S-au împlinit cinci ani de la primele manifestații de pe Maidan, piața centrală din Kiev (și 85 de ani de la Holodomor, marea foamete stârnită artificial în Ucraina de puterea comunistă de la Moscova). Manifestațiile de pe Euromaidan au început în noiembrie 2013 ca o mișcare de protest contra faptului că președintele de atunci, Ianukovici, a refuzat să semneze tratatul de asociere cu UE, întorcându-se spre Putin, ceea ce avea să ducă la extinderea manifestațiilor, la violențe și, în cele din urmă, fuga lui Ianukovici, anexarea Crimeei de către Rusia și întregul lanț de evenimente ce au generat situația actuală.
Multe mituri și idei eronate, chiar din bunăvoință, circulă despre Ucraina, Maidan și ce s-a întâmplat. La fel de multe ca și despre identitatea ucraineană.
Unii pun în continuare întrebarea dacă ucrainenii există într-adevăr, dacă nu sunt cumva o creație artificială a Occidentului care a vrut să dezmembreze și mai tare fostul spațiu sovietic.
Asta înseamnă însă a uita sau a ignora realitățile lingvistice și istorice, precum și acest adevăr simplu: că identitatea colectivă este un demers conștient, asumat, care nu ține cont de opinia celorlalți. Așa cum sârbii și croații vorbesc aceeași limbă, dar sunt separați de secole de rivalitate și au religii diferite, ceea ce se dovedește a fi un element fundamental al identității lor respective, la fel în cazul ucrainenilor faptul că ei se simt diferiți și doresc să fie considerați altfel trebuie luat în seamă.
Un element fundamental poate fi religia. Așa sunt de pildă arabii creștini, minoritari, vizavi de arabii musulmani. Alteori poate fi limba, altfel zis populații apropiate pot aparține aceleiași culturi și pot fi de nedistins în cotidian, ceremonii și ideologie sau religie, dar distincți prin limbă: e ceea ce vedem în federații și confederații istorice solide, precum Elveția și Belgia.
Am întâlnit oameni care, fără să cunoască realitatea lingvistică, încercau să mă convingă că ucraineana ar fi de fapt doar un dialect rusesc.
Sigur, Rusia țaristă numea Ucraina: Rusia Mică, (Малороссия), după cum partea care azi e aproximativ Bielorusia era numită Rusia Albă (Белая Русь), în vreme ce Rusia moscovită se considera Rusia Mare: Великороссия.
Cele trei limbi însă, rusa, ucraineana și bielorusa sunt la fel de diferite pe cât sunt spaniola, portugheza și catalana: ieșite dintr-un trunchi comun, dar care au luat căi diferite.
Apoi, limba nici nu ar fi așa importantă, dacă ne gândim că sârbii, croații și bosniecii musulmani (precum și muntenegrinii), sunt la rândul lor slavi cu toții, ba chiar vorbesc aceeași limbă, dar asta nu i-a împiedicat să se măcelărească cu frenezie.
In realitate, raportul între ruși și ucraineni este istoric inversat, pentru că, într-adevăr, cultura kieveană stă la baza culturii și civilizației rusești.
Cel mai bine a rezumat-o unul din părinții doctrinei „eurasiatice”, adoptată actualmente de Kremlin: prințul exilat și mare lingvist Nikolai Trubetzkoy. Acesta, într-o scrisoare către celălalt mare lingvist rus exilat, Roman Jakobson, scria:
„Literatura rusă de după Petru cel Mare este, de fapt, o continuare a literaturii occidentalizante a Kievului, iar nu o continuare a literaturii veliko-ruse (велико-русская) moscovite. Același fenomen poate fi remarcat în istoria picturii, a muzicii, a arhitecturii religioase și, în sfârșit, în istoria ritualului religios.
In realitate, se poate vorbi de o „ucrainizare” a întregii culturi spirituale a Rusiei Mari moscovite la cumpăna veacurilor XVII-XVIII. Cultura rusă pe care ucrainenii „autentici” o prezintă drept străină și impusă cu forța este în realitate ucraineană în originile sale.”
Raportul istoric este așadar inversat, însă rămâne acest fapt incontestabil și anume, chiar dacă, cum spunea Trubetzkoy, putem vorbi de o „ucrainizare” a întregii culturi spirituale a Rusiei Mari moscovite, cele două popoare vorbesc azi limbi diferite și revendicarea Ucrainei sau a părți din ea de către Rusia echivalează cu o ipoteticã tentativă absurdă a Spaniei de a revendica Portugalia.
