În timpul perestroikăi (finalul anilor '90) și în primii ani ai independenței Belarusului, Siarhei Brușko a fost fotojurnalist și a făcut fotografii alb-negru emoționante ale unei țări în tranziție de la o republică sovietică la o națiune independentă.

În această perioadă a avut loc ascensiunea lui Aleksandr Lukașenko, liderul autoritar al țării – care guvernează și astăzi.

În 2000, la vârsta de 42 de ani, Brușko a murit din cauza bolii Raynaud. A lăsat în urmă o colecție de imagini care surprind acea perioadă tulbure. Fiul său, Dmitri Brușko, a oferit RFE/RL ocazia unei priviri asupra vieții și lucrărilor tatălui său fotoreporter.

De la geolog la fotograf

Brușko s-a născut în micul sat Haradzieia din districtul Niasvizh, la sud-vest de Minsk, capitala Belarusului.

La 7 ani, a primit un aparat de fotografiat. De aici, pasiunea pentru fotografie.

Mai târziu, a studiat geologia la Universitatea de Stat din Belarus. Și-a petrecut mare parte din studenție în laboratorul foto al școlii, unde și-a perfecționat abilitățile.

„Bunicul meu nu înțelegea fotografia și zicea: «Ce fel de profesie este să fii fotograf?», își amintește Dmitri.

După studii, Brușko și-a urmat pasiunea pentru fotografie: a lucrat într-un studio foto din Soligorsk și mai apoi pentru ziarul local, unde munca lui a început să se facă remarcată.

În cele din urmă, la sfârșitul anilor 1980, a fost invitat să lucreze pentru două ziare care aveau tiraj de peste 500.000 de exemplare.

„Tata a trebuit să locuiască într-un laborator foto de la subsolul tipografiei. Îmi amintesc bine acest loc. Încă mai aud bubuitul trenurilor de metrou de acolo. Era interzis să stai noaptea în clădire, iar un polițist păzea”, povestește Dmitri.

Ziarul în care lucra Brușko era orientat spre tineret și reformă, ceea ce a atras adesea furia oficialilor.

„Tatăl meu a fost chemat în mod repetat «pe covor» de către oficialii locali. Se întorcea de acolo și glumea: «Mustrare severă fără mustrare»”.

„Avem o trăsătură de familie: în situații extreme, glumim”, spune Dmitri, înainte de a adăuga: „Râsul ucide frica”.

Lecții de iubire și viață

Dmitri a studiat arta și a visat să urmeze la Colegiul de Stat din Minsk, centrul vieții artistice din Belarus.

Cu toate acestea, tatăl său avea alte idei. „Tata a spus că nu am nevoie să învăț o specialitate”.

„Îți vei face relații, iar eu te voi învăța”, își amintește Dmitri că îi spunea tatăl său.

În ciuda faptului că era bolnav, Brușko l-a învățat pe Dmitri aspectele tehnice și artistice ale fotografiei.

„Tatăl meu m-a învățat și despre viață. La primul etaj erau laboratoare foto cu ventilație. Când beau vodcă, se auzea clinchetul paharelor în tot Belarusul. Știau și vocea tatălui. Când țipa la mine, dădeau din cap în semn de simpatie și zâmbeau”, își amintește Dmitri.

Arderea moștenirii

Dacă tatăl său nu ar fi murit atât de devreme, Dmitri recunoaște că nu ar fi ajuns niciodată la fotojurnalism.

Tânărul de 19 ani a fost profund mișcat de cuvintele colegilor tatălui său la înmormântare. Unul a spus atunci că tatăl său a lăsat în urmă o mare moștenire de fotografii, care trebuiau păstrate.

Arhiva lui Brușko a fost depozitată în redacția Narodnaia Gazeta. Imediat după moartea lui, povestesc colegii, ziarul a decis să-i îndepărteze opera.

„Tatăl meu își mutase deja o parte din arhiva la casa bunicii lui. O parte semnificativă a arhivei a stat acolo timp de șase ani, până când a murit și ea”, spune Dmitri.

„După moartea ei, mi-am rugat rudele să nu arunce arhiva. Din păcate, au ars o parte din ea. Au ars și o fotografie din expoziția care se afla la Muzeul Național de Artă. Au păstrat plăcile de sticlă ca să le folosească în sere”.

Recunoaștere extremistă după moarte

În 2015, ambasadorul Belarusul în Franța de atunci, Paval Latușka, a invitat jurnaliști la Paris pentru Săptămâna Modei din Belarus.

A fost o șansă pentru Dmitri să ducă la păstrare, în afara Belarusului, părți din moștenirea tatălui său.

Lucrările lui Brușko fuseseră etichetate „extremiste” de către guvernul Lukașenko, după ce au fost prezentate în ediția din 2013 a revistei Fotografii de Presă din Belarus.

„Cartea conținea fotografii ale lui Serghei Gudilin, de la Armata Belarusă. Erau o parte despre Cernobîl și fotografiile documentare ale tatălui meu despre viața din anii ’80 și ’90. Aproximativ 30 de lucrări în total. Nu era politică, nu existau simboluri”, explică Dmitri.

