În ordine cronologică, prima semnificație a zilei de 10 Mai este intrarea domnitorului Carol I de Hohenzollern în București.
Venea de la Dusseldorf, al doilea loc de reședință al familiei princiare prusace Hohenzollern-Sigmaringen, înrudită cu familia regală de Hohenzollern a Prusiei și cu cea imperială franceză.
Din cauza războiului în desfășurare între Prusia și Austrio-Ungaria, prințul a fost nevoit să facă drumul incognito, sub numele de Karl Hettingen. Ultima parte a călătoriei a străbătut-o cu un vapor comercial, pe Dunăre.
A debarcat la Turnu Severin la 7 mai 1866. Aici a fost întâmpinat de trimisul guvernului, Ion C. Brătianu, cel care cu o lună înainte dusese, în Germania, cea mai mare parte a negocierilor politice pentru instalarea unei dinastii occidentale la București.
Carol de Hollenzollern, prinț catolic și ofițer prusac în vârstă de 27 de ani, urma să devină domnitorul Principatelor Unite, un stat care figura pe hartă în componența Imperiului Otoman.
De la Turnu Severin, după trei zile de mers cu trăsura sau călare, uneori de-a dreptul pe câmp - România nu avea nici măcar un kilometru de cale ferată, iar majoritatea drumurilor erau nepietruite - noul domnitor a ajuns la București.
Este primul domnitor, în sute de ani, neconfirmat de Înalta Poartă, adică de guvernul Turciei, puterea suzerană asupra Principatelor Române. Nu întâmplător, instaurarea unui principe occidental era una din solicitările românilor exprimate la Adunările Ad-Hoc din 1857-1858, alături de Unirea Principatelor, neutralitate și reforme sociale.
Dar Carol I nu a fost confirmat domnitor nici de puterile occidentale. În aprilie, în timp ce Ion C. Brătianu deschisese negocierile cu familia de Hohenzollern, Marile Puteri se pronunțaseră cu patru voturi la trei împotriva deciziei. Dar, la fel ca și în cazul dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza, cu șapte ani înainte (Cuza devenise între timp mult prea autoritar), politicienii români și-au asumat un alt fait accompli, adică politica faptului împlinit și au acționat. Din fericire, au găsit în Carol I un partener curajos, dispus să își asume riscul. Cu o șase săptămâni înainte, prințul Philip de Flandra, prima opțiune a negociatorilor români, decisese că Principatele Române au o situație prea complicată ca să se implice.
Refuzul Marilor Puteri de a accepta ideea unui principe occidental la București este motivul pentru care însăși depunerea jurământului de către Carol I la București a fost un act de Independență. O lună mai târziu, noua Constituție nici măcar nu făcea referire la puterea suzerană și folosea pentru prima dată, oficial, numele de România.
În al doilea rând, ziua de 10 Mai este Ziua Independenței. Există încă o dispută politică în privința acestei aserțiuni, dar printre experți și istorici nu există dubii. Războiul de Independență al României a fost parte a războiului ruso-turc dintre 1877-1878.
Intervenția Rusiei în Balcani a fost provocată de violența cu care turcii au încercat să înăbușe revoltele bulgarilor și sârbilor împotriva corupției și agresiunilor stăpânitorilor otomani; masacrul de la Batak (Bulgaria) a indignat opinia publică europeană. La această incursiune a Imperiului Țarist contra Turciei s-a asociat România.
Mica armată română nu ar fi făcut față uriașei armate turcești. Aici însă prezența domnitorului Carol I la București a fost decisivă tocmai datorită faptului că era un prinț de Hohenzollern și avea o educație militară excepțională. Prestigiul său a făcut ca în timpul deplasării trupelor rusești la sud de Dunăre, România să NU fie ocupată de ruși. A obținut chiar cazarea Marelui Duce Nicolae, conducătorul armatelor rusești în afara Bucureștiului, un semnal foarte puternic pentru o țară calcată sistematic de armate de ocupație în precedenta sută de ani.
În aceeași măsură, a fost importantă insistența domnitorului Carol I, a premierului Brătianu și a celorlalți decidenți ca războiul să NU se poarte pe teritoriul României, ci la sud de Dunăre.
Trecerea Dunării de către trupele rusești a avut loc începând din luna aprilie. Autoritățile române au așteptat momentul potrivit să declare război Turciei încă suzerane. Puteau să o facă oricând, începând din martie, dar când au făcut-o, au ales ziua în așa fel încât ea să se potrivească cu Ziua Dinastiei, 10 Mai 1866 și să devină o singură sărbătoare.
