Marți 14 februarie 1989

Soarele răsare la 7.17 și apune la 17.37. Vremea este, în general, închisă. Precipitații slabe, mai ales sub formă de ninsoare mai ale în estul, centrul și sudul țării. Ninsoarea se va extinde treptat și către vest și nord-vest. E posibil ca la munte să ningă viscolit. Temperaturile maxime se situează între minus 2 și plus șase grade iar cele minime nocturne vor fi cuprinse între minus șapte și plus două grade. În centru și vest și izolat în restul țării se poate produce ceață.

Paul Dobrescu cântă pe prima pagină a Scânteii alianței muncitorească-țărănească care, după Congresul IX a fost regândită „într-o viziune profund novatoare” alături de întregul proces al construcției sociale „în toate laturile și componentele sale” punându-se capăt viziunii unilaterale, „ de subapreciere a rolului și importanței agriculturii”. Cel care a făcut asta este, evident, șeful suprem al lui Paul Dobrescu, Nicolae Ceaușescu. Acesta a reconsiderat rolul agriculturii, i-a restabilit locul de ramură de bază a economiei naționale”etc. și a înfăptuit noua revoluție agrară. Toate acestea, spune politrucul, „implică în primul rând o transformare a felului de a munci, de a conduce și organiza activitatea, instaurarea unei discipline riguroase față de îndeplinirea sarcinilor de plan în ambele ramuri economice. (...) Tocmai de aceea disciplina de plan trebuie să fie lege pentru absolut toți oamenii muncii de la orașe și sate.” Și continuă această bolboroseală pe încă o coloană de ziar. Paul Dobrescu a absolvit Facultatea de filosofie în 1970 și și-a dat doctoratul în 1981, a fost redactor șef de secție la Era socialistă, revista Comitetului Central PCR, și a predat la Ștefan Gheorghiu. S-a adaptat bine la democrație, ca mulți alți politruci care nu au avut nicio problemă să treacă de la socialismul științific la filosofia libertății și diversității. Este unul dintre fondatorii SNSPA, el întemeind Facultatea de comunicare și relații publice. A fost, de altfel, decan la SNSPA. A fost consilierul prezidențial al lui Ion Iliescu. Membru al Consiliului național de etică și, după ce consiliul l-a achitat pe Ponta de acuzația de plagiat în 2012, președintele acestei instituții. Este actualmente director al Centrului de cercetare în comunicații al facultății.

Nicolae Sârbu ajunge, citând voluptuos din Pascal și Malraux, într-o viitoare centrală electrică subterană al cărei nume, din rațiuni de securitate, firește, nu ni-l poate spune însă a trăit din plin „ acel copleșitor sentiment de măreție și frumusețe ca în fața unei autentice opere de artă.” Autorul minunii, „mândru, modest și hotărât, ca un nou Meșter Manole” mai are încă multe de făcut. Printre personajele excepționale care populează subteranele descoperă un inginer electronist care „ se întorcea de la un examen de admitere la o facultate cu profil umanist”, pentru că noul exemplar uman, supereroul din măruntaiele pământului, „nu poate face abstracție de frumos, sensibilitate de lumea infinită și miraculoasă a ideilor și artei.” Inginerul cu pricina mai este excepțional și din alt punct de vedere: el nu vrea să fie inginer, ci muncitor cu înaltă calificare „prefigurând muncitorul viitorului, cu studii superioare, de care vorbea secretarul general al partidului.” Și astfel, din Pascal în Goethe, împiedicându-se puțin și în Mikel Dufrenne și George Călinescu, filosoful Scânteii tineretului ajunge la miezul articolului care este pus în final: „Omul se edifică pe sine ca o adevărată valoare și supremă Operă a societății pe care o făurim în România. Este Omul nou, constructor al socialismului și comunismului, al unei opere unice, mărețe, pe întreg pământul patriei.” Și cu Nicolae Sârbu vremurile au fost blânde: după ce a scris prin Luceafărul, Contemporanul, Amfiteatru, Flamura, Semenicul etc. a fost redactor șef la Timpul, director al Bibliotecii județene din Reșița și a publicat zeci de volume. Omul nou adaptat la timpuri noi.

