Congresul al IX-lea al PCR a avut loc în luna iulie 1965. Ceaușescu devenise liderul partidului după moartea lui Gheorghiu-Dej în martie 1965, însă continua să fie flancat de baronii defunctului dictator. În primăvară, Ceaușescu a organizat o serie de întâlniri cu activul de partid din principalele ministere și din uniunile de creație. Apărea destul de clar că era vorba de un lider dinamic, care promitea să se delimiteze de excesele predecesorului său.
Mai ales la întâlnirea cu activul Ministerului de Interne, Ceaușescu a insistat pe tema respectării legalității socialiste, o aluzie transparentă la samavolniciile rivalului său Alexandru Drăghici. Noul lider poza într-un marxist deschis, un fel de comunist național. În fapt, cum am scris încă în 1985, în articolul meu „Socialismul lui Ceaușescu” apărut în revista americană Problems of Communism, observatorii avizați puteau nota tendința pronunțată de personalizare a puterii. Fațada era una a deschiderii, a relaxării, substanța era însă a unui stalinism abil camuflat.
Nostalgicii lui Ceaușescu au încercat să acrediteze teza celor două perioade: prima, a unei veritabile liberalizări interne, și o a doua, când Elena ar fi impus aberațiile cultului personalității. În fapt, dezghețul temporar era expresia încercării lui Ceaușescu de a-și consolida puterea, prin distanțarea de metodele cele mai compromise ale epocii stalinismului dezlănțuit. În plus, cum s-a dovedit în aprilie 1968, condamnând crimele lui Dej împotriva unor personalități comuniste (deci nu împotriva elitei politice și culturale a țării, ori împotriva țărănimii), Ceaușescu își întărea poziția în raport cu Apostol, Bodnăraș și Chivu Stoica.
La Congresul al IX-lea, Ceaușescu a reușit să-și consolideze imaginea de militant al mișcării comuniste mondiale. Între delegații străini, se remarca prezența lui Leonid Brejnev, primul secretar al CC al PCUS și a lui Deng Xiaoping, secretarul general al PC Chinez (numărul trei în ierarhia de la Beijing). Schimbarea numelui partidului din Partidul Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român era o altă metodă de a sublinia demersul inovator al noului lider. Ra- portul de activitate prezentat de Ceaușescu (pregătit de o comisie care îi includea pe Dumitru Popescu și pe Paul Niculescu-Mizil), insista pe importanța conducerii colective. Ulterior, deși propaganda oficială a bătut atâta monedă pe semnificația Congresului al IX-lea, textul acestui raport a devenit tot mai greu accesibil. Reformismul mult trâmbițat al anilor de început ai domniei lui Ceaușescu a fost abandonat, mai ales după 1968. Simplu spus, hrușciovismul lui Ceaușescu a fost unul pur tactic.
În ultima zi a Congresului, anunțându-se structura noilor organe conducătoare, s-a constatat că formula de conducere tradițională, menținută în proiectul de statut, fusese schimbată peste noapte. Biroul Politic, format în perioada ultimă a lui Dej din nouă membri, era înlocuit printr-un organism lărgit, numit Comitet Executiv. Acesta selecta un grup restrâns, de fapt vârful real al partidului, numit Prezidiul Permanent. Intrau astfel în Comitetul Executiv și în Secretariat oamenii lui Ceaușescu, exponenții bazei sale politice care era birocrația de partid. Se crea iluzia unei reale lărgiri a conducerii partidului. Sloganele oficiale vorbeau despre PCR ca exponent al intereselor întregului popor.
În același timp, deși insista pe drepturile naționalităților conlocuitoare, Ceaușescu proclama teza „omogenizării națiunii socialiste”. Colectivismul autoritar și etnocentrismul coexistau în discursul epocii cu o anumită deschidere spre ideile reformiste. Între cei care vor ajunge rapid în vârful piramidei, deci membrii grupului aparatului de partid, să-i amintim pe Virgil Trofin, Paul Niculescu-Mizil, Ilie Verdeț, Petre Lupu, Ion Stănescu, Vasile Patilineț și alții care lucraseră sub îndrumarea lui Ceaușescu pe vremea când acesta era șeful Direcției Organizatorice a CC al PMR. Nu erau aleși în Prezidiul Permanent doi dintre foștii membri ai Biroului Politic al lui Dej: Petre Borilă și Alexandru Moghioroș (erau menținuți formal în Comitetul Executiv).
Discontinuitatea cu epoca încheiată în martie 1965 se manifesta printr-o relativă înmuiere a presiunilor ideologice asupra intelectualității. Pe de altă parte, pentru a preveni orice speranțe exagerate privind o liberalizare internă, în toamna anului 1965, la Facultatea de Filosofie a Universității din București a fost organizată o acțiune represivă împotriva unor studenți pe baza unor acuzații de pură sorginte stalinistă. Câțiva profesori au primit sancțiuni de partid pentru „lipsa de vigilență” și alte presupuse culpe.
În fapt, puțin timp după Congresul al IX-lea, devenea limpede că Ceaușescu strângea în mâinile sale toate instrumentele puterii. Câteva săptămâni mai târziu, el avea să rostească raportul privind noua constituție, când țara își schimba numele din „Republica Populară Română” în „Republica Socialistă România”. În decembrie 1967, la conferința națională a PCR, Chivu Stoica anunța că renunță în favoarea lui Ceaușescu la poziția de președinte al Consiliului de Stat.
Facebook Forum