Atunci când ministrul de Externe a citit în fața parlamentarilor Declarația de Independență pe 9 mai, Mihail Kogălniceanu și toți ceilalți știau că domnitorul o va semna - așa cum președintele promulgă astăzi legile ca să le facă să intre în vigoare - pe 10 Mai, ceea ce și s-a întâmplat. „Ziua Independenței este 10 Mai!”, mi-a strigat realmente Neagu Djuvara la un moment dat când am avut impertinența să fac pe avocatului diavolului și să îi spun că discursul lui Kogălniceanu a fost pe 9. „Comuniștii au inventat 9 mai”, preciza el mereu.
Dar dincolo de propaganda comunistă care insista să șteargă orice urmă a regalității moderne, în contextul mai larg al întreruperii brutale și totale a legăturilor cu Occidentul, legături devenite intrinseci în 80 de ani de monarhie constituțională, rămân două argumente majore în favoarea zilei de 10 Mai - Zi a Independenței:
- Independența nu a fost cucerită într-o singură zi. 10 Mai este simbolul unui efort militar și diplomatic care s-a desfășurat vreme de cel puțin doi ani. S-a întărit armata, pe cât se putea, s-au construit căi ferate spre Dunăre, s-a înființat un serviciu sanitar pentru răniți. S-au dus lupte diplomatice pentru Convenția Militară Româno-Rusă semnată în aprilie 1877 și alte lupte diplomatice, încă mai acerbe, la Congresul de la Berlin din 13 iunie - 13 iulie 1878. În urma acestor negocieri, nu numai că Independența a fost recunoscută, dar României i-a revenit Dobrogea. Toate acestea sunt incluse în semnificația unei singure zile, 10 Mai. În ordinea importanței, am putea sărbători și luarea Plevnei și capturarea lui Osman Pașa, în decembrie 1877. Dar există un motiv puternic să nu o facem. Iată-l:
- 10 Mai este aleasă să fie Ziua Independenței chiar de către cei care au luptat în Războiul de Independență, direct, pe front sau au ajutat în spatele frontului. De ce și-ar permite cineva să facă altfel decât părinții fondatori ai României moderne? Până la ocupația sovietică și la instaurarea comunismului, nimeni nu sărbătorea Ziua Independenței pe 9 mai.
- Din 2021, grație unui proiect de lege inițiat în 2017, (dar amânat mulți ani din cauza opoziției PSD), ziua de 10 Mai, a devenit oficial Zi a Independenței. Inițiatorii, dar și parlamentarii care au reluat proiectul au folosit în motivarea lor inclusiv argumentele istoricilor intervievați de Europa Liberă în campania dedicată Independenței în mai 2021.
Cât despre contribuția personală a lui Carol I la efortul României de a deveni stat independent, ea a fost esențială, directă și practică. În ciuda numărului mare de soldați, rușii au fost înfrânți la sudul Dunării, iar în iulie, Marele Duce Nicolae l-a rugat expres pe Hohenzollern-ul de la București să îi vină în ajutor.
Lăsând orgoliul național la o parte, așa cum au făcut-o politicienii înțelepți din secolul XIX, vă puteți imagina că o astfel de rugăminte ar fi fost adresată unui domnitor român când funcția respectivă era de vasal și era astfel de secole?
Telegrama Marelui Duce era aur curat pentru interesele Bucureștiului: documentul justifica intervenția românească la sud de Dunăre și permitea tinerei Armate Române să se bată ea însăși pentru Independența României, nu să o câștige din negocierile Marilor Puteri.
Dar acesta a fost numai începutul. În august 1877, a venit pe linia frontului însuși țarul Alexandru al II-lea. El a insistat în mod eronat pentru asediul redutei Grivița, una dintre cele mai puternice prin care armata otomană proteja orașul bulgănesc Plevna. Ei bine, după eșecul primului asalt asupra Griviței, domnitorul României, Carol I devine șeful Cartierului General de la sud de Dunăre, este comandant al armatelor ruso-române, deci inclusiv al trupelor rusești.
Carol I a câștigat Plevna și lui i s-a predat Osman Pașa. Demnitarul turc fost ținut prizonier într-o clădire de pe Calea Victoriei. Apropos, fostul Pod al Mogoșoaiei în 1878 își schimbă numele în Calea Victoriei, în cinstea soldaților din Războiul de Independență. Urmează Congresul de la Berlin unde gazda, cancelarul Otto von Bismark, a jucat clar în favoarea mai vechii sale cunoștințe, acum cu domiciliul la București.