82 la sută din populația României socialiste beneficiază de locuințe noi, „confortabile și moderne” susține Pia Rădulescu în paginile României libere. Era o țară de chiriași ai statului. În ultimii 23 de ani (adică între 1965, anul întronizării lui Ceaușescu, și 1989) s-au construit vreo două milioane două sute de mii de locuințe, „ritmul de construcție a locuințelor în țara noastră fiind unul dintre cele mai ridicate pe plan mondial în raport cu numărul populației.” Important e cum administrăm avuția asta națională, cum o gospodărim, spune jurnalista și, alături de ea, administrația publică centrală și locală. Vasile Vlăduță, directorul ICRAL-ului Colentina, se fălește cu multele servicii pe care le-a făcut către populație însă se plânge că, dacă ar fi să facă pe plac tuturor solicitanților, ar trebui să stea în permanență la dispoziția lor pentru că „nu e chiar simplu să satisfaci cetățenii în totalitatea lor.” Chiar și așa, „reparațiile capitale și curente la fondul locativ de stat, la care avem dubla calitate de beneficiar și constructor, au cotat realizările la 104,45% (sic!) și totuși locatarii ar fi dorit mult mai mult.” Unii locatari care se mutaseră recent „în apartamente noi, oferite de stat” pe Aleea Lunca Florilor, pe strada Răușeni sau Ripiceni, „nu numai că au neglijat total întreținerea lor dar le-au adus chiar degradări”. De altfel, mai spune directorul ICRAL, cam toată microzona Lunca Florilor are „zeci de apartamente care sunt utilizate și întreținute foarte prost.” Locatarii nu pricep ce poate și ce nu poate ICRAL, se plânge inginerul, și de aceea multe solicitări sunt neîntemeiate sau lipsite de obiect iar dacă solicitanții sunt nemulțumiți o fac pe proprie răspundere, că nu știu legea și nici regulamentele, așa că așteaptă degeaba rezolvarea lor. Sesizările sau reclamațiile propriu-zise, spune șeful ICRAL Colentina, reprezintă circa 2% din miile de petiții adresate stăpânilor spațiului locativ urban în comunism. Da, poate că au fost situații în care nu s-au achitat prea bine de sarcini, au mai lăsat câte-o cameră nefinisată sau „prestațiile nu au fost întotdeauna în termenul la care noi înșine ne-am angajat, iar personalul muncitor a dovedit uneori carențe în ceea privește operativitatea și solicitudinea,” recunoaște șeful, dar de vină, într-o oarecare măsură, e chiar sistemul de învățământ că nu pregătește tineri pentru ICRAL, să știe să administreze o scară de bloc, să repare un closet, mă rog, să știe să exploateze fondul locativ de stat. Cu aceste apartamente puse în vânzare la prețuri stupefiant de mici (cam două salarii medii) a cumpărat Ion Iliescu voturile orășenilor, peste un an, în mai 1990. Vasile Vlăduță a mai fost multă vreme după Revoluție director la ICRAL Apolodor. Da, nu mai erau locuințe de stat. Dar erau de retrocedat locuințele confiscate în anii comuniști. Și cine ar fi putut s-o facă mai bine?

Regionala CFR Iași și-a întemeiat o trupă de teatru politic. Jurnaliștii de la România liberă ne spun că formația de amatori Semnal, laureată a Festivalului național Cântarea României are „un repertoriu adecvat, alcătuit în general din piese într-un act” și a ajuns „la un stadiu de maturitate intrepretativă și de continuitate, încât are o stagiune aproape permanentă”, după cum spune directorul clubului, Paul Zamfir. Reprezentațiile se dau atât la sediul regionalei, „cât și pe scenele altor așezăminte de cultură din Iași și alte localități. Mentorul formației este inginerul Vasile Muraru.” Paul Zamfir este și azi directorul clubului CFR.

Și Virgil Brădățeanu este iubitor de teatru și numai despre teatru, arheologie și continuitate vorbește după o vizită făcută la Craiova unde a fost inaugurat recent un nou teatru, „un nou lăcaș cu care Epoca a înzestrat orașul, una din construcțiile generos create pentru ca activitatea artistică să se bucure de condiții optime.” Alături de Teatrul Național din București și de alte edificii culturale, „admirabila incintă de artă de la Craiova arată o dată mai mult preocuparea partidului și a statului, în Epoca Nicolae Ceaușescu, pentru dezvoltarea în condiții mereu mai bune a culturii noi, socialiste.” Ziaristul ne spune că orașul are, pe lângă teatru, alte zeci de centre de creație și cultură Cântarea României, „sute de biblioteci publice, sindicale, școlare, ale unităților cooperatiste, funcționează zeci de librării și raioane specializate” cu toate implicate în desfășurarea Festivalului Cântarea României, desfășurând „o intensă activitate de creație artistică și tehnico-științifică, de deprindere a unor îndeletniciri utile” etc.etc. Cum ar putea fi altfel în orașul și în județul unde au fost descoperite atâtea vestigii care atestă o continuitate de mii de ani a vieții culturale „toate existând ca expresie a unei continuități de viață a celor aflați aici de când lumea, a celor ce au creat vase în neolitic vase precum cel din patrimoniul muzeului, au populat antica Pelendava, au coexistat daci și romani, au format poporul român” etc.etc.

