Linkuri accesibilitate

Ce vor ungurii din România de la Centenar


La un protest antiguvernamental al clujenilor în fața Bisericii romano-catloice Sf. Mihai în Piața Centrală

Transilvania a rămas mereu un spațiu de interes pentru Ungaria, care acum încearcă să-l cucerească folosind pârghii economice.

Oricât de loiali ar fi maghiarii față de statul român, 1 Decembrie nu poate deveni și sărbătoarea lor. Ei și-au pierdut atunci țara, devenind în România „ceilalți”, o minoritate tolerată, căreia i s-a promis acum 100 de ani mult și apoi i s-a dat puțin.

În textul Rezoluției Adunării Naționale de la Alba Iulia au fost cuprinse toate doleanțele posibile ale ungurilor și pe care nu le-a pus cu adevărat în practică niciunul din guvernele României Mari: „Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țări în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc”.

După 1990, rând pe rând aceste promisiuni au început să fie puse în texte de lege, mai mult sau mai puțin respectate. Ungurii din România sunt însă nemulțumiți că nu și-au primit înapoi licee, școli, clădiri confesionale, terenuri care au aparținut comunității maghiare.

Una dintre cele mai bune universități românești, numită acum Babeș-Bolyai este urmașa Colegiului Iezuit, cu rang academic, înființat la finele secolului al XVI-lea de Ștefan Bathory, principele Transilvaniei. Întreaga istorie a Transilvaniei e marcată de cultura habsburgică în general și de cea maghiară în special.

Aerul Europei Centrale se poate simți încă în principalele centre urbane ardelenești, care de altfel, la fel ca acum 100 de ani, sunt mult mai bine conectate de Budapesta și de Viena, decît de București. Apoi, există, un efort continuu al guvernului ungar de solidifica aceste legături, dincolo de autostrăzile care leagă deja marile orașe transilvane de fostele capitale ale Imperiului Habsburgic.

Spre deosebire de România, Ungaria are o strategie de viitor, în legătură cu Transilvania. De altfel prim-ministrul Viktor Orban a anunțat o strategie până în 2030, care vizează inclusiv „reconstruirea Bazinului Carpatic”. Investițiile ungare în Ardeal cresc de la an la an, guvernul de la Budapesta le completează pensionarilor maghiari din România veniturile lunare, pentru a se apropia de standardul de viață din Ungaria, noi grădinițe, școli și chiar universități sunt finanțate din bugetul ungar.

Transilvania, care s-a aflat sub administrația direct a Budapestei până în 1918 a rămas mereu un spațiu de interes pentru Ungaria, care acum încearcă să-l cucerească folosind pârghii economice.

Rezoluția organizațiilor politice maghiare din România pentru 2018 a apărut sub titlul „O mie de ani în Transilvania, o sută de ani în România”. Sună oarecum periculos pentru că cele două comunități rivale sunt supuse unei confruntări istorice, o istorie dureroasă pentru români, până în 1918 și o alta, dramatică pentru maghiari, de atunci încoace.

Reconcilierea gândită în 1996 odată cu semnarea Tratatului bilateral dintre România și Ungaria nu a fost dorită cu adevărat de niciuna dintre părți. La 100 de ani de la Marea Unire, românii nu și-au făcut nici bilanțul realizărilor, nici strategia viitorului. Ungaria a pierdut în urmă cu un secol nu doar Ardealul, ci 70% din teritoriul său și vrea să ajungă până în 2030 a cincea cea mai dezvoltată țară din UE.

România, în schimb, s-a reîntregit, dar pare să nu fi știut niciodată prea bine în ce direcție să meargă. A persistat, însă, mereu, mai ales de la vîrful statului, propaganda anti-maghiară. De a lungul celor 100 de ani, fruntașii români, cu excepția celor veniți în guvern imediat după 1918,nu s-au ostenit prea mult să-I înțeleagă pe unguri. Admirația lui Cioran față de ei le-a rămas necunoscută:

„Invidiez (...) aroganţa vecinilor noştri, îi pizmuiesc până şi pentru limba lor, oricât ar fi ea de sălbatică, de-o frumuseţe ce nu are nimic omenesc, cu sonorităţi venind dintr-un alt univers, puternică şi corozivă, făcută pentru rugăciune, pentru răgete de furie şi pentru jeluiri, ieşită din infern ca să-i perpetueze accentul şi strălucirea. Măcar că nu cunosc în acestă limbă decât înjurăturile, ea îmi place nemăsurat, aş sta o veşnicie să o ascult, mă fascinează şi mă îngheaţă, mă pierd la farmecul şi la cruzimea ei, la toate acele cuvinte de nectar şi cianură, atât de adaptate la exigenţele unei agonii. Ar trebui să răposăm ungureşte – iar dacă nu, să renunţăm a mai muri“. (Emil Cioran, „Despre două tipuri de societate. Scrisoare către un prieten îndepărtat”, Istorie şi utopie, Bucureşti, Humanitas, 2002, p.13).

Multimedia

Florin Iordache laudă decizia excluderii Anei Birchall din PSD
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:01:22 0:00
Mai mult
XS
SM
MD
LG