aici copii, aici copii», să mai arunce cu chifle. Era seara, cred că le aruncau niște patrioți locali, partizani”, își amintește Fulop un strop de bunătate picat din cer.
„Când am sosit la Mathausen și ne-au dus în lagăr, era un teren plin cu rapiță. Am atacat rapița, o rupeam și mâncam rapița goală. Trăgeau și cu arma, nu ne interesa. Nu ne interesa. Noi rupeam rapița și o mâncam”, povestește bătrânul. Foamea este ceva ce oamenii obișnuiți nu își pot imagina.
După patru zile, deportații au fost mutați la Melk – o subdiviziune a lagărului Mauthausen. Fusese înfiinţată cu scopul de a furniza forţă de muncă industriei din jurul orașului austriac Linz.
„Noi am fost primii și ultimii copii la Melk. Acolo n-am mai fost păziți de SS, ci de Wermacht. Și asta conta, poate. În orice caz cu noi, copiii din interiorul lagărului, se purtau mai omenește. Am stat acolo trei luni aproape, februarie, martie, aprilie. Iar veneau rușii, ne-au înapoiat la Mathausen”, reface traseul Octavian Fulop.
Acest „mai omenește” este însă cu totul relativ.
Furtul de mâncare făcea diferența dintre viață și moarte: „Când eram la Mathausen, la lagărul evreiesc mâncarea venea de sus, de la lagărul de bază. Aveam și eu gașcă. Există două soluții: Ataci cu gașca ta ăia trei inși care duceau recipientul de 25 de litri de mâncare, furai hârdăul cu totul sau luam câte un șut în fund, băgam gamela, dar băgam gamela, și cu gamela cu mâncare mai luam un șut și am furat mâncarea, dar am mâncat”.
Sfârșitul infernului scuipă tifos
„După două săptămâni, ne-au mutat mai spre apus la un lagăr de filială – Gunskirchen. Aici era un tifos... Ordinea germană nu mai exista. Adică apelul, nimic. Trăiam fiecare din ce făceam rost”, își amintește supraviețuitorul.
Armata Roșie traversa Polonia ocupată de naziști la începutul războiului. O dictatură avea să fie înlocuită de o alta. Dar deocamdată, sovieticii aveau să fie salvatori. La propriu.
Dar, până la apariția lor, moartea își făcea în continuare de cap printre deportați.
Iar la Gunskirchen, moartea avea un chip nou: tifosul.
„Eram om peste om, tifos peste tot. Așa de mulți eram în baracă, că dormeam sus, pe grindă. Dacă mă ridicam de jos, înapoi nu mă mai puteam pune, că era mort lângă mine de tifos. Era afectată și bucătăria, mi-era frică să mai merg acolo, erau om peste om, iar de morți era plin platoul, nu mai băgam în seamă. Am auzit, dar nu-s și convins, că a fost și canibalism”, dă din cap a îndoială domnul Fulop.
Erau mult dincolo de capătul puterilor când a venit eliberarea: 4 mai 1945.
Trecuseră un an, o săptămână și o zi de când copilul Octavian Fulop de 13 ani urcase alături de familie în trenul morții, la Tg. Mureș, în Transilvania natală.
„Pe drum am avut un prim popas. Cred că era un sanatoriu austriac unde erau niște surori (medicale, n.r.) îmbrăcate în uniforme și dădeau niște supe”.
Câteva luni a fost îngrijit apoi de într-un sanatoriu ținut de armata americană. Întremat cât de cât, a fost lăsat să se întoarcă acasă.
Din familia extinsă de aproape 70 de persoane, mai trăiau doar unchiul său, care lupta pe frontul din Ucraina la momentul deportărilor, și o mătușă, mutată de mai mulți ani la București.
Nicio rudă urcată în trenul spre Auschwitz în mai 1944 nu a prins sfârșitul războiului.
„Când m-am despărțit de tata, ultimele cuvinte astea au fost: dacă supraviețuim amândoi, să vorbim tot ce s-a întâmplat, ca să știe lumea, că nu crede. Iar dacă supraviețuiește numai unul, ăla să vorbească”.
La 80 de ani de la trimiterea a 130.000 de evrei din Nordul Transilvaniei ocupat de Ungaria, în lagărele naziste de exterminare, Octavian Fulop vorbește. Calm, detașat, echilibrat, despre o ruletă a morții din care milioane nu au supraviețuit.
„Că vorbesc cu dvs. e o minune, pentru mine. Cum am scăpat? Nu știu. Poate m-au ținut în viață credința și voința”.
Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.
