Cine câștigă teren în Europa de Est și cui folosește jocul cu istoria

Joaca de-a refacerea frontierelor a început-o Rusia, acum patru ani, prin anexarea Crimeii, fără niciun fel de opoziție practică din partea Ucrainei sau a marilor puteri occidentale. De atunci încoace echilibrul regional se clatină, iar România părea să fie o oază de democrație liberală înconjurată de state dilematice, tentate de vechi reflexe autoritariste, pe care Rusia a încercat să le folosească pentru a-și recăpăta influența din Marea Neagră, prin Balcani, până spre Europa Centrală.

Premierul Ungariei, Viktor Orbán, a postat pe Facebook harta țării sale, înglobând și teritoriile Transilvaniei și Banatului, care până în 1918 erau administrate de Budapesta, sub pretextul examenelor de bacalaureat, la istorie, care se dau în țara vecină. În acest fel, șeful guvernului maghiar nu face decât să demonstreze că acuzațiile formulate de Klaus Iohannis ar putea fi reale și că Ungaria se uită cu jind la Ardeal.

Viktor Orbán vrea să spună însă altceva, că istoria nu s-a încheiat în secolul trecut prin tratatele de la Trianon (1920), sau de la Paris (1947) și că tinerii maghiari nu trebuie să uite că în ultimii o sută de ani Ungaria a fost mereu pierzătoare și că lucrurile pot fi modificate, chiar dacă granițele rămân aceleași. Strategia dezvoltată de Viktor Orbán în ultimii ani, de lărgire transfrontalieră a spațiului locuit de maghiari, nu este nici nouă, nici conjuncturală, doar că acum România i-a deschis ușa oferindu-i toate condițiile, pe măsură ce Bucureștiul trecea Prutul.

Ungaria și-a pierdut 70% din spațiul pe care îl administrase în perioada Imperiului Austro-Ungar și peste 60% din populație, odată cu Tratatul de la Trianon, pe care Budapesta îl comemorează în acest an. Două milioane și jumătate de maghiari au rămas în afara granițelor. Pentru ei, Ungaria a pregătit, aproape imediat, planuri care să le dea speranțe, care să le conserve nostalgia imperiului pierdut, planuri care s-au tot rostogolit vreme de 100 de ani, până acum când frontierele păreau să nu mai conteze, fiindcă Uniunea Europeană devenise un teritoriu de liberă circulație.

Epidemia de coronavirus a accentuat liniile de fractură din regiune, a retrasat granițe și a încurajat recăderile în istorie. Ungaria este doar cea mai bine pregătită să-și urmărească scopurile, așa că a trimis ajutoare peste tot în Balcani, în zonele populate de maghiari, dar nu numai. A ajuns până în R.Moldova, pentru a demonstra că poate intra în spațiul unde concurează România cu Rusia.

Bucureștiul este mai timid și, spre deosebire de Ungaria, nu are o strategie pe termen lung, nici dincolo de Prut și nici cu ceilalți vecini. Tot ce pare să-și dorească România e să aibă liniște fără niciun fel de efort. Nu vrea neapărat să scoată R.Moldova de sub umbrela Moscovei, deși cu investiții minime ar putea să-i ofere micii republici independența energetică față de Rusia. Spațiul de dincolo de Prut a rămas mai degrabă un loc bun de unde politicienii români colectează voturi, în schimbul unor cadouri simbolice.

Bazele militare din România, unde sunt găzduiți soldați americani și arme sofisticate, indică însă o direcție clară a politicii externe pe termen lung. E vorba, mai degrabă, de o strategie indirectă de descurajare a potențialelor ambiții rusești, pornind de la faptul că Moscova n-ar îndrăzni să-și desfășoare un scenariu hibrid pe un teritoriu unde se află și americani, după modelul Occupy sau Berlin Station.

Dar în vreme ce România își gândește viitorul în limitele conservării prezentului, statele din jurul ei au viziuni mai largi sau sunt purtătoare ale dorințelor unor actori mai mari. În Serbia, aproape de granița cu România, există o bază militară rusească și anul trecut Moscova a trimis rachete performante la Belgrad.

Apoi, în plină criză epidemică, Bulgaria a primit o reducere de 40% pentru gazele pe care le importă din Rusia, iar anul trecut Moscova a negociat vize pe termen lung cu Bulgaria, o țară în care minoritatea rusă este în creștere și unde, potrivit diferitelor surse, s-au stabilit în jur de jumătate de milion de ruși.

Relațiile internaționale nu se schimbă fundamental din cauza coronavirusului, dar undele seismice se adâncesc pe alocuri, în vreme ce șansele integrării periferiilor europene se reduc. Astfel, șansele Serbiei, cea mai mare țară balcanică, de a fi primită până în 2025, termen avansat de la Bruxelles, devine tot mai incert. Albania și celelalte state care s-au desprins din fosta Iugoslavie sunt chiar mai în urmă, deși Albania și Macedonia sunt deja membre NATO.

Întreaga regiune balcanică este încă fragilă și a devenit deja un loc de desfășurare a intereselor economice chinezești și ale celor politice rusești și turcești. În fond, Balcanii nu au fost niciodată pe cont propriu, dar potrivit Nathaliei Tocci, directoarea Institutului de Afaceri Internaționale de la Bruxelles, „riscul nu este ca Balcanii de Vest să navigheze către un El Dorado chinez, ci acela ca regiunea să se scufunde social, economic și democratic sub greutatea unei epidemii și a realităților pe care Covid-19 le-a scos la lumină".

În aceeași situație se află și Ucraina, care are la granița de est un conflict cu Rusia, pe care speră să-l închidă în acest an. Țara pare să fi fost abandonată de Occident și va rămâne, în cel mai fericit caz, într-o zonă tampon între Vest și Est. Ucraina a încercat, în strategia ei pe termen lung, să se desprindă de Rusia, dar ruptura nu a fost posibilă, în plus a intrat în contradicție cu statele din jur care au minorități pe teritoriul ei, fiindcă a modificat în detrimentul minorităților folosirea limbii materne în școli. România a fost mereu bănuită de Kiev că vrea să-și recupereze Bucovina de Nord, iar rezultatul negocierii zonei din jurul Insulei Șerprilor în favoarea Bucureștiului a fost un argument în mintea multor naționaliști ucraineni.

În jurul României se află, deci, state problematice, cu enclave rusești pe teritoriile lor (Ucraina și R. Moldova) sau cu baze militare finanțate de Moscova (Serbia), cu lideri autoritari și iredentiști (Ungaria) sau cu politici conjunctural pro-vestice (Bulgaria).

În cercul următor se află Crimeea, cu cel mai militarizat port de la Marea Neagră, Sevastopol (500 de kilometri de Constanța), Turcia, care are ca obiectiv recucerirea sferei ei de influență de acum o sută de ani și Balcanii complicați de tribulațiile istorice, de sărăcie și de balansul tradițional pe care-l fac între Răsărit și Apus.

Pe acest teren mișcător Occidentul își păstrează controlul, deocamdată, dar Rusia vine din urmă folosind mijloace neortodoxe, metode hibride, propagandă, oameni importanți în funcții cheie, totul pentru a-și relua influența într-un spațiu despre care crede că i-ar aparține.