Serghei Ahmetov voia să înceapă o afacere cu jucării educative pentru copii.
În schimb, a petrecut mai mult de trei ani și jumătate închis într-o serie de instituții din Rusia și Belarus, după ce soldații ruși i-au invadat orașul, arestând oameni la întâmplare.
În octombrie, a fost eliberat, într-un schimb de prizonieri. Acum, încearcă să-și reconstruiască viața
„Toate planurile, toate lucrurile la care mă gândeam când eram în închisoare s-au dus... Acum nu este momentul potrivit. Voi face altceva, ceva mai util”, a spus el.
Ahmetov s-a întâlnit cu jurnaliști ai Serviciului Ucrainean al RFE/RL la câteva săptămâni după eliberare – în interviul acordat atunci, a vorbit despre bătăile încasate, despre foame și eforturile disperate de a afla ce se întâmplă în afara închisorii.
Mărturia lui coincide cu cele ale altor civili ucraineni eliberați din detenție în Rusia, potrivit unui raport al ONU publicat în septembrie.
Bucea
Bărbatul în vârstă de 50 de ani a fost reținut de soldații ruși pe 9 martie 2022, în primele săptămâni ale invaziei pe scară largă a Ucrainei de către Moscova.
Locuia la Bucea, un oraș care a devenit sinonim cu atrocitățile și masacrele comise de forțele ruse.
La sfârșitul lui martie, când forțele ucrainene au eliberat Bucea, au găsit străzile pline de cadavre. Soldații ruși împușcau pe cine nimereau.
Televiziunea rusă a afirmat în schimb, în mod fals, că Ucraina era responsabilă.
„Pe 8 aprilie, ne-au dat pentru prima dată un televizor în celulă, pentru o zi, ca să putem urmări știrile rusești”, spune Ahmetov.
El și alții, afirmă bărbatul, au fost apoi duși la interogatorii despre evenimentele din Bucea, deși nu s-a folosit forța împotriva lor.
„Este ciudat, pentru că eu am fost reținut pe 9 martie, cineva pe 5 martie, altcineva pe 10 martie. Cum am fi putut ști ce se întâmplă?”, se întreabă el.
Începutul calvarului
Pe măsură ce trupele ruse avansau în Bucea, Ucraina a început evacuarea în masă a civililor din oraș și din alte zone din regiunea Kiev. Ahmetov și-a pus pe mașină un steag alb mare și a pornit la drum. Peste puțină vreme, curând s-a trezit cu țeava mitralierei unui soldat rus îndreptată spre el.
Nu știa de ce îl oprise un grup de soldați, care păreau să creadă că el știa ceva despre o poziție de mortier ucraineană.
„Au decis că nu ar trebui să fiu ucis aici, ci interogat la sediul lor. Și mi-au spus această frază obscenă: o să fii f***t acolo”, povestește Ahmetov.
La baza rusă, a crezut că va fi împușcat de un soldat „al cărui chip arăta că a terminat cel mult clasa a X-a”, care îi ținea arma la cap.
În schimb, a fost dus la aeroportul Hostomel, capturat de ruși, și ținut într-un subsol fără ferestre timp de câteva zile, împreună cu alți 15-20 de civili ucraineni.
Bombardamentele aici, spune el, erau constante. Mâncarea era foarte puțină. Odată, când i s-a ordonat să ducă gunoiul, a găsit în el niște cârnați expirați. „I-am mâncat, erau foarte gustoși.”
Pe 15 martie, la ora 5 dimineața, prizonierii au fost încătușați, legați la ochi, urcați în vehicule blindate și duși în Belarus, țară folosită de forțele ruse ca rampă de lansare pentru atacul asupra Ucrainei din luna precedentă.
A fost doar începutul.
După câteva zile, au fost duși într-un centru de detenție din Novozibkov, în vestul Rusiei, unde Ahmetov a fost ținut până în mai 2023. Au urmat aproximativ șase săptămâni în închisoarea Pakino, la 230 de kilometri est de Moscova, și apoi aproape doi ani într-o colonie penală din regiunea Mordovia.
Bătaie, stres, izolare
Condițiile din aceste diverse locuri variau, spune Ahmetov.
La Pakino, prizonierii erau bătuți brutal la sosire, maltratați în mod regulat și nu primeau suficientă mâncare. „În Mordovia (centrul Rusiei- n.r.), toate acestea se multiplicau de două sau trei ori. Și, în același timp, în Mordovia mă hrăneau cel mai bine. Și acolo am reușit să mă refac până la 73 de kilograme.”
Dar mâncarea venea cu o condiție – prizonierii trebuiau să mănânce în picioare. De fapt, erau obligați să stea în picioare aproape toată ziua.
„Ne trezeam la șase dimineața. Nu puteam să ședem. Stăteam în picioare până la zece seara”, a spus Ahmetov. „Ne dureau picioarele, care erau umflate. Și am stat așa până în august 2023.”
Izolarea era o altă problemă. Ahmetov a putut să scrie scrisori familiei sale doar de patru ori. A primit o singură scrisoare de la soția sa, Olena, în ianuarie anul acesta. A fost, a spus el, „prima dată când am aflat în sfârșit că copiii mei erau în siguranță, că toți erau în viață”.
Știrile din lumea exterioară, evoluția războiului erau și ele aproape inexistente. Dar prizonierii au găsit modalități de a aduna informații.
În ianuarie 2023, un oficial al închisorii i-a spus lui Ahmetov că războiul era în desfășurare. Un alt rus din cameră a spus că prietenul său murise în luptă. „Am înțeles că Ucraina rezista”.
O altă informație a fost obținută în mai 2022. „Am fost obligați să strigăm: «F** Biden». Ne-am dat seama că America ajuta Ucraina.”
Omisiunea era, de asemenea, informativă. „Dacă nu spun între ei, nici măcar în 2025, că au cucerit Harkov, că au cucerit Dnipro sau Zaporizhzhya, înseamnă că... totul este în regulă. Zona de luptă nu se îndreaptă spre Kiev.”
Un alt indiciu a venit dintr-un pachet alimentar al Crucii Roșii din martie anul trecut. Ahmetov a remarcat laptele condensat produs la Nikolaev, biscuiții din regiunea Cerkasi, bomboanele din Harkov și pasta de dinți din Kiev.
A tras concluzia că toate aceste locuri rămăseseră sub controlul Ucrainei.
„Nu știam exact unde se afla linia de contact a luptelor. Dar am înțeles că nu fusese posibil să cucerească Ucraina”, a spus el.
Întoarcerea acasă
Ahmetov spune că era pe punctul de a începe cina pe 1 octombrie când i s-a spus să-și strângă lucrurile. I s-au returnat hainele civile.
„Am venit în Mordovia vara. Mi-au adus niște pantaloni groși, o jachetă groasă... mi-au dat și o căciulă”, a spus el. „Era complet de neînțeles.”
El și alți prizonieri au fost apoi duși la un aeroport, duși cu avionul în Belarus și urcați într-un autobuz spre Ucraina.
„Imediat ce am trecut granița, a început să se cânte imnul național ucrainean, iar o mulțime de oameni necunoscuți stăteau pe autostradă, întâmpinându-ne”, își amintește el.
„A fost un sentiment fantastic – că eram eroi, chiar dacă noi, civilii, nu eram deloc eroi. Pur și simplu am ajuns în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit.”
Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.