Mircea Zaciu povestește în Jurnalul său că a continuat investigațiile pentru a afla ce li s-a întâmplat celor patru de la România liberă, arestați pe 26 ianuarie pentru că intenționau să distribuie un ziar-manifest tocmai de ziua lui Ceaușesc. „A. care mă vizitează, nu știe nimic din București, lucru care mă intrigă. Îmi înșiră pe cine a văzut, cu cine s-a întreținut, nimeni nu i-a pomenit măcar o vorbă despre afacerea ziariștilor. Și totuși, G., întors și el acum două zile, mi-a confirmat. Îmi zicea că nici nu te poți apropia de Casa Scânteii, în vreme ce A., râzând, susține că a intrat lejer, cu un bon vechi, ținând degetul pe colțul unde era înscrisă data. Dar pe Cale ar fi văzut o scenă memorabilă: cortegiul trece acum cu câteva minute înainte de ora 9 (omul nu mai vine la opt, ca înainte). Pază strașnică, firește, La intersecția cu Griviței, la stop, pietonii sunt opriți, căci la orizont prima mașină, a miliției, semnaliza cu farurile apropierea convooiului. Totuși, o femeie bine îmbrăcată, aproape elegantă, în vârstă, aparent la locul ei, țâșnește dintre pietoni și dă să traverseze. O gorilă se aruncă literalmente asupra ei și o înhață șoptindu-i ceva convingător la ureche, dar femeia scoate un zbieret uriaș, în replică: Eu sunt regina în acest oraș! În clipa următoare a fost proiectată (în strictul înțeles) de zidul de peste drum, înghesuită și dusă într-o curte interioară.”

La televizor după Telejurnalul de la 19.00 putea fi văzut documentarul Să trăim și să muncim în spiritul normelor eticii și echității socialiste. Răspunderea opiniei publice. Apoi, de la 19.45 emisiunea Industria- programe prioritare. Dezvoltarea bazei de materii prime și energetice. Urmează la 20.05 Teatru TV (color) Ciuta de Victor Ion Popa. La 21.30 Idei în acțiune. Perfecționarea-componentă de bază a strategiei dezvoltării. Programul se închide cu un Telejurnal de zece minute.

La Operă, reprezentație cu Aida. La Teatrul de Operetă, Casa cu trei fete.

La Național joacă eternul succes de casă Ploșnița (Sala Mare). La Sala Amfiteatru, Torquato Tasso iar la Atelier Act venețian. La Teatrul Lucia Sturdza Bulandra (Măgureanu) Privind în jur cu ochi fără lumină, iar la sala din Icoanei, A treia țeapă. La Teatrul Mic, Astă-seară stau acasă iar la Teatrul Foarte Mic, Bărbatul și femeile. În fine la Teatrul de Comedie, Pețitoarea, iar la Giulești, Cursa de Viena.

La cinematografe rulează, printre altele, De ce are vulpea coadă, Muzica e viața mea, Primăvara bobocilor, Evadarea, Moștenire cu bucluc.

Primăvara bobocilor (1987) este un sequel al Toamnei (1975) și Iernii bobocilor (1977) cu toate regizate de Mircea Moldovan după scenariile (și cărțile) lui Petre Sălcudeanu. În filmul despre care vorbim protagonist e un tânăr student (Horațiu Mălăele) în ultimul an la Facultatea de Agronomie. El urmează să facă practica de vară în Viișoara și părinții, Varvara (Tamara Buciuceanu) și Todiraș (Marin Moraru), oameni importanți în sat, îl așteaptă cu fanfara în gară doar că băiatul greșește stația, coboară cu o stație înainte și vine acasă călare pe un măgăruș, spre rușinea părinților care voiau să-și epateze vecinii. Înainte de această pătăranie, Todiraș fusese președintele de CAP dar decade cu vremea în ochii partidului și ajunge ciurdar la vaci iar nevastă-sa îi ocupă locul la șefia CAP-ului. Băiatul era ultima speranță să redreseze legumicultura locală, să întinerească personalul muncitor la împrăștiat gunoi de grajd și să salveze fotoliul de șefă al matroanei. Ca să-l lege de glia strămoșească, aceasta îl momește cu o profesoară drăguță și ochelaristă (Anda Onesa) și băiatul, stimulat, concepe un plan de alternare a culturilor cu care sparge recordurile de producție. Prim-secretara organizației județene de partid (Adela Mărculescu) o laudă pe Varvara și realizările ei. Băiatul rămâne cu fata în vatra familie și filmul se încheie la masă. Tamara Buciuceanu toarnă ciorbă norei sale iar aceasta, ca o femeie care a înțeles cum merge familia tradițională, ia polonicul din mâna soacrei ca să-i pună ea soțului bucățelele pe care el i le indică oțios în oală.