Carol I se afla într-adevăr într-o situație absurdă: câștigase războiul, dar aliații ruși nu voiau să mai plece din România. Au căpătat până la urmă cele trei județe din sudul Basarabiei, dar prințul de Hohenzollern a câștigat Dobrogea, cu portul Constanța modernizat deja de englezi. Ca toți strategii germani ai epocii, era marcat de ideea „plămânului maritim” necesar dezvoltării economiei.
Cea de-a treia semnificație a zilei de 10 Mai este cea mai puțin cunoscută, dar probabil pe termen lung cea mai importantă. După ce toate statele europene și parlamentele lor ratificaseră actele de recunoaștere a independenței României, la 10 Mai 1881, România a fost proclamată Regat, iar Carol I a fost încoronat Rege. Nu era un act de orgoliu din partea domnitorului, ci ridicarea României însăși la statutul de stat suveran. A fost, de fapt, prima mare integrare europeană a țării. Europa era atunci clubul monarhiilor constituționale, iar la 10 Mai 1881, România a devenit stat membru. La 10 Mai 1881, se încheie efortul pentru Independență.
Semnificativ, Regele Carol I a fost încoronat la 10 Mai 1881 cu o coroană cu totul și cu totul specială, făcută din oțelul unui tun capturat de la turci la Plevna. Regina Elisabeta a primit o coroană simplă de aur. Demnitarii români ar fi preferat coroane mai sofisticate. Iată care au fost contra-argumentele Regelui Carol I, expuse chiar de el în „Memoriile Regelui Carol I al României de un martor ocular” (au fost recent republicate).
„Guvernul este de părere: coroanele să fie scumpe și pompoase. Regele se declară cu hotărâre contra acestei idei deoarece însemne regale scumpe nu corespund tradițiilor țării și se potrivesc numai acolo unde ele au o valoare istorică, fiind rămase ca moștenire a secolelor trecute. Regele rămâne nestrămutat în această părere, chiar după obiecțiunea miniștrilor că pentru coroana română seculii nu sunt în trecut, ci în viitor. Dânsul propune, la urmă, ca pentru sine să se facă la Arsenal o coroană de oțel, din unul din tunurile cucerite de la Plevna, iar pentru Regina să se facă o coraonă simplă de aur, dacă se poate de unul din giuvaergii din București”.
Sărbătoarea de 10 Mai a fost interzisă pe teritoriul României de două ori. Prima dată în timpul ocupației germane a Bucureștiului din primul război mondial, pentru doi ani. Mareșalul Anton von Mackensen voia să-i umilească pe înfrânți așa că 10 Mai a fost zi de lucru în 1917 și 1918. În plus, Germania voia să se răzbune pe dinastia de România pentru că se angajase în război alături de Antanta pentru Transilvania. Este și motivul pentru care în acel moment familia regală română a pierdut numele de Hohenzollern. Regele de la București era considerat la Berlin un trădător.
A doua oară, sărbătorirea zilei de 10 Mai a fost interzisă în 1948, deci după abdicarea forțată a Regelui Mihai și instaurarea Republicii Populare. De data aceasta, interdicția a durat 41 de ani. Nu vorbim despre faptul că 10 Mai nu a mai fost Ziua Națională a României, cum s-a întâmplat când 23 august nu a mai fost zi națională, dar rămâne o zi marcată prin conferințe științifice, dezbateri TV și expoziții.
În comunism, ziua de 10 Mai a fost interzisă în sensul că cine își permitea să o amintescă public risca să fie arestat. Menționarea ei în manuale și cărți de popularizare a fost realmente prohibită. Numele lui Carol I a fost șters din orice programă școlară. Generații și generații de elevi nu au aflat de la învățătorii și profesorii lor cine era domnitorul României în timpul Războiului de Independență, nici că a domnit aproape jumătate de secol.
Situația nu s-a îmbunătățit substanțial nici la 30 de ani de la căderea comunismului. Progrese s-au făcut totuși. Lucrări esențiale și/sau substanțiale despre Carol I există în orice mare librărie, iar statuia lui Regelui Independenței, demolată de comuniști în noaptea de 30 spre 31 decembrie 1947, și-a regăsit locul în inima Bucureștiului, în fața Fundațiilor Regale.