Dmitri a reușit să mute la Paris unele dintre fotografiile tatălui său.

„Și, în cele din urmă, s-au întors la mine. O arhivă este întotdeauna dificilă, costisitoare și greoaie. Trebuie să știi când și unde a fost făcută poza. Trebuie să faci cercetări și să înveți o mulțime de lucruri interesante despre istoria țării tale. Aceasta este o muncă grea de arhivă pentru recuperarea memoriei.

„Am ceva de care să fiu mândru în viața mea: este munca tatălui meu”, spune Dmitri.

Tata a făcut totul singur

În 1998, Brușko a avut o expoziție la Muzeul Național de Arte. Directorul muzeului s-a împotrivit. Mai întâi, au oferit spațiul expozițional unui alt fotograf, dar acesta a refuzat, iar Brușko a primit locul.

„Tata era deja bolnav în faza terminală; a înțeles că mai avea puțin timp și s-a agățat literalmente de acest proiect. Acesta era plăcerea lui: să plece în călătorii de afaceri, să fotografieze, nu să facă un set de fotografii, ci să dezvolte o temă și să o dezvăluie”, spune Dmitri.

Timp de un an, Brușko a făcut poze pentru proiectul său final, aventurându-se chiar în zona de excludere a Cernobîlului. Uneori era solicitant din punct de vedere fizic, adesea rămânea țintuit la pat. În timp ce lucra la proiect, i s-a spus să-și înregistreze handicapul, dar a refuzat.

„Avea un mic apartament sub atelier, unde punea un aparat de mărit foto deasupra unei mașini de spălat. Uneori nu se mai putea plimba și putea doar să se târască. Făcea totul singur: alegea, imprima și retușa fotografiile”, spune Dmitri.

„Mă vizita des, deși era foarte dureros pentru mine să mă uit la el”.

Expoziția de la Muzeul Național de Artă a fost un eveniment semnificativ, prezentat de toate canalele de televiziune. Atunci, tatăl lui Brușko a înteles că fiul său face ceva important.

„Întotdeauna a crezut că nu e ceva serios. Și apoi, după ce a citit despre fiul său în ziare și i-a văzut munca la televizor, a acceptat în sfârșit profesia fiului său”, adaugă Dmitri.

Publicați asta din nou și voi merge în instanță!

Cartea În căutarea Belarusului a fost publicată la 12 ani după dezastrul de la Cernobîl, cu un tiraj de 1.000 de exemplare.

Cu toate acestea, doar 50 de exemplare cenzurate au ajuns în Belarus, cu unele pagini rămase goale, amintind de vechea cenzură a ziarelor.

Dmitri a povestit despre o altă expoziție desfășurată în 2011 la Cinematograful Central, sub auspiciile galeriei foto Znyata.

Directorul cinematografului l-a sunat pe Dmitri să-i spună că expoziția a fost anulată. Se presupune că un căpitan dintr-o clădire din zonă – KGB-ul era aproape – a vizitat-o și a spus că expoziția a discreditat țara.

„Fotografiile de la expoziție erau despre viața în Belarus – nimic special, fără politică. Am primit un apel de la un număr ascuns. Apelantul a spus, într-o manieră plăcută: «Obișnuiam să vorbesc cu tatăl tău, iar acum am să vorbesc cu tine». S-a prezentat drept adjunctul șefului serviciului de securitate prezidențial.

„Apoi a strigat la telefon: «Dacă mai publici asta, voi merge în instanță! Unde este tatăl tău?» Am spus: «A murit acum 10 ani». Apoi a închis”.

„Nu le place fotografia dacă îi arată dintr-o perspectivă nemăgulitoare. Peste 20 de ani, lumea ăși va aminti de ei ca fiind băiatul cu o insignă de pionier, stând într-o băltoacă pe 7 noiembrie”, spune Dmitri.

Dragoste neîmpartășită

În 2019, Dmitri a publicat cartea Schimbare, care conține peste 100 de fotografii ale tatălui său din 1988 până în 1994 - de la perioada de glorie a glasnost-ului în U.R.S.S. până la primele alegeri prezidențiale din Belarus.

„Schimbarea este poate cel mai bun cuvânt din limba belarusă care descrie perioada istorică a anilor 1980 și începutul anilor 1990”, scrie Dmitri în prefața cărții despre munca tatălui său.

Într-un an, întreaga ediție s-a epuizat. Succesul a fost un triumf personal pentru Dmitri. Până în 2019, tirajul s-a încheiat, iar până în 2020, cartea era epuizată.

„Tata nu a făcut poze frumoase; a surprins cum arăta cu adevărat țara. Realismul este legat în mod inerent de viața socială a unei persoane. Fără context social, realismul este imposibil. Nu poți fotografia o persoană fără context.

„Tata și-a iubit țara”, spune Dmitri, „dar a fost o iubire neîmpărtășită”.

Dmitri Brușko locuiește în străinătate, unde continuă moștenirea tatălui său, lucrând ca fotojurnalist.

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.